Din momentul în care am pus degetele pe tastatură am ştiut ce va urma. Am ştiut că voi fi făcută ici în fel şi chip, ici ridicată în slăvi. Mi le-am asumat pe toate şi v-am citit comentariile cu atenţie. Mi-am însuşit criticile, m-am mai documentat. O precizare însă. Articolul meu nu s-a vrut a fi un compendiu de teologie. Nici de istorie a religiilor. E părerea unui om care simte şi gândeşte. Simplu şi din străfundurile sufletului.
Am fost însă întâi iritată până la paroxism şi apoi îndurerată de câteva comentarii în care mi s-a spus să tac. Să nu îmi mai exprim părerea. Pe voi simt nevoia să vă privesc în ochi, până în străfundurile sufletului, şi să vă spun că în Decembrie 1989 A.D., anul acela datorită căruia voi aveţi democraţie (sic!), detergent Ariel sau Persil, Coccolino, ciocolată şi mass media de proastă calitate, au murit oameni pe scările Catedralei din Timişoara pentru că preoţii s-au speriat şi au închis uşile bisericii. Practic i-au condamnat a doua oară la moarte pe cei care erau hăituiţi şi împuşcaţi pentru că au vorbit. Pentru că s-au exprimat. Pentru că au ales să lupte împotriva unui sistem care le pusese căluş la gură atâţia amari de ani. Dragii mei, reminiscenţe sociale ale comunismului, perpetuat atâţia ani, chiar după ce ne-au spus că s-a terminat, eu nu am cătuşe ori ghiulele. Nici căluş. Aşa m-a născut muica mea, acolo, în oraşul Catedralei Reîntregirii Neamului. Liberă. E dreptul meu suprem. Să spun adevărul, dacă aşa simt. Şi cu cât îmi veţi spune mai mult să tac, cu atât voi urla mai tare.
Nu îmi reneg credinţa. Dar nu consider că e important cultul din care fac parte, atâta timp cât gândesc, spun şi fac bine. Atâta timp cât iubesc şi mă supun unor reguli morale. Îmi iubesc şi respect sfinţii. Ai mei. Cei pe care eu îi consider sfinţi. Care şi-au dat viaţa în numele Adevărului. Pentru că nu am nevoie de o armată de preoţi pentru a-mi spune ce trebuie ori nu să venerez. Am capacitatea de a discerne.
E mare Cimitirul Eroilor din Timişoara. Atât de mare, de nu îmi ajunge o viaţă să plâng la fiecare mormânt. E plin de oameni care nu au tăcut. Care şi-au dat viaţa pentru adevăr. Şi atunci, cum să tac? Să tac, ştiind că Isus s-a dus în templu şi s-a luat de piept cu cei care îl transformaseră într-o piaţă? Să tac când sfinţii au umplut închisorile comuniste, tocmai pentru că au rostit mereu Adevărul?
Nu vă contest veleităţile creştine sau cele de buni cunoscători ai religiilor. Dar, auzindu-vă, îmi pun mari semne de întrebare în ceea ce priveşte coloana voastră vertebrală. La câte grade o fi înclinată. Un lucru ştiu sigur: nevoia mea de adevăr depăşeşte cu mult frica de repercusiuni. Şi, ca să vezi, atunci când spui adevărul, nici măcar nu îţi mai e teamă. Pentru că e singura cale. Dacă aţi încerca măcar o dată, poate chiar v-ar plăcea şi aţi continua să o faceţi.
Recitesc unele comentarii şi mă întreb: când aţi uitat? Prin voi chiar nu a trecut istoria? Nici măcar pe lângă voi, să vă arunce aşa, o privire? Din ce gene aţi dobândit teama aceea viscerală de repercusiuni? Încerc să vă găsesc scuze. Şi nu reuşesc. Dar, până la urmă, o să vă iert. Pentru că nu vreau venin în inima. Nici durere. Nici încrâncenare. Le aveţi voi din belşug.
Ah, încă un lucru şi vă las: nu sunt atotcunoscătoare. Poate nici măcar cunoscătoare nu sunt. Dar sunt un om care gândeşte. Iar gândurile, ca sufletul, îmi stau pe buze. Pentru că prefer o eternă verticală, uneori dureroasă, unei orizontale comode.
Citiţi şi
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Comunismul văzut în “Anul nou care n-a fost”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
