Mașina se opri în fața unei porți vechi. Castanul bătrân căzuse peste gard, iar poarta era aproape distrusă. Un tânăr coborî din mașină și deschise ușa din spate de unde apăru o bătrână. Avea aproape 85 de ani, iar vârsta i se citea în chip, păr, chiar și în mâinile care tremurau. Împinse poarta și intră în curte.
– Să vă însoțesc, doamnă? întrebă îngrijorat tânărul.
Ea se întoarse și zâmbi:
– E în regulă.
Pășea pe o alee lungă, uitându-se spre casă. Era locul în care copilărise și unde nu se mai întorsese de 40 de ani. Lacrimile i se scurgeau pe obraji. Cu fiecare pas, apărea o nouă amintire, un nou regret. Clipele petrecute acolo erau atât de îndepărtate. Începuse să plouă. Bătrâna nu grăbi pasul. Părea că vrea să simtă fiecare strop. Grădina, care fusese plină de trandafiri, acum era pustie, la fel ca sufletul ei. Își îngropa picioarele printre frunzele uscate. Era o toamnă târzie și totul era sumbru și rece. Își ridică ochii spre cerul care plângea odată cu ea. Un fior îi cutremură trupul slăbit. Într-un colț al grădinii, un câine negru o privea fix. Părea speriat și înfometat. Își aminti de câinele ei din copilărie și de noaptea în care îl veghease până murise. Fusese acolo și-l ținuse în brațe, dar nu fusese acolo când i se stinseseră părinții. Își dădu seama că nu vârsta îți aduce înțelepciune. Ea fusese mai înțeleaptă în copilărie decât atunci când devenise adult. Știuse ce trebuia prețuit, dar uitase în timp. Acum era mult prea târziu să mai schimbe ceva. Spera doar în iertare, dar nu simțea că o merita. De ce ar fi meritat iertare, când ea, la rândul ei, păstrase atâtea resentimente și nu știuse să ierte?
Nu se căsătorise niciodată. Iubise de câteva ori, dar abandonase de fiecare dată când lucrurile deveniseră cu adevărat serioase. I-a fost mereu frică de o legătura pe viață cu un om, cu un loc. Mereu considerase căsătoria o închisoare. Acum realiza că iubirea nu este o închisoare. Căsătoria este o casă cu uși și ferestre deschise. Cheia este iubirea care îi închide pe îndrăgostiți într-o lume a lor, dar și încrederea care le deschide drumul spre inevitabila realitate. Dar mereu crezuse că nu are timp să iubească. Abia acum înțelegea ce înseamnă cu adevărat să nu mai ai timp…
Ajunse în fața casei și scoase din geantă o cheie ruginită. Reuși cu greu să deschidă ușa, apoi intră. Vedea cu ochii minții casa exact ca în copilărie, dar nimic nu mai era la fel. Mobila era aproape distrusă și peste lucrurile ei se pusese un strat gros de praf. Pereții erau pictați în culorile trecutului și păreau să spună câți ani trecuseră peste ei și câte amintiri păstrau.
Avea atâtea regrete, atâta durere în suflet. Era singură, mereu fusese singură în lume, căutând să prospere. Își amintea câte sărbători petrecuse departe de casă și de câte ori uitase să își sune părinții de ziua lor. Urcă scările și ajunse în camera ei. Totul era atât de vechi, dar părea totuși la fel. Câte momente petrecuse acolo, întreaga ei copilărie… Se vedea stând ghemuită în pat cu o carte în brațe sau scriind la birou.
©Jean-Michel Fauquet
Fusese o luptătoare. Muncise mult să aibă lucrurile pe care și le-a dorit, învățase cum să transforme un refuz într-o motivație, dar, cu toate astea, nu era liniștită. Nu făcuse lucruri pentru sufletul ei. Nu se dedicase niciodată unei iubiri sau unei prietenii, unui vis, nu realizase cât însemna să își viziteze părinții decât după ce-i pierduse și atunci fusese mult prea dureros ca s-o mai facă. Toate clipele când alesese greșit îi apăreau în minte și o împiedicau să mai respire.
