Dacă eram în stare să mă ridic, nu-ţi ceream ajutorul!

17 August 2014

”Oameni buni cu suflet mare şi credinţă-n Dumnezeu, dacă vreţi, dacă puteţi, ajutaţi-mă! Sunt arsă, nu vă fie silă (pauză dramatică pentru a-şi etala arsura care-i deforma juma’ de tors).” Care aţi circulat cu metroul spre sfârșitul anilor ’90 poate vă aduceţi aminte de o cerşetoare care bătea magistrala 2. Mie-mi era silă şi rog pe cine e mai slab de înger să nu mai citească, fiindcă nu vreau să vă provoc silă.

Mi s-au dat nişte cărţi bune de tot în viaţă, gene OK, părinţi cu suficienţi bani încât să nu-mi lipsească nimic material. Tot ciclul primar mama a stat, cerber, lângă mine să-mi fac temele şi să învăţ. Am primit din plin meditaţii de engleză şi de matematică până la intrarea în liceu şi pe urmă, dintr-a X-a, meditaţii la Bucureşti (fiind din provincie) ca să intru, Goe feminin, la medicină. Mi s-a luat o garsonieră, cu eforturi uriaşe din partea părinţilor, ca să nu îmi stric somnul şi caracterul în cămin. Apoi am primit un apartament. Maşină. O viaţă uşoară aş zice. Mama care să pupe orice bubă şi să o facă să treacă, indiferent dacă era la interior sau la exterior. N-a trebuit să mă lupt pentru nimic, am primit toate de-a gata.

Bullshit! Toate au un preţ şi nu am primit de-a gata. Le-am plătit cu lipsă de afecţiune. Cu tristeţe. Cu sentimentul permanent de vină că nu sunt suficient de bună. Le-am primit alături de veşnica predică ”nu eşti bună de nimic fără mine, fără mine or să te mănânce viermii şi o să se aleagă praful de tine”. Mulţumesc mamă, m-ai programat excelent. M-ai învăţat că e ok să mă târăsc, câtă vreme o fac doar spre tine. Că nu e bine să zbor, că o să cad şi o să mă rănesc.

Evident am căzut. Paradoxul beţivului şi al depresivului. Poţi să cazi şi de jos şi să faci buba rea.

Fiindcă am căzut și nu o dată. Am nişte cicatrici frumoase pe mână care să-mi amintească pentru tot restul vieţii că deschisul venelor cu lama cere mai mult curaj şi rezistenţă la durere decât am avut eu. M-am ridicat. Multă vreme n-am cerut ajutor. De data asta am cerut. Fiindcă mă simt neputincioasă şi fiindcă-mi simt sufletul o mare rană suprainfectată care DOARE. Şi nu mai pot să rezist la atâta durere.

depresie

Mi s-a spus că puterea e în mine. Mulţam frumos, **** (inseraţi înjurătura neaoşă), dacă eram în stare să mă ridic, nu-ţi ceream ajutorul. Nu ştiu alţii ce cer când ajung la capătul puterilor, dar eu am cerut tandreţe, iubire şi sentimentul că sunt necesară. De asta aveam nevoie. Am primit şuturi în c*r, pe principiul inteligent că orice şut e un pas înainte. Stimabililor, nu e adevărat. Când deja stai în genunchi, sau eşti în patru labe, tot ce o să poţi să faci când primeşti un şut în c*r e să cazi şi mai jos. Iar dacă tot ce puteţi face, tot ce vă lasă inima să daţi e doar şutul, măcar nu mai fiţi ipocriţi şi nu mai pretindeţi că o faceţi spre binele meu. O faceţi fiindcă asta vă duce capul şi fiindcă nu consideraţi că merit investiţia de tandreţe şi iubire.

Ceea ce îmi va întări sentimentul de inutilitate, că-s o irosire nepermisă de resurse care ar fi fost mult mai bine utilizate de către altcineva, că sunt o ratată patetică şi o epavă. Că nu merit să fiu iubită.

Am încercat să iubesc fiindcă mi-am imaginat că dacă a fost suficient pentru Maria Magdalena, poate că ar suficient şi pentru mine. Ghinion, n-a fost niciodată suficient!

