Mi-am promis, cu foarte mulţi ani în urmă, că nu mă voi mai îndrăgosti vreodată. Niciodată.
© Benoit Courti
Totul a început când el mi-a spus că „a făcut curat în viaţa lui”, iar eu… pur şi simplu nu am mai avut loc în noua lui organizare… Mi s-au înmuiat genunchii, la propriu, şi m-am lăsat să alunec uşor, sprijinită de zid. Nu, nu a avut curajul să mi-o spună faţă în faţă, ci la telefon.
Mă prinsese pe stradă, ieşisem cu soarele în inimă să-mi cumpăr o rochie nouă pentru sâmbătă când stabilisem să ne vedem. Eram la început, atunci când fluturii de-abia ies din crisalidă şi, timid, îşi încearcă aripile. Sau, cel puţin, aşa credeam eu. Când i-am văzut numele pe ecranul telefonului, am tresărit fericită şi un uşor tremur îmi învăluia vocea. Nu m-aş fi aşteptat însă nici în ruptul capului să-l aud spunându-mi asta.
De unde şi până unde? Cu ce îi greşisem? Cu nimic, se pare… Eram „victimă colaterală”. Îşi făcuse, la rece, socotelile şi între fosta, care îl părăsise, nişte probleme cu afacerea şi altele cu familia, un nou început nu îşi găsea, încă, locul. De ce mă amăgise până atunci? De ce mă suna, grijuliu să îi povestesc ce fac, ce făcusem şi ce aveam să fac până la următoarea întâlnire? De ce atunci când ne întâlneam părea sedus, cufundat în emoţia momentului şi nu mai prididea cu complimentele şi declaraţiile timide? De ce toate astea? De ce atâta efort pentru ceva care avea să ajungă prematur la coşul de gunoi al vieţii sale? Numai el ştie…
Surprinzător şi că, în ciuda eleganţei incontenstabile, reuşea să strecoare replici de o grosolănie şocantă, pe care eu, la început, le interpretam ca fiind rodul imaginaţiei mele şi, că de fapt, el nu avea cum să spună şi să gândească aşa ceva… Însă telefonul din ziua aceea nu făcea decât să confirme că adevăratul lui caracter se asundea abil în spatele măştii de gentleman, făcându-şi, din când în când, simţită prezenţa prin acele cuvinte atât de nefireşti în ceea ce eu credeam că este contextul relaţiei noastre.
Dar, dacă stau bine să mă gândesc, se putea ca acel telefon să vină după ce iubirea noastră ar fi căpătat contur, după ce m-aş fi aruncat complet, cu capul înainte în vâltoare, aşa cum credeam eu că se iubeşte. Fără precauţii, fără măşti, fără teamă, fără haine, fără ipocrizie…
Au trecut câteva luni de zile până când am reușit să-mi revin şi să renunţ şi eu, ca şi el, la acea parte din viaţa mea. Şi atunci, ca un făcut, m-a sunat iar, să mă întrebe ce fac, să fim prieteni, să ne vedem… ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum ar fi fost un gest firesc. Deşi m-a durut până dincolo de inimă, nu am putut decât să-i spun… să uite numărul meu de telefon şi să nu mă mai caute niciodată. Şi, înainte de încheia ultima noastră convorbire, l-am mai auzit întrebând, pe un ton neutru:
– Chiar atât de mult m-ai iubit?
Guest post by Amalia S.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