Pe biroul ei era o ramă veche. În fotografie erau părinții ei, iar între ei stătea zâmbind o copilă de 5 ani. Se privea, dar nu se recunoștea. Nu îi venea să creadă că zâmbise vreodată cu atâta naturalețe sau că fusese atât de fericită. Dar se întâmplase, totuși. Fusese un copil fericit, dar nu știuse să își facă părinții niște bătrâni fericiți. Îi iubise mult și abia acum înțelegea cât o iubiseră ei pentru că niciodată nu îi reproșaseră că este mult prea departe. Se bucurau doar să-i audă vocea și să știe că este bine, iar ei nu se plângeau de nimic. Încercaseră să o învețe să acorde timp bucuriilor vieții, dar ea îi ignorase mereu, mai ales atunci când îi vorbeau despre un copil. Mama ei știa câtă bucurie aduce în viața unei femei nașterea unui copil și mereu și-a dorit ca fiica ei să aibă parte de o astfel de bucurie. Ea amânase momentul până când hotărâse că este mult prea bătrână și fără răbdare pentru a se ocupa de un copil. Nu regreta că se dedicase carierei, dar regreta că nu făcuse și altceva în afară de asta. Regreta că fusese mult prea ocupată să se bucure de Crăciun sau să își petreacă vacanțele pe o plajă pustie. Regreta că fusese mult prea prinsă în realitate și nu se lăsase niciodată pierdută în vise. Se simțea atât de obosită și de singură.
Își amintea vorbele pe care mama sa i le spunea de fiecare dată când greșea cu câte ceva:
De simți rușine cu ceea ce-ai făcut și n-a fost bine,
Tu nu uita să faci lucrurile altfel mâine!
Dar ea uitase de atâtea ori. Își renegase mereu sentimentele, crezând că așa va fi mai puternică. Îi era atât de dor… Dar se întreba oare ce este dorul? Dovada iubirii? Mărturisirea sufletului? Poate, dar, de fapt, este suferință, durere. E ca un fum care te îneacă, dar, în același timp, nu-ți dorești aer proaspăt. Este ca o lacrimă pe care vrei să o simți atingându-ți obrazul și nu-ți dorești să o ștergi niciodată, e ca nisipul de pe plajă care tânjește după valurile mării, ca pământul uscat care speră la o picătură de ploaie. În jurul ei era atâta liniște. Dar până și tăcerea vorbește. Există momente în viață în care cuvintele sunt inutile. Pur și simplu îți dorești liniște, nu zâmbete, nu lacrimi, nu răspunsuri, doar o clipă de singurătate în care să îți auzi gândurile. Dar ea avusese parte de mult prea multă liniște. Totul fusese atât de programat și nu permisese să fie surprinsă de nimic. Nu se aventurase niciodată, calculase întotdeauna fiecare clipă și fiecare decizie. Avusese momente când se îndoise de propriile decizii, dar alungase imediat acele gânduri, deoarece, de fiecare dată, fusese de părere că raționează corect, în ciuda strigătelor inimii sale. După atâția ani, își dorea să fi riscat mai mult, să își fi permis să plângă, pentru că poate în felul acesta nu ar fi strâns atâtea lacrimi și regrete.
Viața ei se derula atât de repede, încât bătrâna ameți. Se întinse pe pat și îl auzi cum aproape ceda sub neînsemnata ei greutate. Simțea cum îi era din ce în ce mai greu să rămână trează. Atunci își aminti că mereu se întrebase ce simți când mori. Închise ochii și se abandonă în vechiul ei pat. Era aproape adormită, în starea aceea dinainte de a se rupe total de realitate, când un tunet cutremură casa. Ea deschise ochii brusc, ca și când s-ar fi trezit dintr-un somn adânc. Se uită în jur și totul era exact ca în trecut. Biroul, perdelele, patul, lenjeria mirosea a flori, iar pereții erau în cea mai bună stare. Se ridică în picioare și văzu că nu mai tremura. Își privi mâinile, erau tinere. Alergă afară, ploaia tocmai se oprise. Mirosea a primăvară. Totul în jur era exact ca înainte.
– A fost un vis? se întrebă cu vocea tremurând. Și dacă am visat, înseamnă că… Mamaaa, tataaa…
– Suntem în grădină, draga mea! Ploaia și vântul au rupt câteva flori.
Tânăra începu să plângă, alergând pe alee spre grădină. Nu se terminase, încă mai avea timp…
Guestpost by Mădălina-Iuliana Mușat
Citiţi şi
Femeia modernă și magia Sărbătorilor: echilibru între tradiții și grija de sine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
