Din fericire pentru mine invazia cu care mă confrunt e a unor furnici, nu şoarecii îmi strică zenul, karma şi feng-şuiul. Există totuşi grade de rău, dăunători mai uşor acceptabili şi dăunători inacceptabili.
Am văzut la televizor următorul experiment.
O clinică în a cărei sală de aşteptare erau vreo 8 actori şi câţiva oameni-cobai.
La intervale orare prestabilite se auzea o sonerie şi actorii se ridicau în picioare.
Primul cobai, o femeie, a venit şi preţ de vreo 3 chemări ale soneriei a stat jos şi s-a mulţumit să privească cu mirare ritualul făcut de actori. Simţindu-se minoritară, uşor de atacat şi simţind nevoia să se integreze, femeia s-a ridicat la a patra sonerie fără să întrebe care sunt motivele acestui obicei al pământului După aceea actorii au început să intre pe rând în cabinet şi să plece, până când femeia – cobai a rămas singură. Fără să ceară lămuriri suplimentare, fără să considere că nemaifiind supravegheată nu avea pe cine să oripileze prin încălcarea cutumelor a continuat să se ridice neabătut de fiecare dată când auzea soneria. (Câtă vreme necesitatea de a face un gest nu e justificată în niciun fel, permiteţi-mi să consider gestul o cutumă.)
Studiul s-a desfăşurat cu mai multe rânduri de cobai care invariabil au ales să copieze mişcările de grup din motive care ţin de mimica socială, de nevoia de a fi ”în rând cu lumea” şi de a îşi afirma public normalitatea. Deşi cobaii erau fiecare dotaţi by default cu capacitatea de a decide pentru ei înşişi, cu liber arbitru şi cu un creier plasat strategic între urechi, au ales să se conformeze fără a pune o întrebare.
Într-adevăr, toţi cobaii erau adulţi. Din care alţi adulţi au avut foarte multă grijă la momentul cheie din evoluţia lor să le scoată nevoia de a înţelege ceea ce se întâmplă în jur şi de a le inocula că norma socială e cel mai bun îndreptar de urmat pentru a câştiga acceptul comunităţii.
Partea cu adevărat interesantă a venit când aparent se terminase experimentul social. După ce cobaii au confirmat că au deprins şi sunt dispuşi să îndeplinească fără cârtire ceea ce li s-a inoculat prin presiunea celor din jur, a mai intrat un om. Nu am înţeles dacă era tot actor sau tot un cobai, dar era bărbat. Acela a privit-o cu nedumerire pe femeia-cobai când s-a ridicat la sunetul clopoţelului şi nu doar că nu s-a sinchisit să copieze comportamentul, dar a avut şi nesimţirea să întrebe de ce face acel gest fără niciun sens. Răspunsul primit a fost o bâlbâială penibilă.
De ce acest preambul?
Fiindcă se presupune că suntem oameni raţionali ne mândrim că trăim în epoca logicii şi am renunţat la superstiţii şi gesturi iraţionale. Că nu e suficient să ni se spună ”nu trebuie să încerci aia” ca să renunţăm la a încerca. În antiteză, animalele nu au nici intelect, nici capacitate de alege ceea ce e bine şi ce e rău. Cu toate astea, invadatoarele care-mi mănâncă nervii şi îmi desacralizează bucătăria ignoră permanent că dau cu regularitate cu otravă şi vin, şi revin, deşi le demonstrez mereu că au prea puţine beneficii din traversarea neautorizată a spaţiului meu privat şi că pedeapsa e moartea fără avertisment.
Ele ştiu numai că la mine în bucătărie se găseşte mâncare şi poveştile celor care scapă de mâna mea lungă aparent nu sunt suficient de horror pentru a le descuraja să îmi mai calce pervazul. Ele ştiu că eu am mâncarea şi că ele au nevoie de mâncarea mea şi că trebuie să o obţină.
Care dintre cele două comportamente e cel raţional?
Şi concluzia reală: ştiţi vreo otravă cu acţiune îndelungată care să poată fi transportată în cuib şi să scap de dăunători?
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