Aşa că, dacă nu merit să fiu iubită, dacă sunt doar o ruşine pentru părinţi şi pentru bărbatul de lângă mine, treptat, treptat am ajuns la concluzia că moartea mea i-ar elibera pe toţi. Din nefericire pentru mine n-am avut niciodată tăria să fac asta.

Pe jumătate fiindcă am sperat că dacă nu mi se îndeplineşte dorinţa de a muri, Dumnezeu mă păstrează cu un scop. Nu ştiu ce scop, dar ar trebui să fie vreunul. De ani de zile caut motivul acela şi nu-l găsesc. Şi-mi dau seama că scopul acela e o iluzie pe care mi-am creat-o ca să mă agăţ pervers de viaţă, deşi îmi doream în egală măsură moartea. Şi da, recunosc, din dorinţa de a-i pedepsi pe cei din jur cu prezenţa mea când ei refuzau să mă ajute.

Când îmi repetau obsesiv ”gândeşte pozitiv”.

Stimabililor, ca să gândeşti pozitiv trebuie să ai o bază. Să ştii că rezolvi ceva. Că s-a rezolvat măcar una dintre problemele mele fiindcă am gândit că se va rezolva. Hristoase, cât pot să urăsc ”gânditul pozitiv”! Fiindcă de fiecare dată când am sperat să-mi rezolv vreuna dintre probleme setându-mă că se va rezolva, mi-am primit trezirea la realitate. Universul nu conspiră să-mi îndeplinească mie vreo dorinţă. Universului îi e indiferentă persoana mea şi mi-a demonstrat asta ori de câte ori am sperat să îl determin prin puterea voinţei mele să facă ceva pentru mine. Gânditul ăsta pozitiv, iertaţi-mă că vă spulber iluziile e o mare gogoriţă pentru depresivi. Fiindcă ori de câte ori îşi fac speranţe în baza acestei tehnici de manipulare emoţională şi ajung să sufere încă mai rău decât dacă nu şi-ar fi făcut speranţe false, tot ce se întâmplă e să li se coaguleze mai adânc ideea că nu sunt vrednici de nimic bun şi că li se întâmplă rău fiindcă merită să li se întâmple acel rău.

Da, sunt depresivă. Însă nu depresia e urâtă. Urâtă-s eu, trebuie să fie ceva rău cu mine fiindcă altminteri oamenii în care am avut încredere nu m-ar fi rănit. Urâtă-s eu fiindcă simt cum viaţa mea adaugă tone de minus valoare vieţilor lor şi nu fac nimic ca să îi scutesc de suferinţă.



Citiţi şi

Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast

Obsesia pentru greutate: cum o depășești

Toți acești proști plini de sine

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. axelle / 27 April 2019 9:42

    Ideea e la tine ca tu incurci comentariile,tu ai scris aici fix despre altceva,ceea ce nu e in regula cand amesteci articolele si nu au coerenta.O zi buna!

    Reply
  2. axelle / 26 April 2019 20:37

    Valentina, cred ca ai incurcat persoanele.eEu nu ti-am zis nimic.Doamne fereste!

    Reply
  3. Alter Ego / 26 April 2019 16:42

    Mulţumesc tuturor celor care mi-au scris aici şi m-au încurajat.
    Revistei Catchy pentru că mi-a acceptat spovedania.

    Tuturor celor care mi-au scris şi m-au încurajat.
    Mai ales Adrianei care şi-a făcut timp pentru mine.

    Efemera, da sunt încă-n viaţă, big as life and 10 times as scary, nu doar twice cum zice englezul.

    Cu ajutor, am reuşit să ies din depresie. Încă nu cred în anti-depresive, creierul poate fi păcălit să funcţioneze.

    Am ales să rămân în viaţă din cel mai stupid motiv – ca să nu-i dau satisfacţia de mă fi distrus.
    Decizia însă este bună şi între timp am învăţat în primul rând că am dreptul ca dacă nu îmi găsesc scopul divin în lume, să mi-l fac singură.
    Aşa că între timp am făcut un curs de coaching şi m-am înscris la Psihologie. Şi aş zice că sunt una dintre cele mai bune din an.
    Mi-am setat eu însămi nişte scopuri şi am lăsat alte scopuri să mă găsească. Şi pentru prima oară în viaţă îmi e bine.

