Știi momentul acela când râzi și râzi cu poftă, deși sufletul îți plânge, iar lumea zice “Wow, ce veselă e!“, dar tu plângi noaptea cu capul în pernă? Nu este show, este doar un mecanism de apărare instalat de simpaticul meu creier, ca să nu mai simt atâta durere. Și este chiar normal.
De multe ori am crezut că sunt puțin defectă. Cum să râzi, când sufletul îți plânge și totuși să fie persoane care să spună că ești veselă, deşi ai niște ochi mega triști. Și chiar este normal, deoarece suntem oameni și trăim, simțim, suntem diferiți cu toţii. Unii trec mai ușor peste orice obstacole, alții puțin mai greu.
Am început terapia, dar nu știu dacă voi putea face față în continuare. Este prea mult pentru mine. Am găsit unele răspunsuri la întrebări, dar acum am altele. Mult mai multe. Nu știu dacă vreau să continuu, pentru că parcă mă face să sufăr prea mult, mult prea mult față de cât sufăr deja. Nu îmi place ce aflu despre mine, despre viața mea. Sunt ceva ore de terapie în care cred că am vorbit despre el mai mult decât am vorbit vreodată în viața mea. Și am cerut răspunsuri, măcar îndrumări. Nu mi-au plăcut răspunsurile, nici îndrumările. Ştiu, vorbesc mai mult despre el decât despre orice altceva.
Am sperat din tot sufletul să îl revăd, măcar puțin, și mă gândeam că, odată cu trecerea anilor, nu voi mai simți totul atât de intens, iar la o eventuală revedere nu va mai fi decât atracție fizică, poate doar plăcere și atât. Dar nu, am simțit aceeași emoție puternică și inima îmi bătea haotic la orice era legat de el…
“Nimeni nu este folosit decât dacă se lasă folosit, iar tu asta ai făcut, l-ai lăsat să te folosească pentru orice avea nevoie. Te-ai oferit total, pe plan sexual, sentimental, material. Ai fost acolo pentru orice a avut nevoie. Este clar că a făcut ce ar fi făcut orice bărbat, pentru că tu l-ai invitat să te folosească. Of, fată dragă, te-ai îndrăgostit și ai ajuns să iubești orbește un om indisponibil emoțional. El nu este pentru tine, oricât de mult îl iubești, iar iubirea asta a ta doare și doare rău. Tu vii dintr-o copilărie nefericită, unde ai fost abuzată emoțional, indirect, prin simpla neprezență a tatălui și de grijile zilnice ale mamei. Indiferent cât de educați, culți sau cu funcții erau părinții tăi. Nu au fost emoțional lângă tine. Ai fost un copil puternic, ai fost obligat să fii puternic, dar din păcate ai ajuns un adult cu suflet de copil, cu sufletul unui copil blocat undeva la 10 ani. Şi noi trebuie să o ajutăm pe fetița din tine să crească, pe femeia din tine să depășească toate emoțiile negative din copilărie. Suferind, așa ai învățat tu că se iubește. Că trebuie să suferi când iubești, pentru că ai avut în jur suferință și respingere. Nu directă, ci prin simplul fapt că ai fost respinsă de tatăl tău și apoi, la adolescență și la maturitate, ai căutat tot ce simțeai și credeai că este contrariul tatălui tău. Pentru că el te făcea să suferi, pentru că nu a fost acolo și te-ai simțit respinsă. Dar ce ai găsit?”
La naiba, doare și doare groaznic! Cum adică, eu am atras către mine toți acei bărbați indisponibili emoțional și am ajuns să-l iubesc pe cel mai indisponibil dintre ei?!? Se pare că el reprezenta suma tuturor proiecțiilor din sufletul meu, din inima mea, din capul meu, față de ce însemna un bărbat adevărat. Este atrăgător, este deştept, inteligent, vorbește atât de frumos, se poartă incredibil, îl are pe acel ceva, pe acel ceva care te zăpăcește și te înnebunește.
Toată viața m-am simțit atrasă de bărbați mai în vârstă, dar care să arate bine, care să nu își divulge vârsta. Acum am înţeles că era o amestecătură de atracție fizică la început și dorința de siguranță și protecție a copilului din mine. Am căutat indirect toți acei bărbați care să mă abuzeze emoțional, să îmi vorbească urât, să mă respingă, iar eu să sufăr. Așa am înțeles eu că este iubirea. Şi, la naiba, de câte ori mă respingea, mai tare mă agățam de el și îl rugam și îl căutam. Încă fac asta.
“Bucură-te că așa, în felul tău, ai cunoscut iubirea adevărată, acea iubire pură și profundă, sinceră și dezinteresată. Problema este că ea a venit doar din partea ta, nu și a lui, și atunci totul s-a transformat într-o relație toxică pentru tine. O iubire profundă prin care tu ai dat totul fără să te gândești la nimic, fără să te gândești la consecințe”.
“E clar că nu avea de unde să știe la început cu ce bagaj emoțional distrus aveai să intri tu în relația asta”.
“Tu ai făcut totul, sperând că astfel el te va iubi sau va vedea cât de mult îl iubești tu. Ai sperat că, oferind totul, te va iubi”.
