A căzut comunismul?

13 October 2015

A căzut cu siguranţă sistemul politic comunist, bazat de proprietatea socialistă, partidul unic şi economia centralizată – şi asta în majoritatea, nu în totalitatea statelor (foste) comuniste. Dar comunismul ca gândire, ca mentalitate, ca tendinţă, ca motor al acţiunilor individuale şi de grup, a căzut oare cu totul sau în cea mai mare parte, aici, în România?

La peste un sfert de secol de la presupusa cădere a comunismului, am ajuns să mă lupt pe Facebook cu români – din ţară şi din afară – care susţin şi acum că „Europa Liberă” era o oficină de propagandă a CIA. Propagandă în ce scop? – iată o întrebare pe care moştenitorii campaniilor anti-„Europa Liberă” din „Săptămîna” lui Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor ar dori s-o evite, căci răspunsul n-are cum să le fie comod.

În scopul de-a ne determina pe noi, cei din Est, să punem mâna pe arme şi să invadăm URSS? Puţin probabil… Şi-atunci, ce rămâne? Scopul de-a ne încuraja să ne răsculăm, să răsturnăm sistemul şi să reinstaurăm capitalismul care făcuse din România interbelică o mare putere mondială în materie de petrol, cu moneda naţională convertibilă. O ţară pro-occidentală şi pro-americană. O piaţă de desfacere şi o zonă de investiţii pentru economia Statelor Unite.

Păi, şi asta era ceva rău?

Răspunsul este: da! Din punctul de vedere al defăimătorilor „Europei Libere”, da, era ceva rău! De-asta şi sunt aşa de supăraţi, la un sfert de veac de la dispariţia postului!

Şi cum să nu fie? Şi cum să fie o surpriză această atitudine, când în toate sondajele românii regretă – în majoritatea lor – regimul comunist şi îl consideră pe Nicolae Ceauşescu cel mai valoros dintre preşedinţii României? (Sugerez institutelor de sondaj să extindă întrebarea, incluzând regii şi domnitorii – nu cred că locul I va fi ameninţat!)

Ceauşescu, care a făcut metroul, care a construit cât nu pot ăştia să văruiască, îţi asigura locul de muncă, ba chiar te oprea pe stradă şi, dacă n-aveai loc de muncă, îţi dădea unul, Ceauşescu, care ne-a dat la toţi case, care s-a luptat eroic şi inteligent şi cu Moscova, şi cu capitaliştii, care a negociat sclipitor între evrei şi arabi, între americani şi palestinieni, între Est şi Vest, Ceauşescu, pe care cei din jur îl minţeau, săracul, privitor la nivelul nostru de trai, nivel care oricum era mai mare decât acum, toate erau ieftine, nu murea nimeni de foame, ca acum, se mai opreau apa, căldura şi curentul, da, poate, dar nu chiar aşa de rău, mai puneam o haină pe noi, cum chiar el ne-a învăţat, şi treceam iarna, şi ne vedeam de treabă, făceam, vorba aia, cincinalu-n patru ani şi jumătate, şi se exporta pe rupte, nu ca acum, când cumpărăm roşii te miri de pe unde aduse şi, hai să fim cinstiţi, că nici nu ne zdrobeam cine ştie ce, ei se făceau că ne plătesc, noi ne făceam că muncim, mai mult trăgeam toamna, la cules, funcţionari, studenţi, utecişti, pionieri, tot poporul, chiar şi ţăranii, dar era frumos, mai luam şi noi un pic de aer, mai făceam mişcare, că prea ne leneveam restul anului prin birouri şi în apartamentele de la bloc asigurate de partid şi de stat.

Conform unui sondaj de acum trei ani, circa 60% dintre tinerii născuţi după Decembrie 1989 consideră că înainte se trăia mai bine. Asta nu se-ntâmplă pentru că tinerii respectivi ar fi căzuţi în cap, ci pentru că aşa le-au spus părinţii lor şi pentru că – aşa cum se vede – în spaţiul public se vorbeşte şi acum, cu apăsare, despre capitalismul sălbatic, cu sugestia subliminală că ar fi un pleonasm, şi sunt desfiinţate, una câte una, dimensiunile democraţiei şi ale pieţei libere: băncile sunt rapace şi, dacă ai făcut credite în monede exotice, trebuie să le dai în judecată; oamenii de afaceri sunt, toţi, nişte hoţi; cei din agricultură, ne-a explicat de la început domnul Ion Iliescu, sunt moşieri care vor să pună mâna pe avuţia poporului; retrocedările – o crimă!; sistemul pluripartidist n-are nicio valoare, căci toţi sunt o apă şi-un pământ şi au afaceri între ei; dreptul la opinie e inutil, că oricum nu te-ascultă nimeni; dreptul la libera circulaţie e bun numai pentru ăia care au bani să circule; n-ai ce face cu dreptul la libera asociere de vreme ce n-ai cu cine să te asociezi, toţi sunt escroci şi toate ONG-urile sunt paravane pentru afaceri necurate sau oficine de propagandă ale Occidentului putred. Putem să ne aşteptăm din clipă-n clipă să reapară formule precum „sug sângele poporului”…

Pe de altă parte, câte dintre măsurile guvernamentale şi legislative sunt de esenţă capitalistă, democratică şi în sprijinul pieţei libere? Aceasta din urmă va fi grav afectată prin proiectata aplicare a protecţionismului prin care 51% dintre alimentele comercializate vor trebui să fie româneşti. Indiferent de preţ. Indiferent de calitate. Indiferent ce preferinţe au cumpărătorii. Măsurile salariale şi fiscale sunt nediferenţiate, nu depind în niciun fel de calitatea şi cantitatea muncii prestate; practic, se aplică principiul comunist „fiecare după posibilităţi, fiecăruia dintre nevoi”. În 1990 s-a afirmat că unul dintre primele noi acte normative social-economice va fi o Lege a angajării, salarizării şi promovării în funcţie de competenţă şi de performanţe. Aşa ceva nu s-a întâmplat până azi! La stat, dar şi în domeniul privat, majoritatea angajărilor şi a promovărilor se fac pe bază de relaţii personale, iar salariile sunt pe posturi, nu pe persoane: doi oameni angajaţi pe acelaşi tip pe post câştigă la fel, indiferent ce face fiecare. Şi, din motive evidente, celor mai multora dintre noi le convine aşa. Dar, în acelaşi timp, sunt extrem de supăraţi că unii au reuşit să facă bani.

Nu în ultimul rând, destule sunt luările de poziţie publice în care ni se spune să nu ne mai uităm aşa mult în gura occidentului, că Rusia şi China sunt mari puteri cu care ar trebui să avem relaţii mult mai consistente, că americanii prea se dau jandarmi mondiali (în timp ce – vorba bancului – omoară negri), vedeţi bine ce-nseamnă capitalismul ăsta, şi fac unii atâta caz de puşcăriile politice comuniste, dar DNA nu tot aia face?

Această din urmă comparaţie, repetată cu insistenţă, comparaţia explicită dintre Iuliu Maniu şi Adrian Năstase, precum şi cea implicită dintre Coposu-Mihalache-Diaconescu şi Copos-Becali-Voiculescu, ar fi trebuit să facă pământul să se crape-n două de-a latul României!