Nu am în rafturile micii mele biblioteci din Paris nicio carte semnată de Svetlana Cârstean. Însă zilele trecute mi-am adus aminte de un vers de-al ei, auzit cândva la Alba Iulia, într-o vară în care se mai citeau încă poezii sub… copac:
“cine nu e mângâiat nu există”.
I l-am spus fetiţei mele într-o zi în care mă întreba, dar îmi şi spunea că se simte ca o pisică torcând atunci când o mângâi. Prea des oare? Şi totuşi, nevoia de a o atinge, de a o mângâia, dorinţa de a-i transmite şi astfel ce simt pentru ea, este mereu prezentă, aşa cum în noi toţi acest gest este spontan atunci când iubim. Mi-a răspuns în altă zi, după ce cred că a cugetat la acest vers:
“eu cred că persoanele la care nu ne gândim nu mai există”.
Fraza apăruse şi după ce văzusem împreună, ca între fete şi doar noi două în toată sala de cinema, filmul de desene animate “Coco” (un film care se petrece în Mexic şi unde este vorba despre morţi sortiţi dispariţiei chiar şi în lumea de dincolo deoarece nimeni în lumea reală nu se mai gândeşte la ei).
Mă gândesc acum că nevoia de poezie, cititul de poezie, scrisul de poezie, poezia în sine, reprezintă exact acel dar, atât de delicat, de fin, de sensibil şi de preţios, de a arăta că ne gândim la cineva. Felul elegant al literaturii de a personaliza, de a direcţiona anumite gânduri spre cineva anume sau întâmplător spre noi toţi. De câte ori nu v-aţi spus că anumite versuri, dintr-o poezie sau dintr-o melodie, par anume scrise pentru voi? Câţi dintre voi nu aţi fost cuprinşi din senin de dorinţa de a scrie câteva rânduri, cu rimă sau nu, atunci când preaplinul sentimentelor dă pe dinafară sau nu ştie cum să se exprime altfel?
Poate că şi zâmbetele pe care le adresăm uneori chiar şi unor necunoscuţi, binevoitori, sau zâmbetul larg avut când suntem fericiţi, este tot o formă de poezie…
Poate că în aceste zile de sfârşit de ani nu ne-ar strica, tuturor, să luăm o carte de poezie în palme. Să recitim sau să descoperim. Poate fi un vers, un psalm, un rând sau un cuvânt. Lumea a devenit, mă tem, nu doar indiferentă la Celălalt, ci rece şi imună la bunătate, la generozitate, la zâmbete. Am observat acest lucru în Bucureşti, încă de dimineaţă, când lumea din tramvai sau din metrou este cu mult mai preocupată să admonesteze o persoană care a atins din greşeală o alta, un şofer grăbit. Mi-e greu să cred că toate aceste persoane sunt prost dispuse de dimineaţă… Au uitat poate să zâmbească… Mi-am spus, pe atunci, că în ţară oamenii nu cunosc încă puterea unui zâmbet. Mi-am spus că în Franţa, în Paris, situaţia nu este încă aşa, deşi aici oamenii trăiesc de mai mulţi ani deja de pe o zi pe alta, mereu cu teama că un alt atentat ar putea din nou îneca în sânge şi lacrimi dimineţile.
Dar… şi aici oamenii s-au schimbat. Indiferenţa doare, este adevărat, însă răutatea răneşte. Acum pasagerii din autobuz îi admonestează în Paris pe francezii care vorbesc într-o altă limbă sau pe străinii aflaţi în vacanţă, capacitatea lor de a-ţi arunca priviri grele şi răutăcioase atunci când îi atingi din greşeală este plină de consecinţe: îţi strică ziua. Ca şi cum poezia şi generozitatea, bunătatea ar fi dispărut din inimile unora. Gândul la consecinţe, la efectul obţinut nu doar la alţii, ci şi în tine.
Complicat, pare destul de complicat să pui pasagerii unui întreg lanţ de autobuze să asculte poezii sau colinde (aşa cum s-a întâmplat de curând în timpul unui zbor Tarom!), pare aproape imposibil să reuşeşti să răspunzi cu un zâmbet unei priviri ucigătoare…
Singura soluţie rămâne deci cea personală, opţiunea fiecăruia dintre noi de a face ceea ce ştim că ne face bine, nu din egoism, ci pentru că atunci când nouă ne este bine, şi spun bine, nu un compromis de bine sau un surogat de bine, atunci şi celor pe care îi iubim, celor din jurul nostru, necunoscuţilor care ne intersectează viaţa, timpul, privirea, copiiilor şi părinţilor noştri, le este bine. Cei din jurul nostru, atunci când ţin la noi, au posibilitatea de a simţi că ne este bine sau că ne prefacem că ne este bine. Alegerea este a fiecăruia, însă cum viaţa este a nabii de scurtă, a te preface nu mai este o opţiune; nici de dragul tău şi nici de dragul lor.
