Bunică-mea, Dumnezeu să o ierte, a avut o căsnicie de 71 de ani cu bunicul. Ea s-a stins prima. Înainte de a pleca, fiind în spital, stăteam lângă ea mângâindu-i mâinile deformate de bătrâneţe, muncă şi boală şi părul acela minunat, dungat cu o şuviţă neagră. Avea multe momente în care pleca în cealaltă lume şi căpăta în acele clipe o seninătate, o lumină, dumnezeieşti. În perioadele în care se întorcea printre vii, fruntea ei se înnoura şi o auzem întrebând „i-ai dat lu’ tac-tu mare să mănânce?!…. a sunat Cristinel (sora-mea)…”.
Cumva, am simţit în acele clipe că a venit vremea şi că bunicul trebuie să ajungă lângă ea. Ea nu a cerut asta, ştia că el este acasă, cu ea, femeia lui. Pentru că apropierea morţii şterge definitiv barierele timpului şi spaţiului dintre sufletele unite pe vecie şi pentru că niciodată, nici când el a fost trei ani plecat în război, ea nu s-a simţit fără el, singură, uitată şi abandonată.
I l-am adus pe bunicul. El, 91 de ani, aproape orb, sprijinit într-un baston, a intrat în , demn şi emoţionat. S-a aşezat pe un scaun lângă patul ei şi a întins o mână frumoasă, bătrână şi atât de plină de iubire, ca şi cum întreaga lui poveste de viaţă şi iubire pentru femeia din pat era scrisă în acea palmă şi în acele degete. Mâna aceea s-a aşezat pe fruntea bunicii şi a mângâiat prelung, definitiv, fruntea uşor încruntată „Ce faci tu, Fănico…?! Te mai doare capul…?!”
Faţa bunicii s-a luminat ca un soare, ca o feerie… „Nu, Ioane… nu mă mai doare nimic acum…”. În acea clipă, m-am simţit copleşită de întreaga iubirea din univers, de o fericire şi o sacralitate fără margini. Am ieşit în tăcere din salon, am ieşit smerită, mică şi înălţată până la Dumnezeu de revelaţia IUBIRII. În acea clipă am înţeles că IUBIREA nu înseamnă decât IUBIRE. Prin orice gest, prin orice vorbă, prin orice mână întinsă care mângâie o frunte înnourată de viaţă sau înseninată de fericire, prin simpla prezenţă, prin tăcerea atât de plină de sensuri pe care nicio vorbă nu le va putea tălmaci vreodată. În acea clipă şi în acea zi, doi oameni care s-au iubit în toate felurile posibile şi mai ales imposibile, s-au separat fizic, dar au rămas împreună dincolo de spaţiu, timp, vorbe sau trup, timp de 71 de ani tereştri şi dincolo o veşnicie, m-au învăţat ce este IUBIREA. Oamenii se îndrăgostesc, se căsătoresc, se despart, au copii, au vieţi comune sau separate, se iubesc şi se urăsc, se mint şi se rănesc reciproc, fac de toate, tot ce poate face un om într-o viaţă. Şi o fac împreună sau singuri. Singurul lucru care face diferenţa este şi va rămâne IUBIREA. Ea este cea care te face să fii OM, ea este acea „nuntă în ceruri” pe care niciun om nu o poate desface pentru că este legată de Dumnezeu. Singurătatea este o stare mentală. Iubirea este cea care şterge şi desfiinţează orice formă de singurătate şi însingurare. Iar asta nu are legătură cu nimic din ceea ce omul poate concepe fizic, material, calculat, socotit şi cântărit cu măsura minţii. Nu are legătură cu spaţiul sau timpul, cu trupul şi nevoile lui, cu lumea şi legile ei, cu a fi împreună sau a fi separat, cu mine sau cu tine.
Comentariul lui lunlilith la „Cine e de vină pentru singurătatea femeilor?”
Citiţi şi
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Orice i s-a întâmplat altuia ni se poate întâmpla și nouă
Despre bărbați, cu luciditate: ce a mai rămas din promisiunea unei relații
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