    Nu, n-am un suflet frumos, mi-a rămas pătat, rupt, sfâşiat. Însă am învăţat să-mi iau tocmai de aici puterea de a lupta pentru ce vreau.

    Reply
  4. Efemera / 19 April 2018 22:15

    Am citit articolul si am citit si comentariile. Ma intreb oare ce s a intamplat cu persoana care a scris toate acestea? Au trecut aproape 4 ani. Oare mai traieste? Oare e bine? O fi reusit sa schimbe ceva in bine in viata ei? Daca da, cum a reusit? Momentan eu sunt o leguma. Nu am pe nimeni si nu e doar un.mod de a spune sau un sentiment. E ceva sigur, e o realitate. Eu daca m as arunca acum in acest moment de pe un pod in apa (e destul de aproape la vreo 10-15 min de mers pe jos) nu doar ca propria mi familie nu ar suferi, dar ar sarbatori. Nu pe fata, ci in inimile lor de monstrii. Cred ca pana la urma tot ce ajungem sa teaim la varsta adulta e rezultatul a ceea ce am trait in familie, in copilarie, in adolescenta. Cred ca daca de mica ti s a spus in infinit de repetate randuri ca esti proasta, urata, aschilopata, ca nimeni nu te ca iubi si ca ai face bine sa crezi asta caci propria mama isi cunoaste bine copiii si stie ea mai.bine, cand esti batuta si lovita atat de des peste fata si peste nas incat ajungi sa nu mai respiri deloc si sa ai deviatie de sept ca la boxeurii cu nasul spart, daca atunci cand inveti esti ,,incurajata” cu indemnuri de genul: NU TI MAI PIERDE VREMEA CU TOCITUL CA TOT PROASTA RAMAI! LASA CA ORICUM FACULTATEBCHIAR SI DOUA VA FACE I… (Se referea la sora mea mai mare…copilul de aur al familiei, eu fiind mijlocia: tapul ispasitor, iar sora mica desi narcisista si ea, este copilul pierdut…traind calatorind si incercand fara rezultat sa si gaseasca locul undeva). E FFFFFFF GREU!!!!! Mi s a spus atat de des ca ce bn daca as muri, ca ce bn de ma avorta, ca ce bn daca muream.in timpul operatiei (am facut si o operatie pe cord deschis la inima dar in zadar…caci aproape zilnic ma inteapa inima si nu neaparat ca ar fi ceva acolo desi de ani n am mai fost la vreun control…dar e stresul, e durerea sufleteasca, e frica si sentimentul de singuratate ce se rasfrang aaupra inimii), cand unicul iubit avut vreodata a auzit din partea propriei mele mame ca sunt handicapata si ca ar fi bine sa nu se incurce cu mn. Va imaginati cat dor toate aceste intamplari? Exagerez oare cand ma simt atat de pustiita si depresiva? Ca sa fie treaba treabă sufar si de strespostraumatic…transpira palmele cand e purin cald…nu e vb numai de emotii. E vorba ca transpir atat de mult incat curg apele de pe palme si nu numai, fac mici bule pe degete…e groaznic. Am trait atatea momente de rusine cand eram la scoala, la examene…pt ca se rupeau foile si aproape compromiteam totul daca nu ma stergeam continuu de pantaloni…sau cu servetele sau purtand bluze cu maneci lungi ca sa pot scrie pe mâneca bluzei astfel ca foaia sa nu se ude asa tare. De asemenea tot de la stres si anxietate am dereglari hormonale, probleme cu tiroida, miopie. Cand in sfarsit m am hotarat sa merg la doctor pt a mi rezolva probl de sanatate si pt a ma putea angaja, am primit tratamwnt, doar ca trebuia luat trei luni, dupa care iar mers la doctor pt analize, pt a vedea daca e vreo schimbare etc. Dar nu am avut pe nimeni. Nici un suport nimc. Dimpotriva. Cei din casa (mama si sora mare in special) isi exprimau dorinta cam ce frumos ar fi sa mor si numai bn si apartamentul sa i revina celei mari care atunci se pregatea sa se marite, sa aiba un copil etc. Acum inteleg ca scopul lipsei de sustinere si ajutorului financiar a fost strict pt a ma pastra alaturi in suferinta o victima fara perspective, fara serviciu, fara nimic. O victima ce va ajunge sa taca si sa se bucure strict sa supravietuiasca fiind la cheremul celor care au distrus o atat de crud, atat de inuman. Si zilnic ma gandesc la moarte. Si simt ca va veni ziua in care din pacate le voi satisface si dorinta de a muri, de a le face pe plac. O familie cu monstrii te distruge pt totdeauna. Ai sanse sa reusesti daca cumva ai noroc de cineva care sa vrea sa te ajute sa te ajuti. Nu oameni care sa te simta vulnerabila si care sa profite astfel de tn distrugandu te si abuzandu te si mai mult. Ma simt fara vlaga. Ii inteleg perfect pe cei care se arunca in fata trenului, care se arunca de la etaj etc. Stiu ca aceia care au procedat astfel, nu ar mai fi facut o daca exista macar un umar pe care sa poata plange, macar un om care sa spuna UITE, SUNT AICI LANGA TINE SI TE SUSTIN. SUNT AICI SI PROMIT CA IMPREUNA VOM GASI CUMVA O SOLUTIE. Dar din nefericire multi avem ghinion si nu apare nici o solutie, nici o sansa, nici un nimic. Si tot ce iti mai ramane e sa te hotarasti ca tot acest iad in care supravietuiesti, sa ia sfarsit. Mergi la o plimbare intr o dimineata, cu ceasul la mana stanga, te apropii frumos de pod si uitandu te la ceas iti faci curaj si.iti spui: CAM ASTA A FOST TOT. AI INDURAT, AI SUFERIT, SE PARE CA NU A APARUT NIMIC NOU SUB SOARE CAT SA AI O SPERANTA DE MAI BINE, ASADAR STAI LINISTITA CA IN CATEVA MINUTELE (CRED CA ITI IA F PUTIN PANA ITI DAI ULTIMA SUFLARE) NU VEI MAI SIMTI NIMIC. NICI BUN, DAR NICI RAU. Eu una cam asta am de gand. Asta parca a ajuns sa ma consoleze. E interesant ca pot scrie aici sub anonimat, poate va fi citit sau nu de cineva…. dar am incercat prin cuvinte sa exprim o parte din ce simt eu acum. Si nu simt ca m as fi descarcat. Pt asta e nevoie de un om langa mn. Dar ma bucura cumva gandul ca poate cineva va citi din prostie si macar pt cateva secunde sau minute va stii de mn. Macar asa. Nici nu stiu cum sa inchei. Poate doar ca as mai adauga ca nu sunt o persoana rea. Cred ca mai deloc. Dar fraiera sunt. Rezistenta la atacuri dure sunt. Plina de furie si ura…da. Caci inca sunt nevoita sa suport ,,binefacerile” celor ,,apropiati”…Nu am nici o sansa sa plec, sa mi fie mai bine. Altadata credeam asta, dar doar ma amageam. Ce prostuta! Cum sa cred ca mi va fi bn cand de la inceput am ,,aterizat” printre atatia monstrii care parca s au luat la intrecere care sa atace mai dur si mai cu forta?!!! Unii se nasc ca sa traiasca, altii ca sa supravietuiasca. Eu supravietuiesc. Inca….