Nu mi-a plăcut deloc răspunsul acesta. La naiba, știu că are dreptate și ea, și alte persoane care mi-au spus același lucru. Știu că nu este OK și mă doare.
“Trebuie să înveți să îi spui NU. Învață să îi spui nu, oricât doare și oricât ai vrea să îi oferi totul. Trebuie să înveți să te pui pe primul plan. Unde a fost el de câte ori ai plâns cu suspine, ai sperat, ai implorat? Unde a fost atunci când ți-ai dorit moartea? Unde era când te-ai consumat și te-ai îmbolnăvit pe fond nervos de fiecare dată când s-a purtat urât cu tine? Unde era? El s-a pus pe primul loc. De ce nu o faci și tu? El, așa cum îl descrii tu și cum îl prezinți în fața tuturor și peste tot, nu există. Ce prezinți tu este bărbatul ideal, dar nu el. Unde este acum? Nu-ți va spune nimic de 1 martie anul acesta, așa cum a uitat și anul trecut, va uita de tine și de 8 martie. Acesta este omul care îl iubești, nu cel pe care îl descrii. Iar el nu simte nimic. Nici măcar prieten nu îți este. Nu are cum, oricât îi vei oferi, oricât îl vei ruga sau implora. Nu îl mai căuta și vei vedea că nici el nu o va face. Doar se joacă cu tine și se bucură de atenția pe care i-o oferi. Cine nu ar face-o? Vii aici și pleci epuizată pentru că plângi întruna și chiar și așa îl aperi și îl descrii ca pe cel mai minunat om”.
“Da, tu nu ești fericită, dar nu este nici vina lui, pentru că el nu poate simți și face ceva ce nu simte sau nu poate face. Ți-a spus de la început ce își dorește. Dacă îşi dorea și voia, venea de nenumărate ori să te vadă sau ar fi aranjat în așa fel încât să te duci tu la el. Dar nu te vrea. Știu, doare, dar va durea mereu dacă nu vindecăm iubirea asta. Iar un suflet chinuit 35 de ani cu indiferență și suferință și alți 15 ani cu el în suflet, chiar dacă el faptic a fost absent câțiva ani, nu se vindecă în câteva ore de terapie. Nu știu și nu mă pot pronunța despre ce simte el pentru tine, pot spune doar că acum nu este aici și te tratează cu cea mai mare indiferență. Te va căuta atunci când îl vei căuta tu sau când are nevoie de ceva. Dacă chiar simte ceva, doar timpul îți poate spune. Este foarte dureros să îl cauți în fel și fel de bărbați. El nu este acolo, nu e în nici unul dintre acei bărbați”.
Am simțit că totul se năruie. Am mers acolo ca să fiu bine. Am mers plină de speranță și bucurie și mi-a întors toată viața pe dos. Îmi era atât de greu să accept că nu simte nimic pentru mine.
Plângeam și sufeream, pentru că eu îl vedeam perfect și minunat. Dar oare este doar ceea ce am tot auzit în copilărie, că bărbații trebuie să fie așa și așa și am proiectat asupra lui totul? Mă învârteam undeva între Roxette – Joyride, Mira – Inimă nebună, Tina Turner – Simply the best, Irina Rimes – Nu știi tu să fii bărbat, Roxette – Fading like a flower.
Am blocat mai toate amintirile din copilărie, exact așa cum am blocat amintirile urâte legate de el. Am blocat mai toate amintirile în care tatăl meu mă respingea și mă umilea, exact așa cum am blocat toate amintirile în care el mă respingea.
Realizez că eu nu știu ce înseamnă să se poarte cineva frumos cu mine. Mă sperie asta și mă retrag în intimitatea mea. Mi-e frică de tot ce este frumos și simplu. Cum să nu fug sau să mă rog eu de cineva? Oare cum am ajuns aici? Îmi e frică de tot ce simt și îmi doresc. Nu știu cum să mă comport când e ceva simplu în jurul meu. Îmi este groaznic de frică. Nu înțeleg cum poate să spună cineva ceva frumos despre mine? Sigur minte! Am învățat doar să mă lupt. Poate de aceea sunt un monstru la muncă și un fluture firav în viața personală. Nu cred că merit să fiu iubită. Mi-e frică la terapie să realizez că pot să fiu iubită, dar trebuie să renunț la ce cred eu că iubesc mai mult. Şi trebuie să îi spun nu. Dar lui nu am învățat, nu pot, îmi este frică să îi spun NU, deși asta înseamnă să mă distrug eu. De frică să nu îl pierd. Iar cât voi reuși să mă țin departe de el…
Am reușit! I-am scris și i-am spus o mare parte din tot ceea ce simțeam. Unde mă durea. Cum m-am simțit în anumite momente. Cât de mult am suferit în anumite situații. Normal că s-a enervat. “Eu nu sunt așa! Eu nu ți-am promis nimic …” și multe alte discuții. Iar eu m-am pierdut. De fiecare dată când este nervos, eu mă pierd. Nu mai sunt capabilă să zic nimic. Pot doar să îi dau dreptate și să îmi cer scuze că am îndrăznit să zic ceva.
