Zgomotul ușii care se trânti de toc, ”zbaaaang”, se grăbi spre sufragerie, intră în dormitor și se întâlni cu frânturi din strigătele care îi ieșeau din gâtul roșu, traversat de vene negre: ”când te-oi chema eu!” Astea au fost cuvintele peste care ”zbaaaang” se lipi, ca o clătită de tavan, când o arunci prea sus. Întreaga frază era: ”și să te întorci când te-oi chema eu! Cretinuuuuuleeeee! Mi-ai mâncat șase ani din viață, fu*u-ți gâtul mă-tii de … căcat!”
Laura căzu pe pat, înecându-se cu ghemuri mari de furie, lacrimi țâșnindu-i din garnitura stricată a robinetului ocular. ”..căcat!” a fost șoptit. Corzile vocale, ca un halterofil răpus de efort, au trântit greutatea strigătelor de podea și ”… căcat” a ieșit moale, stins, ca un oftat de om învins.
Mâinile îi atârnau pe lângă corp, bărbia în piept. Încercă să își recupereze respirația, să o tragă înapoi, să o conducă în burtă, să o țină acolo, lângă patul stomacului ghemuit de furie. Să primească stomacul atingerea aerului, să se răcorească, să se dezaricească.
”Ooooooommmmm” zise și vârî în burtă aerul, burta se umflă și sângele din obraji păru să dea înapoi așa cum dai înapoi când îți apare brusc în față un om desfigurat.
Ea era desfigurată. De plâns. Se uită în oglindă, ochii erau injectați și apoși și în umflăturile de sub ochi păreau să înoate baracude imense. Poienița feței era smălțată cu pete roșii, înflorate. Venele se dezumflaseră și parcă nu mai fierbeau negre sub piele. Buzele erau arse, spuma de salivă trăgea un tiv strâmb peste buza de jos.
Respirația îi ieșea amară din piept.
”Căcat!” zise un pic mai tare și apoi se întrebă dacă Mircea a plecat. Ciuli urechile. Stătea pe marginea patului, dreaptă și întinsă, mâinile i se cuibăriseră în poală, pisicește, ridicându-se și coborând odată cu burta. Niciun zgomot. A plecat deci. La maică-sa probabil. Ducă-se și să mai vină înapoi când… Dar ce fac cu hainele? Trebuie să îi dau lucrurile cumva și eu nu am de gând să mă las atrasă în capcană, să merg la nebuna aia și să înceapă târguielile și sfaturile. Lasă și tu de la tine, știi că e turbat, că seamănă cu ta-su și cât am tras eu cu ta-su. Dar uite că suntem căsătoriți de 35 de ani și ne înțelegem.
Căcat.
Sindromul Stockholm x 2. Două suflete, al tău și al celui care te torturează, pe care, la rândul tău, îl chinui vreme de 35 de ani. Două perișoare trăind într-o ciorbă de ură și obișnuință.
Patul se mișcă sub ea, un zvâcnet, un ghiont mai mult. O rearanjare a saltelei. Apoi mișcarea fu preluată de dulap. Înainte, înapoi, mai încet apoi mai tare, mai repede. Sărea pe călcâie, ca un fotbalist lovit în ouă și patul trosnea și căuta să iasă din cameră. Lampa prinse viteză, pendulând tare, tare, din ce în ce mai tare. Laura, împietrită pe pat văzu cum vaza cu flori se grăbește spre marginea servantei și se aruncă în gol, apoi cărțile și sfeșnicul și telefonul mobil. Fără un zgomot, dulapul se prăbuși peste pat și Laura realiză că nu mai poate să își miște picioarele.
”Mor”-își spuse privind continua revoltă a mobilei din casă. ”Mor”- își spuse și huruitul cutremurului îi intră pe gât, alergă pe esofag și ajunse într-o secundă lângă stomacul aricit, care nu apucase să se dezaricească din cauza certei cu Mircea.
”Unde e Mircea? Cum să mor fără să-i spun că îl iubesc și că îmi pare rău? Cum să …”
Tavanul căzu peste dulapul care căzuse peste picioarele ei întinse pe patul care se frânse în două. ”Craaaaccc” veni ca un capac care strânse în brațe șoapta Laurei. ”Mirceeeaaaa” spuse ea, înainte să moară.
Dar el nu răspunse și nu se întoarse chiar dacă ea îi spusese să vină înapoi când l-o chema ea.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
București, centrul cărei lumi? Vedere din capitală
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