    Reply
    • axelle / 20 April 2018 16:51

      Pff, am citit comentariul tau si poate undeva in sufletul tau astepti o incurajare,ceva .Imi pare rau prin ce treci dar nu e deloc in regula sa iti doresti sa mori ca pur si simplu nu mai poti.De aici din fata calculatorului nu pot decat sa te incurajez sa iti gasesti puterea sa mergi ma departe prin viata.eu cred ca suntem multi care au trecut prin situatii asemanatoare.Eu am gasit puterea rugandu-am ,ducandu ma pe la biserica ,si in final Dumnezeu m-a creat sau mai bine zis m-a readus la viata ,practic din nimic.Nimicul ,eram eu.Poate am avut si putina ambitie de a nu ma lasa cazuta la pamant,dar pana la urma am reusit sa fiu bine.Nimeni nu spune ca este usor sa iti revii cat de cat ,chiar daca ai factori perturbatori in jurul tau si nu te lasa sa evoluezi, mai rau, nu te ajuta deloc.Incerca sa fii putin indiferenta la cei care crezi ca sunt toxici in preajma ta.Ai scris ca ai si probleme de sanatate,incerca sa le rezolvi pe cele care se poate,nu te lasa asa,ca e pacat! In final, nu uita de Dumnezeu…..crede ma ca o sa primesti ajutor de unde nici nu te astepti.Multa putere iti doresc!

