Pierdui cu bună ştiinţă startul părerilor despre ce şi cum va fi. Politica în cifre nu-i aria mea.
Cea însufleţită în cuvinte, gesturi, simţuri, însă da.
La ele îmi e trează inima. Aşa că azi nu pot decât să mă bucur.
Fără să am nevoie de sonor, văd un om care nu-şi fereşte niciodată privirea când primeşte o întrebare.
Un om care râde cu toată faţa, stă serios la fel de întreg, nu-şi ţine mâinile strânse, ascunse, tremurate.
Un om care priveşte în ochii celui căruia îi zâmbeşte sau la care se încruntă. La fel de firesc. Calm, dar prezent. Blând, dar neclintit.
Văd un bărbat care îşi ascultă zâmbind soţia, o priveşte cu încredere şi nu-şi ascunde admiraţia. Un alt fel de dragoste.
Mai presus (că asta tot mi-e o vorbă dragă, auzită nu ştiu cum s-a făcut, taman în Sibiu) văd un bărbat care merge ţinându-şi soţia de mână. Strâns, curat, cu toată palma. Aşa cum ştiu oamenii care iubesc. Tot timpul. De mult timp.
Şi ar mai fi un ceva ce m-a prins de la prima fotografie a lor văzută… Oamenii ăştia doi îşi seamănă.
Şi ăsta e primul semn când reuşeşti să faci din doi, una. O viaţă.
Un astfel de om aş alege din nou, oricând, fără să ştiu nimic altceva despre ce poate face.
Pentru că am credinţa că inima nu ţi-o poate strămuta nimeni din căuşul ei viu.
Nici măcar politica. Aia cu cifre, despre care nu vreau să ştiu nimic.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
