Un fost coleg de redacţie obişnuia să tachineze femeile când le vedea triste: “ce-ai păţit, dragă, nu te mai iubeşte? nu te mai bate?” De curând am aflat că există totuşi un procent mititel, dar voinicel, de 5% dintre români care cred că bătutul muierii este un semn de… dragoste. Diferenţa care acoperă restul de până la cele 30% dintre româncele măritate sau concubinate, care o “fură” câteodată până au nevoie de medic sau de popă, o fi probabil asigurată de bărbaţi care nu cred nimic, ci doar le bat.
Violenţa fizică şi de limbaj, cea care ruinează uneori pe dinăuntru mai ceva ca prima, pe dinafară, îşi au originea într-o zestre naţională de mituri machiste de grotă. Pentru bătaie sau jignire, românii au explicaţii care crucesc: “Las’că-i bine să-ţi baţi nevasta, ştie ea pentru ce, hă, hă, hă!; “Dacă o caută, eu ce să fac?” ; “Trebuie să ştie cine-i stăpânul.” ; Să plângă atunci când n-oi mai bate-o…”; “Mai dă-le-n colo de… (lista e chiar lungă), că le place!” Asta, da, părere de “cunoscător”! Câtă lipsă de imaginaţie în materie de afrodisiace!
Ei, şi la o aşa gândire, precum apendicele sau măseaua de minte, şi la asemenea fapte de vitejie, n-ar fi normal să li se ia, de la primul antrenament de încălzire, sacul uman de box şi să li se dea… papucii? Dar câte femei pleacă sau rup imediat relaţia ca să nu facă loc abuzului? Şi câte se ataşează traumatic, ajungând, în timp, să-şi ierte şi chiar să-şi scuze torţionarii cu explicaţii nu mai puţin şocante: sunt bolnavi de violenţă, săracii. Mai degrabă de laşitate, aş zice, fiindcă faţă de străinii mai puternici măcar fizic, nu vorbim de alte ierarhii, dânşii dovedesc control şi asupra gesturilor şi asupra vorbelor.
Este adevărat şi că, într-o ţară în care bătaia este considerată ca fiind ruptă din rai, este dificil să găseşti suport imediat şi legiuitori care să facă dreptate. Amintiţi-vă ce greu a fost acceptat de justiţie violul marital şi pedepsirea lui ca oricare altul. Ori cât timp a trecut până au apărut şi în România primele adăposturi pentru femeile şi copiii abuzaţi. Dar mai cu folos ar fi ca cele care aţi trecut o dată prin această umilitoare postură să vă amintiţi o regulă care s-a verificat de prea multe ori ca să mai vreţi s-o verificaţi pe pielea voastră: prima palmă nu va fi niciodată şi ultima! Decât dacă nu mai rămâneţi la discreţia umorilor unor bărbaţi cu istoric mult prea încărcat şi, la rândul lor, victime! Dar până la urmă, nu sunteţi Maica Tereza şi de ce să plângă mama voastră şi nu mama lor?
Iar voi, femeile cărora ceea ce li se întâmplă celor mai puţin norocoase ori puternice vi se pare de neînţeles şi de neconceput, ajutaţi-le când le întâlniţi. Întrebaţi-le cu tact şi căldură de ce sunt tăcute şi triste, de unde au urmele pe care încearcă să le ascundă, ce puteţi face pentru ele? Pentru că aceste femei au nevoie de orice strop de omenie. Nu mai consideraţi că n-aveţi dreptul să interveniţi, pentru că nici bătăuşii n-au dreptul să le bată şi totuşi o fac.
Un gând bun şi pe curând.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.