      Reply
    • Anne / 23 April 2018 4:08

      Ridică-te și mergi mai departe.. Din toată povestea asta tu ești personajul principal.. De tine trebuie sa ai grija fără a te interesa ce spun alții.. Iti zic cu mâna pe inima.. Dacă nu ai așteptări de la nimeni, nu ai parte nici de dezamăgiri!
      Dacă vreodată vrei să stăm de vorbă asta este emailul meu : annemarie0195@yahoo.com !
      O seara cât mai frumoasă să ai!

      Reply
  5. Vasilica / 22 April 2015 8:22

    Te-as lua in brate si te-as mangaia , te-as tine in brate ca o prietena buna, as incerca sa iti impartasesc cate ceva din ce am invatat eu despre depresie.
    Ai facut cel mai important pas, draga mea, ai cerut ajutorul.La un moment dat, cand te vei uita in urma, vei vedea ce important e acest moment. Deja ai hotarat ca vrei sa schimbi ceva.
    Da-mi voie sa te rog sa-ti incredintezi sufletul acesta minunat pe care ni l-ai aratat unui psihoterapeut . Cauta o persoana calda si cu experienta. Te va invata incetul cu incetul sa te iubesti. Vei vedea lumina, iti pot promite asta, stiu cum este.

    Reply
  6. EMILIA / 21 April 2015 18:43

    Cine esti draga mea ? Chiar n-ai pe nimeni langa tine care sa te intelega ? Uneori simpla prezenta a cuiva e suficienta ….O data m-a salvat fratele meu, m-a luat sa locuiesc cu el pentru o vreme . Nu iesisem din casa nici nu mancasem de ceva vreme . Nu mi-a dat sfaturi, n-am vorbit … m-a tratat normal chiar daca l-a speriat starea mea .

    Reply
  7. Monica / 21 April 2015 10:18

    eu nu cred ca ai nevoie de medicamente, felul in care te simti este, din pacate, absolut normal din cauza felului in care ai fost tratata. Suntem suma experientelor prin care am trecut si care ajung sa ne defineasca. Vestea buna este ca procesul nu e ireversibil. Vestea proasta este ca pe undeva, oamenii au dreptate: forta este in tine, efortul de a-ti schimba felul in care gandesti iti apartine integral, nimeni nu poate face asta pentru tine, dar un psiholog bun te poate indruma. Eu iti recomand o carte mai digerabila: “Drumul catre tine insuti” de Scott Peck. Curaj! There is light at the end of the tunnel! 😉

