Dragă Livia,
Îți scriu din nou, pentru că noi nu o să avem niciodată Parisul. Ție nu îți place Parisul, nu îți plac luminile sale, ție nu îți place romantismul gratuit, ție nu îți plac cafenelele, tu ai avut inima bolnavă și nu bei cafea, ție nu îți plac coafurile și nici croielile hainelor femeilor de pe bulevardele lui, ție nu îți plac felinarele și nici Sena nu îți place. Ție nu îți plac turiștii care fotografiază, fotografiază, fotografiază. Ție nu îți plac fotografiile, ție nu îți plac snobii. Ție nu îți plac clișeele. Ție nu îți place nici măcar acea poveste în care unei fete îi crește un nufăr într-unul dintre plămâni.
Eu stau singur într-o braserie care nu peste mult se va închide și scriu o poezie pentru plămânul tău stâng. Și, scriind-o, înțeleg că tu, Livia, cobori dintr-un alt înalt. Tu vii pentru totdeauna dintr-un alt nord, din nordul acela la care noi, ceilalți, nu vom ajunge.
Și atunci eu îți înțeleg indiferența pentru istoria tuturor arondismentelor, îți iubesc indiferența la Paris. Tu nu vrei în galeriile lui comerciale, îți e suficient labirintul propriei memorii și ziua aceea, veche, când, înainte să îți susții Bacalaureatul în limba franceză, ai intrat într-o biserică și în biserică era un coșciug și în coșciug era un mort și…
Dragă Livia, la Paris citesc o nouă carte. E o carte rusească. Și în cartea aceasta rusească, un bărbat înșelat de femeia lui intră pe ușile celulelor care sunt dintotdeauna garsonierele din blocurile de nefamiliști și își strigă femeia pe nume, o strigă cu șoapte. Și niciodată – niciodată – nu vrea să o descopere, o caută cu speranța că nu o va găsi într-o casă străină.
Și atunci eu mă gândesc la cât de inutil i-ar fi astăzi un scut unui cavaler, oricărui cavaler. E frig în februarie la Paris, îmi grăbesc pașii traversând poduri și străzi și mă ascund în întuneric și aș vrea să cred din nou în întâmplări sau măcar în destin. Nu mai cred.
Nu întotdeauna aleile bărbaților singuri la Paris duc în Montmartre, nu toți pășesc pe drumul pierzaniei, puțini se pierd, de fapt, disperați, într-o femeie ușoară așteptând să apară în ochii ei un răsărit.
Dragă Livia, traversez Parisul și văd umbre de lumină murdară și urc în metrouri și cobor din metrouri, și tu ești în inima mea și eu – ca să nu te supăr – nici nu îți mai povestesc cele întâlnite pe drum.
Adevărul e, Livia, că nici eu nu mă împac cu Parisul, chiar dacă eu vin din cealaltă emisferă, din acel sud unde soarele e puțin mai aproape de om. Și merg în tăcere, și tu taci în inima mea, și eu privesc Sena și îmi amintesc de Gherasim Luca. Știi tu cine a fost el? Tu știi că el a fost un poet, un suprarealist, un nebun? Tu știi că el era născut în aceeași zi cu mine, doar că exact cu șapte decenii înainte? Tu știi că la optzeci și unu de ani, într-un alt februarie, el a lăsat în urmă balustrada vieții și a coborât podul direct în adâncul fluviului? Tu știi că el a scris pentru cei din noapte, pe când lumea era – exact cum e și acum – nebună? Tu știi că el a putut să-și dea seama că “nu s-a putut găsi în concluzie /niciun răspuns tăcerii fără fond”. Tu știi tăcerea fără fond.
Las Sena în urmă, mă îndepărtez de Gherasim, odihnească-se în pace!, ție nu îți plac poeții moderni și nici poezia lor, dar să știi că Gherasim plângea fiecare ființă care se nimerea sub pantofii cu toc ai damelor, să știi că Gherasim salva și el, în furtuni, melci, Livia.
Și când, în sfârșit, adorm frânt, cu Parisul la fereastră, te visez pe tine, Livia. E un vis frumos: de când era primăvară în lume și noi ne iubeam într-o cetate eternă, și tu beai ciocolată caldă, și la etajele superioare ale sufletului meu lumina nu se stinsese.
A doua zi în zori voi urca Turnul și îți voi scrie de mână această scrisoare și de jur împrejur va fi doar vântul, și eu voi sufla în cuvintele mele cu toată forța, și ele vor călători prin văzduh cele două mii de kilometri care ne despart; obosite, dar vii, cuvintele mele vor ajunge în fața blocului tău, vor urca toate treptele până la tine și te vor aștepta la ușă, unul lângă altul, întocmai ca într-un buchet de liliac alb.
Noi nu vom avea niciodată Parisul, Livia. Și eu îți dau dreptate – nu contează Parisul și mai e puțin și vor închide și braseria aceasta, și eu mă iau la trântă cu Dumnezeul Vechiului Testament, chiar când se pregătește – nemernicul! – să trimită în lume bătrânețea și moartea.
Mă privesc în oglinda din toaleta acestei braserii: am părul alb, sunt bătrân și într-o zi, nu peste mult, voi muri și noi nu vom avea niciodată Parisul. Și îți dau dreptate – nu contează. Și te iubesc întocmai ca la început.
A.
Citiţi şi
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