Știam că nu îi va plăcea și asta ar însemna sfârșitul. Am plâns înainte să îi trimit mesajul și am plâns după. Nici eu nu știu de ce am plâns exact. Știam că așa va pune punct? Era momentul când mă simțeam pregătită să îi dau drumul și așa mă eliberam?
“Simt că sunt pe marginea unei prăpăstii și el e sus, eu mă țin de o funie pe care mi-a aruncat-o el, iar dacă îi dau drumul, mor. Nu mori! Sunt eu aici și îți întind o altă funie, dar eu vreau să te ridic, nu să te țin acolo. Și poți! Poți, fată dragă, să te ridici și să cunoști frumusețea iubirii și a tot ce înseamnă ea. Iubirea nu e suferință. Chestiile alea cu ‘să suferim din iubire și să ne sacrificăm’ sunt doar de propagandă și dau bine la TV sau în media. Iubirea e frumusețe, liniște, siguranță, nu altceva”.
“Dă-ți voie să cunoști ce înseamnă aprecierea și respectul. Dă-ți voie să te respecți pe tine. Să recâștigi încrederea în tine. Sunt aici să te ajut!”
Am vrut să renunț. O, Doamne, cât de mult am vrut să renunț! Nu credeam că merit să fiu fericită, ci că trebuie să sufăr, să trăiesc suferind. Nu am parte de iubire, nu voi avea parte de iubire… Rămân într-o căsnicie, unde mă simt singură în doi, ca să fie copilul meu fericit. Că oricum el nu mă iubește și sigur nimeni altcineva nu o va face și trebuie să mă sacrific pentru că m-am căsătorit și, chiar dacă am iubit la început, acum este doar obișnuință și mai suntem doar părinți. Oricum, sunt mult prea praf ca să mă iubească sau măcar să mă placă cineva.
“Îmi placi! Ești frumoasă! Wow, ce simpatică ești!” Serios ?!?! Nuuu creeeed! Sigur minte! Eu mă vedeam urâtă, proastă, oribilă. Nu se poate să mă placă cineva! Au mai fost care au spus că sunt frumoasă și simpatică și deosebită, dar nu ca el. Nu cu aceeași intensitate. Era un sentiment atât de nou pentru mine. Credeam că nu pot oferi nimic. Și că NU SE POATE CA CINEVA SĂ MĂ PLACĂ!
Am fugit de o iubire imposibilă acum mulți ani. M-am îndrăgostit apoi de soțul meu, m-am căsătorit, am făcut un copil, dar totul a devenit o obișnuință. Mult prea multă obișnuință. A fost totul pe repede înainte, iar iubire adevărată și profundă nu știu cât a fost, dar am realizat că acum am rămas doar părinți. Atât. Știu că alături de mine nu are nici el cum să fie fericit, dar merită și el fericire. Împreună nu avem cum să fim, deoarece nu ne mai leagă decât faptul că suntem părinți.
Ajunsesem să îmi doresc să nu mai exist pentru că totul era gri. Era doar el, care îmi oferea momente de bucurie și fericire când îl auzeam, în puținele momente când l-am avut lângă mine. Şi, în rest?
Mă simțeam vinovată pentru absolut orice. Chiar și pentru faptul că îl iubesc pe el, că nu îmi iubesc soțul, că simțeam că m-am folosit de soțul meu pentru a masca durerea creată de lipsa lui acum ceva ani. Mă simțeam vinovată că m-am căsătorit. Că nu îmi pot face copilul fericit. Mă simțeam eu vinovată că nu sunt capabilă să îl fac să mă iubească. Mă simțeam vinovată de orice.
Eram o umbră a tot ce eram o dată. Eram mereu cu masca pusă și căutam mereu alte și alte măști ca să ascund durerea, ca să nu mă doară mai mult. Speram într-o minune.
Nu știu cum va fi viața mea şi dacă voi reuși să trec total peste acea iubire ce mi-a umplut viața de bucurie și fericire, dar m-a distrus. Și m-a distrus pentru că am dăruit totul, iar înapoi… Ştiu că nu e vina lui. Nu există iubire cu forța. El nici măcar nu a pomenit de iubire. “Maimuțică, eu țin mult la tine!” Asta am auzit, dar ceva de iubire nu. Iar tipul asta, noul EL, a reușit să mă facă sa vibrez. “Îmi placi mai mult decât credeam! Ne îndrăgostim!”
La naiba! Îmi era atât de teamă de ce zicea EL că simte, de ce îndrăzneam eu să simt. Și cât de mult îmi plăcea. Nu îmi venea să cred! Cum mă face el să mă simt? Minunat! Ce simt eu? E totul mult, mult prea recent, prea recent. Nu știu cum să reacționez. E și el într-o relație puțin complicată și îmi e teamă. Dar, la naiba, îmi doresc atât de mult să îl am lângă mine!
Oare am voie să fiu fericită? Oare am voie să iubesc și să fiu iubită? Oare am voie să simt că trăiesc?
Guest post by Anonim
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