    Reply
  8. Mirela / 21 April 2015 10:13

    Eu jumătate din viață mi-am trăit-o gândind așa ca tine. Mă lăsam afectată de orice mi se spunea, de orice relație din viața mea, nu suportam să pierd ceva, totul devenea o tragedie. Tot de la părinți mi s-a tras și mie și mai apoi de la un bărbat pe care l-am iubit enorm și el m-a iubit, dar în felul lui bolnăvicios. Când l-am cunoscut pe soțul meu a zis despre mine (în sinea lui, mie m i-a povestit mai târziu) că am cei mai triști ochi pe care i-a văzut vreodată și tot ce și-a dorit a fost să mă facă să zâmbesc. Pentru mine, el a fost salvarea mea de atunci, chiar dacă abia peste un an am început o relație de iubire. Dar el a vindecat niște răni doar, nu a putut schimba și felul meu de a fi, așa că am luat-o de la capăt. Nu îmi găseam locul și drumul bun și mă afundam tot mai mult în probleme, nimic nu se mai rezolva. Parca tot universul era împotriva mea. Când și el a început să aibă astfel de gânduri, totul a devenit negru. Și niciunul nu știam să cerem ajutor și normal că nu mai înțelegeam nimic. Ce certuri… Până într-o zi când am stabilit că ar fi mai bine să ne despărțim. Am făcut-o și am intrat așa într-o depresie… fără să-mi dau seama. Îmi era atât de dor de el încât simțeam că mor, la propriu. Am stat închisă în casă săptămâni întregi. În niște zile mai bune, am cunoscut un puștan și mi-am făcut un proiect în a-l aduce pe calea cea bună. Dar abia atunci a început coșmarul. Omul era nebun cu acte și nu am făcut decât să-mi complic viața. Puținii bani pe care îi făceam îi cheltuiam aiurea, cu tipul ăsta, în loc să îi investesc în mine. Simțeam că mă sufoc, dar nu puteam să mă desprind de nimic. Făceam tot felul de lucruri aiurea și imprudente și aveam nevoie de iubire, înțelelgere, susținere și nu știam de unde să le iau. În timpul ăsta a murit tatăl meu, cu care nu vorbisem în 5 ani decât o dată, când l-am vizitat la spital. Apoi am ajuns în spital făcând un avort. Au fost complicații și am zăcut acolo o sătămână. Eram zombi când am ajuns acolo: nu gândeam, nu vorbeam, nu luam decizii, nu simțeam. Eram târâtă de maică-mea peste tot, care era blocată și nu știa cum să procedeze. M-a ajutat, deși nu a vrut să o facă, dar nici de asta nu-mi mai păsa. Acolo am văzut persoane cu probleme mult mai mari ca ale mele și am ajutat și am fost ajutată de niște străini. Eram într-un alt oraș, departe de ai mei și simțeam atât de tare nevoia să fiu cu prietenii mei… M-a ajutat un doctor, altul decât al meu, doar cu o îmbrățișare și două vorbe bune. Am plecat alt om de acolo. M-am angajat imediat și m-a transformat. Am cunoscut altfel de oameni, am mai primit câteva lovituri de la omul pe care îl iubeam, dar am învățat să le accept și să trec peste ele. Am suferit un blocaj sentimental. durerea provocată de propriile-mi greșeli a fost mai mare decât orice altă durere. Am suferit o lună de insomnie, nu am dormit absolut deloc (știu că pare greu de crezut). Am avut câteva aventuri și mi-am dat seama că sunt vie, că exist, că pot mai mult, că oamenii te iubesc oricum, dacă vor. Dacă nu, să fie sănătoși, dar departe de mine. Am apreciat acei câțiva oameni care aveau grijă de mine, mă scoteau mereu din casă și am renunțat la cei care nu meritau atenția mea. Am fost criticată pentru această schimbare, lumea spunea că am înnebunit. Pe bune? Să-și vadă fiecare de ale lui, am zis eu. Fix la un an de la despărțire și exact când pusesem punct, m-am împăcat cu iubitul meu. Chiar dacă nu a fost totul roz și am pornit la un drum lung cu un mare bagaj în spate, am refăcut totul, am început o altă viață. Prima noastră relizarea a fost căsătoria și am simțit că facem ceva, în sfârșit. Am avut o mare dezamăgire cu nunta și oamenii care ne-au lăsat baltă și eu am fost iar pe marginea prăpastiei. Dar acum câteva luni, am avut un declic și peste noapte m-am schimbat. Acum sunt un om deschis, accept ce mi se întâmplă și nu mă mai plâng, nu mă mai gândesc la cât de rău îmi merge, cu la cum să fac să îmi meargă mai bine. Iubesc mai mult oamenii, sunt mai atentă la ei și încerc să ajut mai mult. Nimic nu se compară cu bucuria de a aduce o bucurie sau alinare altcuiva. Mi-am dat seama că viața mea este compusă din oameni, că nu aș putea să trăiesc singură, d-asta și căutarea de aprobare și iubire. Am învățat să mă accept așa cum sunt, că atâta pot și să fiu bună la asta. Aș fi putut să fac multe lucruri în viață, dar deciziile luate m-au adus aici și mi-am găsit pasiunea la 30 de ani. Mă uit în jurul meu și văd atâta durere, încât eu nu am de ce să mă plâng, nu pot fi atât de egoistă. Am văzut cum un om și-a dat, unor străini, casa pentru care a muncit o viață întreagă și acum e cerșetor, fiul lui și-a tăiat venele în fața mea, dar a trăit și acum e fericit. Cel mai bun prieten al meu a rămas fără mâna dreaptă, dar acum are o soție extraordinară și o superbitate de copil și este nașul nostru.Iar acum, când scriu, îl aștept pe soțul meu să mergem la înmormântarea unui bun prieten. Așa că… eu nu îți pot da sfaturi, pentru că nici eu nu știu cum am ieșit din toată nebunia, dar ți-am povestit, poate se întâmplă și cu tine acel declic. Soțul meu are acum probleme și nici pe el nu îl pot ajuta. Dar să știi că uneori este mai bine să vorbești cu cineva din afară și ai putea merge la un psiholog, măcar puțin, până te pui pe picioare.

