A fost odată, cândva, un moment, o noapte și o zi cu ea, cu Sanda Budiș, în Elveția, în locuința pe care o avea nu departe de un lac al cărui nume nu mi-l mai amintesc, cum nu îmi amintesc nici de numele localității. De atunci pentru mine chipul și numele Sandei Budiș sunt similare cu liniștea acelei dimineți însorite, ieșind fără grabă din noaptea caldă a muntelui. Ciudat, deoarece Sanda era orice, dar nu calmă. Sanda era mereu în mișcare, plină de avânt, de proiecte, de idei, de soluții, cu ochii jucăuși și curioși, deschiși asupra unei lumi din care viața a învățat-o să ia tot ce e mai bun. Iar pentru ce nu se lasă luat ușor, să se bată. Totuși, Sanda respira și împrăștia liniște, calm, pozitivism. Eleganță.
Citind numele celor care depun comentarii la postarea Sandrei Pralong, la anunțul plecării amiralului pe marea infinită, în cea mai fantastică și necunoscută călătorie posibilă, realizez cu uimire, dar și cu bucurie cât de multe, de minunate sunt persoanele cu care a intrat în contact, cât de frumos este sufletul acestor persoane pe care Sanda le-a influențat în bine. Cât de legați devenim unii de alții prin faptul că am cunoscut-o, am vorbit, am stat și am făcut parte din viața ei. Realizez și că Sanda face parte, de fapt, din acea categorie de persoane foarte rare care atunci când te intersectează, dintr-un motiv sau în altul, te schimbă, te schimbă în bine.
Asemenea unor pisici fantastice, Sanda a avut capacitatea, și cu siguranță amintirea ei va continua să facă acest lucru, de a simți părțile de tulburare din fiecare din noi, părțile de derută, de întristare și de durere care ne pot face pe moment mai reci, mai răi, mai egoiști, de a simți aceste părți și de a ne ajuta să trecem de ele. Nu compătimind, nu, în niciun caz, ci zguduindu-ne ființa, obligându-ne să ne trezim din apatie și resemnare pentru a merge mai departe.
Din păcate și spre marea mea tristețe, în ultimul timp, de la anii care au trecut de la întâlnirea din Elveția, de la cea, scurtă, din București, “momentele” noastre împreună s-au redus la “vino să ne vezi Iuliska, te așteptăm la Constanța”, “mi-e dor de voi, mă rog să fiți bine”…. Chiar acum, mesageria ei îmi spune că e conectată și că mă așteaptă “ca altădată”. Dar pe Sanda nu o vom mai vedea, niciunii… toți vom rămâne cu acel gând de “aveam atâtea de făcut cu ea”, “îi promisesem că”, “trebuia să ne vedem”, “de abia împlinise 95 de ani”… Eu promisesem lansarea cărții ei la Paris, își dorea acest lucru, nu a fost să fie. Nu a fost…timp.
Cu toții, tributari destinului nostru uman, calitate, dar și defect, nu mai avem timp de a merge pur și simplu, ca pe vremuri, în vizită. La cineva drag, fără scop, doar pentru un pahar de vorbă, o cafea, o dulceață, de ce nu…un “ce mai faci? Am venit să te văd”. Niciunii nu am mai avut timpul necesar de a o revedea. Cu toții avem de acum regrete. Niciunii nu mai avem timp decât pentru a ne gândi la cei dragi. Cu toții ajungem să vizităm obligatoriu pe cineva atunci când nouă ne e greu și cerem ajutor.
În sine, gestul nu este condamnabil, nu, iar Sanda era prima care se bucura dacă putea dezlega vreun nod în gât. Se bucura și ataca “problema” cu pasiunea unui matematician care a mai găsit ceva de nerezolvat. Și rezolva. Dar, totuși, cât de dureros este să accepți că persoane dragi, dragi cu adevărat, au plecat fără ca promisiunea unei revederi, duioșia unei vizite fără scop, să fi avut loc…Pentru că aceste momente nu se vor mai întoarce și nu mai pot fi recuperate. Niciodată. #neavutuldetimp pentru a acorda timp celor dragi se plătește foarte scump, mereu. Dar, tot ca oameni, cu toții suntem așa, cu toții procedăm la fel după fiecare plecare a unui prieten drag. Nu învățăm nimic din ce ne doare sau ne prejudiciază. Da, acesta era un detaliu care Sandei nu îi plăcea, neînvățatul minte…
Din călătoria mea extrem de scurtă și extrem de intensă în viața Sandei – tot așa, am ajuns să o cunosc datorită Sandrei, un om, un mentor pe care nu îmi permit pur și simplu să nu îl ascult, pentru că tot așa, ce spune ea este înțelept și bun, iar Sandra a «împărțit-o» generos pe mama ei cu toți cei care aveau nevoie de un suflet cald – am rămas cu cele câteva cuvinte pe care mi le-a spus la plecarea mea din locuința ei, plecare spre o călătorie inițiatică spre Sion: “Nu uita că nimeni nu te poate obliga să abandonezi lucrurile și oamenii pentru care te lupți. Doar tu singur poți decide să renunți la ele”. Urarea sa, îmbărbătările ei m-au ajutat, și am străbătut deci Elveția, spre Sion, trecând prin Montreux, cu trenul, cu autobuzul, cu succes. Cu bine. Și am revenit mai puternică. Și mă simt mai puternică, deoarece și datorită ei am câștigat lupta pe care o duceam.
Sion
Acum, Sanda nu mai e… în dimineața mea pariziană încerc să îmi amintesc dacă știa oare, dacă i-am spus oare cât de mult îi mulțumesc, cât de mult o iubesc, cât de mult m-a bucurat să îi pot duce ciocolată de la Luado (Sandei îi plăcea ciocolata…), cât… Chiar și că acum Iuliska e bine. Și asta contează, să spui celor dragi și când îți e bine. Părintele Necula spune adeseori că a nu te bucura atunci când ești bine e un păcat. Că oamenii se întorc spre Dumnezeu doar atunci când le este greu, niciodată sau prea rar atunci când le e bine. Cu prietenii apropiați, cu rudele, cu cei iubiți, la fel procedăm… Suntem, cum spuneam, oameni, cu calitățile și defectele noastre. Oameni care de multe ori iubesc mai mult după ce pierd.
Sper doar ca de acolo, din cealaltă viață, sau din adevărata sa viață, Sanda să continue să ne vadă. Să ne audă. Să ne simtă. Să știe ca trecerea ei prin viața noastră ne-a făcut bine. Și gândurile și recunoștința, niciodată spuse suficient… niciodată sau prea târziu… Noi «avem tot timpul din lume să n-avem niciodată timp… »
Citiţi şi
Unde nu e iertare, de multe ori e pace
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