Atunci recursul la poezie este o “scăpare” minunată: poezia din zâmbetul celor pe care îi iubim, care ne iubesc, atunci când ne văd, când îi vedem; poezia din cărţile care nu ne-au trădat niciodată; poezia care se prelinge din degetele noastre.
Decembrie a fost pentru mine o lună a poeziei. Am cumpărat, citit poezie. Am încercat să zâmbesc cât se poate de mult.
©Carlo Stanga, Surâs
A fost mai întâi Dan Coman, şi “Insectarul Coman”, împrumutat de Tatiana Ţibuleac şi cumpărat apoi de la Gaudeamus Bucureşti. Nu ştiu dacă din el ce mi-a plăcut mai mult a fost simplitatea şi naturaleţea cu care curg pe paginile imprimate nu sentimente ci dorinţe nespuse şi aşteptări ale unei lumi paralele, cu mult mai minunată decât cea a unui cotidian care uneori ne pedepseşte pentru ceea ce nu vrem să admitem, dar vă las să judecaţi :
“la 500 de km depărtare tu te vei trezi,
vei pregăti cafeaua, vei citi nenumărate mesaje.
ziua va creşte în jurul tău şi te va lumina.
şi nimeni nu va şti că înainte de lumina asta
a strălucit doar mintea mea”.
A urmat Dumitru Crudu, fostul meu coleg de facultate la Braşov, cu “Cinci poeme din Rotterdam”, şi cu nedumerirea care nu-l părăseşte nici acum, când din studentul de atunci a izbucnit pe lume poetul, dramaturgul, prozatorul Crudu. Un autor atât de direct şi de fantastic nu prin invenţie, ci prin naturaleţea cu care cele spuse şi nespuse traversează limbi, ţări, personaje şi stări:
“pentru că eu mi-am uitat cheia sau mi-am pierdut-o
e acelaşi lucru
şi mi-am dat seama de asta prea târziu
când nu mai îndrăznesc să-l sun pe Eric
şi să-i spun ce mi s-a întâmplat
şi tot sper
să iasă cineva afară ca să pot eu intra înăuntru, pentru că
numai când cineva iese altcineva poate să intre, pentru că
numai când cineva coboară altcineva poate să urce
şi mie mi-e milă de cei care coboară
pentru că ştiu ce înseamnă să cobori,
dar nu am ce face şi sper ca cineva să coboare,
deşi ştiu ce înseamnă asta
dar o milă la fel de mare îmi este şi de mine care vrea să urce şi nu poate,
pentru că nimeni nu coboară,
şi clădirea asta e ca
o cetate inexpugnabilă”.
La Sibiu, pe când căutam într-o librărie de lângă catedrala ortodoxă perla rară, mi-a fost dat să cad peste poeziile părintelui Constantin Necula, da, da, a scris şi poezii, “În aşteptarea zorilor de lună”. Din versurile sale am luat speranţa şi încrederea nestrămutată că totul va fi bine, că totul este exact aşa cum este deja scris şi cum trebuie să fie, simplitatea cu care rimele devin incantaţii aproape biblice:
“Nu plânge, ce-ai gândit cândva
Se întoarce tot asupra ta.
Dar ceru-ntreg se face Catedrală
nu plânge, zic
îngenunchează şi te scoală”.
Claudia Motea mi-a fost dăruită într-o seară. Chiar autoarea mi-a pus în palme “Preludii în Cetatea Soarelui”, o carte extrem de elegantă, apărută la editura Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Poezia Claudiei este asemenea ei: un spiriduş de gânduri şi sentimente optimiste şi fine, strălucitoare şi explozive ca picurii dintr-un pahar de şampanie. Am să închei deci cu versurile ei, dincolo de îndemnul primit de la un coleg ziarist şi pe care vi-l ofer azi tuturor celor care citiţi aceste rânduri: “când nimic nu mai este cum trebuie, intraţi într-o librărie şi vedeţi ce carte vă atrage, este celmai bun remediu”. Eu adaug, “poate că e vorba chiar de o carte de poezie”. 🙂
Claudia Motea :
“Oare
Oamenii
Nu pot dărui
Îngeri
Aşa cum pot dărui
Flori?”
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