    Nu te mai uita înapoi, aruncă regretele și nu mai trăi cu ce spun alții. dacă ne tot uităm înapoi, nu mai avem timp să mergem înainte. Greșeli vom face mereu, trebuie doar să învățăm din ele. Ieri și astăzi mi-am dat seama că doar moartea este ireversibilă și te lasă cu un mare gol și un car de regrete, de lucruri nespuse și nefăcute. Acum este un alt moment pentru mine în care mă voi schimba, voi încerca să fiu mai aproape de ceilalți și să ofer cât pot eu de mult. Totul este ciclic și se întoarce la noi ceea ce oferim. Lucrurile frumoase atrag lucruri frumoase. Dacă tu ești un om mai bun, o să vezi că toți vor fi mai buni cu tine.
    Am fugit. Succes!

    Reply
  9. Camelia / 21 April 2015 9:39

    Pe mine nu m-a oprit lipsa de curaj, ci gandul ca cei de langa mine nu merita suferinta aceea crunta de a-si vedea propriul copil mort. Sunt in aceeasi oala. Exact aceeasi poveste, aceeasi facultate, acelasi tot. Daca noi doua am invatat ce-i suferinta, si ne dezgusta ce-am aflat, de ce ai crede ca e usor, simplu si elegant sa facem urmatorul pas ce-ar umple de remuscari, frici, sila si dezgust pe cei ce ne-au facut din iubire?
    Mai mult de atat, nimeni nu ne-ar intelege actiunea. Nici macar noi.
    Eu am ales sa dau motive de bucurie pentru fiecare cadere resimtita de mine. Sa-mi imbratisez mama si tatal chiar daca ei nu-si manifestau dorinta. Sa le spun ca-i iubesc, chiar daca ei nu mi-o spun. Sa le fiu alaturi asa cum stiu, cu tot acest nimic ce sunt si cu mainile astea goale pentru ca si acum, la 24 de ani, inca invat, nu am nimic. Un lucru stiu: ca cel mai bun mod de a da e sa te dai pe tine insuti, cu totul, din toata inima. E singurul motto pentru viata ce mi-a fost data. E un dar si nu vreau sa simt ca-l merit in mod gratuit.
    Eu am invatat sa dau. Sa dau iubire, respect, pretuire, grija, rabdare, ascultare… Am invatat ca acolo unde nu este, nu ai cum sa ceri.
    Te imbratisez cu drag!
    Astept cu ardoare urmatorul tau mesaj
    Camelia

    Reply
  10. francisca / 21 April 2015 9:34

    Draga mea draga, eu te iubesc asa cum spui tu ca esti. Esti Om, esti frumusete,esti viata. Uneori se produc dezechilibre chimice, captarea serotoninei nu se face mai deloc si bietul nostru creier nu-si poate echilibra hormonii fericirii. Evident ca, in acest caz, numai printr-un tratament medicamentos te poti reechilibra psihic. Nu dispera,solutii sunt, ai nevoie de medicul potrivit. Din cartea autobiografica – Demonul amiezii – de Andrew Solomon, vei intelege ca exista tratamentul adecvat pentru acest gen de boala. Ai o boala si ca orice boala se poate vindeca.Daca ai nevoie de sprijin, te rog adreseaza-te cu incredere mie si oricaror femei Catchi. Ai toata intelegerea si sprijinul meu. Te sarut si daca inca nu ai stiut, afla ca ai un suflet minunat.

    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro