Cu ceva ani în urmă, am ajuns în Tokyo. De departe, orașul acela a rămas pentru mine, până astăzi, cea mai spectaculoasă experiență urbană pe care am trăit-o până acum. În Tokyo, nici măcar nu e nevoie să intri în vreunul dintre nenumăratele muzee japoneze pentru a avea impresia că te afli într-o altă dimensiune, la marginea lumii cunoscute. Te plimbi pe largile bulevarde ale orașului și e suficient.
Nicicând până în momentul în care am intrat în suprarealistul cartier Shybuya, nu am mai trăit puternica senzație că mă aflu într-o lume de plastic. În principiu, nu am nimic împotriva lumii de plastic. Nu mă sperie nici tehnologia și nici măcar perspectiva că, într-o bună zi, vom deveni ființe deopotrivă organice și mecanice. Cred că, în multe cazuri, naturalul e supraevaluat. Existența noastră, așa cum o cunoaștem astăzi, nu se datorează decât artificialului. E ușor să propovăduiești neajunsurile civilizației când ai și electricitate, și telefon mobil și facebook. Aproape că aștept cu nerăbdare momentul în care în spatele ghișeelor se vor afla holograme, roboți sau pur și simplu voci metalice, eficiente, creaturi care nu depind de toanele și inconstanțele speciei noastre.
Totuși, de pe scările rulante ale mallurilor din Shybuya, lumea de plastic pe care am avut ocazia să o contemplu, m-a bulversat profund. Nu am avut curajul să mă apropii. Am traversat etajele, dezlipindu-mă de balustrada cauciucată, mobilă, a scării rulante doar pentru a traversa distanța până la următoarea scară rulantă. Adolescentele japoneze ale căror siluete le vedeam prin vitrinele largi, elegante, luxuriante, semănau mai toate cu personajele din animé-urile japoneze. Părul, prins în două codițe ștrengărești de o parte și de altă a capului sau căzând în șuvițe de o ireală perfecțiune, pielea feței, fardată în așa fel încât dădea senzația că la prima atingere, oricât de delicată ar fi fost, s-ar fi spart în cioburi mărunte, asemenea unui cristal care e construit doar pentru a fi admirat, zâmbetul larg, perfect simetric, erau suma unei perfecțiuni de manual.
Din Japonia m-am întors în India, acolo unde obsesia zilei pentru femeile indiene era crema care albea tenul. Revenind în Europa, pe străzile boeme ale cartierelor vechi din Lisabona, în jungla urbană și cosmopolită a Londrei sau pe străzile orașelor transilvănene, femeile tinere își afișau, orgolioase, bronzul impecabil al solarelor. Unele ajunseseră probabil la 90-60-90, altele aspirau ca identitatea lor să fie legată indestructibil de succesiunea acestor trei cifre magice. Mi-a trebuit o vreme până am realizat ce anume găsise creierul meu atât de deranjant la toate aceste constatări. De ce anume toate aceste bucăți de puzzle pe care, în mod normal, ar fi trebuit doar să le constat, se agitau în cutia mea craniană, refuzând să plece, ca și cum ar fi încercat să articuleze un sens?! În definitiv, toate astea nu sunt altceva decât bucăți de viață reală și atât.
În februarie, anul acesta, mă aflam în Israel. La etajul muzeului Ralli, în Caesareea, mă învârteam de ceva vreme în jurul câtorva exponate semnate Salvador Dali. Și acolo, toate bucățile de puzzle s-au asamblat de unele singure, sătule probabil să se tot agite prin interiorul unui craniu ignorant, incapabil să le înțeleagă sensul. Perfecțiunea (chiar și alergarea către ea), înțeleasă astfel, e plictisitoare, plictisitoare pentru că e repetitivă, pentru că uniformizează, pentru că e lipsită de surpriză, pentru că îi lipsește imaginația. Or, corpul unei femei, în momentul în care își pierde unicitatea, în secunda în care se… standardizează, nu diferă cu nimic de o piesă oarecare ce iese pe poarta unei fabrici. Eficientă, funcțională, dar lipsită de atributul unicității.
Ironia e că intuiția feminină funcționează corect când e vorba de haine. Petrecerea la care două femei sunt îmbrăcate identic e, în cele mai multe dintre cazuri, un fiasco pentru ambele. Cu, probabil, rare excepții, dacă una află că are o ținută similară cu a celeilalte, fie va alege să poarte altceva, fie, dacă nu mai e timp de așa ceva, își va răvăși cu disperare garderoba în căutarea unor accesorii care s-o individualizeze. Când vine vorba de corpuri, însă, ceva se întâmplă. Culoarea pielii, liftingurile, coafurile, intervențiile estetice devin, cu o uluitoare viteză, un trend.
Mă voi întoarce, într-o bună zi, în Caesareea și voi rămâne ore în șir în fața lucrărilor lui Dali, în speranța că, poate, voi ajunge să înțeleg ceva.
Citiţi şi
UMOR! Lucruri care sunt diferite în Europa (după americani)
Jurnal de Arizona – Femeia care îmbrățișează cactușii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
