4,40 dimineaţă… Mă uit în oglinda de la baie, oglindă care vrea să se arunce în cadă când mă vede: cearcăne, păr vâlvoi şi o mutră plină de nervi … Şi mă gândesc: de ce m-oi fi născut eu femeie? Întrebarea asta mi-o amintesc sunându-mi în cap prima dată pe la 12 ani, când era astfel strepezită: “de ce oi fi eu fată? Nu puteam să fiu băiat? Şi să stau să joc ruble (= “feţele” cutiilor de chibrituri, nu ruble ruseşti), în loc să mă cheme mama în casă să stau cu ăia mici”???
Mda… Nu ştiu de unde dorinţa asta a mea de a mă fi născut băiat… Poate pentru că mereu mi s-a părut mai frumoasă şi mai aventuroasă viaţa pe cealaltă baricadă. Să joci fotbal, să alergi cu ţeava cu cornete, să tragi cu “invizibilul”, să arunci pungi cu apă, mi se părea excelent.
Libertatea, agresivitatea, adrenalina băieţilor – de nepreţuit, vorba reclamei. 🙂
Mai târziu, jocul în care băieţii erau prădători în flirturi, iar fetele căprioare inocente aşteptând cu ochii clipicioşi să le scoată vreun cerb la discotecă m-a făcut să repet întrebarea …
Dezamăgirea din clasa a VII a, când am auzit eu că la Liceul Militar din Breaza nu se mai primesc fete a fost mare… Acuma, nu că aş fi ajuns pilot de avioane, că poate nu mă ţinea pitpalacul, da’ atunci a fost jale mare în sufletul meu. Nu înţelegeam de ce sunt fată şi nu băiat nici când tata mă alinta, mai în glumă, mai în serios, “băiatu’ lu’ tata ” – asta mai ales când ieşeam prima cu sapa la capătul rândului de porumb (cot la cot cu bărbaţii famliliei) sau când făceam chirpici pe bandă rulantă.
Nu înţelegeam contradicţia între dorinţa mea şi datul fiziologic nici când mi se părea normal să fac “vitejii” băieţeşti şi eram pusă la punct cu niscai replici despre ce nu se cade să facă fetele… Mă rog, şocul cel mare a venit când mi-am auzit prima dată vocea într-o înregistrare video a unui bairam de pe la vreo 15 ani – frate, ce voce spartă, de bărbăţoi! a unei fete o fi? Săraca, tre’ să fie tare nefericită… Ptiu, drace, fata aia eram eu! 🙂
În liceu mobilizam fetele la marea chiuleală, că doar n-avea rost să vin la toate orele alea lungi de istorie, când puteam apărea de două ori, să iau un 8, apoi un 10 şi gata, la “Bogdana”, tată (barul de lângă liceu). Despre câte au avut de pătimit părinţii mei cu toate poveştile astea băieţeşti, ar trebui să înşir într-o scriitură viitoare…
Ce s-o mai lungesc, când m-am maturizat, vorba buletinului, tot viaţa de bărbat mi s-a părut mai cu vino’ncoa: mai o beţie, mai o bătaie, mai un prilej să aperi onoarea iubitei, toate vajnice fapte în mintea mea sucită. Plus că epilatul, chinul pe tocuri, rochiţele înflorate, lăcuitul unghiilor, damblaua de a fi mereu pe placul celor din jur, orele de “small talk” sau shopping mania cu prietenele, în care să vorbeşti ore în şir despre aceleaşi lucruri, mi se păreau fără sens. Nedrept mi se părea faptul că trebuie să demonstrez fără încetare că pot, că lupt, că mă zbat, ca să pot fi acceptată în “cercul” profesioniştilor – nedrept pentru că pe undeva simţeam că bărbaţii au un scaun rezervat acolo doar pentru că sunt bărbaţi. Insuportabil îmi era până şi drumul lunar la farmacie – femeile ştiu de ce.
Cel mai greu de lămurit în toată treaba asta au fost oscilarea între emoţii şi supra-analiză.
Da, am un registru emoţional larg de parcurs în fiecare zi, de la entuziasm, mobilizare, depresie, melancolie până la “să mă adun naibii singură de pe jos şi tot înainte că înapoi e podu’ rupt”.
Supra-analiză? Mi se pare mie că într-adevăr bărbaţii sunt de pe Marte, iar pe Marte pragmatismul, extragerea esenţialului şi evitarea detaliilor inutile sunt literă de lege. Da’ în capul meu, în schimb, despicarea firului în patru este rege, în timp ce intuiţia îi stă alături ca regina. Simt pe undeva că este posibil ca toate metehnele astea să nu aibă legătură cu a fi sau a nu fi femeie, ci să însemne că trebuie să văd un psiholog sau mai rău, un psihiatru.
Aici probabil că aş înregistra vizualizări record dacă aş scrie că mi-am schimbat sexul. Ei bine, nu! Am învăţat să trăiesc cu nepotrivirea asta între cum simt eu şi ce sex e scris în certificatul de naştere. Zi de zi am găsit un sens pentru care Dumnezeu, genele şi Destinul m-au pus în matriţa asta. Dacă aş fi fost un bărbat vai de capul lui? Cu chip de mascul şi apucături de femelă? Atunci să fi văzut disctracţie!
Am înţeles de ce mi-a dat genetica sâni mai mult lipsă doar când am văzut cât de repede se “mufează” fiu-meu la sfârc, spre deosebire de colegele de salon care aveau pepiniere da’ muştiuc bun, ioc şi m-am obişnuit să fiu femeie, să mă amuz de ţeapa pe care şi-au luat-o strămoaşele noastre când au vrut egalitate între sexe (ia de aici casă, copil, la pachet cu job de la 8 la 5, asta dacă ai noroc), să folosesc intuiţia ca pe un consilier terapeutic pe care am dreptul să-l ascult sau de să-l ignor, să văd întâlnirile “cu fetele” ca pe un pansament ventricular din care mai găsim puterea să mai “batem” câteva luni.
Am învăţat că pot face pe nebuna cât vreau, în situaţiile în care nu am dreptate, vocea calmă, dar fermă a bărbatului meu mă va aduce cu picioarele pe pământ.
Ştiu acum că nu toţi şefii şi nu toate companiile sunt misogine şi că bărbaţii au de tras la fel de multe ca şi femeile, până să fie “oamenii regelui”.
Emoţiile? Ei, nu le-am gonit, doar că acum le jonglez mai bine, le las să mă cotropească cât au chef, da’ până se potolesc ţin în frâu orice pornire ilustrată sonor cu un “La ataaaac!”.
Supra-analiza este încă aici şi mă ajută de multe ori să îmi pot decide singură acţiunile, să îmi modelez reacţiile şi să pot face ce e mai bine pentru mine şi pentru familia mea. Uneori îmi iese, alteori nu. Uneori o singură frază e de ajuns să mă decimeze şi să îmi aducă lacrimi cu sughiţuri, alteori privesc lucrurile pragmatic, iau decizia cea mai “nepersonală” posibilă şi apoi mă umflu în pene că am putut să o iau.
Da, e greu să fiu femeie, uneori în vine să fug în lume, însă de cele mai multe ori găsesc un lucru bun, demn şi frumos care să mă ajute să mă trezesc şi mâine tot în veşmântul ăsta hilar, sucit şi totuşi nepreţuit: “condiţia de femeie”.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
