Cu toții avem multe convingeri eronate despre educație, pe cele mai multe preferăm să le transmitem per se mai departe, fără să reflectăm asupra lor, lucru dezavantajos atât pentru noi cât și pentru cei din jur, mai ales că aceste convingeri false riscă să devină false valori într-o societate care le va perpetua din inerție. De câte ori ne-am luat pe noi înșine serios la întrebări în ceea ce privește educația noastră și a copiilor noștri și când am făcut-o, nu am constatat cu uimire, că multe din aceste convingeri nici măcar nu ne reprezintă, ci le-am luat gata fabricate de la părinți, din cercul de prieteni sau din mediul în care trăim. Iată câteva preconcepții, cele mai frecvente în societatea românească, care se transmit încă cu succes, din păcate, de la o generație la alta.
Carl Larsson, Erster Unterricht (Prima lecție) 1903
1. Te trimit la școală să iasă ceva din tine, să înveți, nu să-ți irosești timpul cu tot felul de prostii
Școala încă e văzută de mulți părinți ca principalul formator de caractere. Eronat! Adevărul e că unii dintre ei au impresia că lucrurile importante se învață în școală, în realitate fiind exact invers. Lucrurile de bază, care rămân, se formează în familie – copilul până la o vârstă nu imită decât comportamente care-i sunt în imediata apropiere și în care are încredere, care-l inspiră – apoi pe această bază solidă școala sau alte instituții educaționale pot să construiască mai departe. Apropo, se pare că învățăm mai mult, mai bine și mai de durată din toate situațiile „informale”, implicite și spontane din viața noastră! Adică din toate situațiile care au loc în afara unui cadru educațional planificat. Din păcate, cele mai multe din comportamentele deviante se „prind” în școală, acolo copilul învață să trișeze, să fenteze sistemul, pentru că, de cele mai multe ori, nu-i sunt încurajate/stimulate talentele (e aproape imposibil pentru un educator/profesor să facă asta în condițiile în care mai are treizeci și de elevi pe lângă el care au nevoie exact de aceeași atenție și devotament), programele sunt încărcate, asupra copilului sunt puse mai multe sarcini de rezolvat decât admite limita fizică și psihică, iar asupra profesorului pică zeci de lucruri extrașcoale de bifat. Astfel că, la sfâșitul școlii mulți dintre tineri se trezesc debusolați, neîncrezători în forțele proprii, nestimulați, fără o gândire critică asupra lor, a lucrurilor și a valorilor care contează pentru ei, nu pentru societate. Școala cel mult poate oferi o orientare, un mediu care să te pregătească pentru „trăitul” în societate și, ar mai fi dorit, să-ți ofere un capital cultural pe care să-ți clădești mai departe noi valori. Societățile capitaliste, unde chiar și capitalul uman e văzut ca un bun de consum, admit cu greu ideea de educație acasă (homeshooling), sau de educație care are loc în cercuri restrânse, în cadre cât mai flexibile (nu rigiditatea betonată a școlilor actuale!), sau ideea de educație în funcție de aptitudinile fiecărui copil. E drept, toate aceste forme există și sunt tolerate, însă deocamdată nu foarte încurajate. În ceea ce privește „prostiile” cu care se ocupă copiii/adolescenții, acestea pot fi exact lucrurile care-i interesează și, nu de puține ori, mai târziu ajung să le și practice, ca sursă de venit, după ce fac un ocol considerabil prin tot felul de specializări și școlarizări.
2. Bătaia e ruptă din Rai (pe motiv că așa se învață ordinea și disciplina)
Acesta este cel mai vechi concept al nostru despre educație, că se face cu bâta, egal că e vorba de educația de-acasă sau de cea din diverse instituții. Și „înțelepciunea” populară și literatura cultă au oferit numeroase exemple ca suport „educațional”. Iarăși, nimic mai eronat ca un copil să învețe de frica adultului, care oricum e mai puternic decât el. Conceptul e eronat din toate punctele de vedere, nimeni nu a altoit pe nimeni în Grădina Edenului, unde domneau armonia și buna-înțelegere. Zeul „nu bate”, nici nu ceartă, aceste preconcepții au fost lansate cu scopul de a subjuga prin frică (cel mai puternic sentiment, mai tare chiar și decât iubirea!) omul și de a-l face să se supună regulilor. Căci omul a dovedit de-a lungul istoriei că poate să fie și cel mai crud animal, e-adevărat, și-atunci trebuia ținut în frâu prin diverse tehnici. Dacă vom adopta această tactică nu vom ajunge decât la același rezultat, copilul va imita exact ceea ce-a văzut în familie și-și va mai scăpa din când în când mâna, chiar și inconștient, sau va dezvolta alte forme agresive de comportament. Frica se ascunde în cele mai ascunse cotloane ale ființei și ia forme cameleonice de manifestare. Nici nu ne dăm seama ce monștrii se pot ascunde în noi din pricina fricii și nici nu ne imaginăm ce-am putea face din pricina fricii (reeducarea de la Pitești sau din alte lagăre comuniste poate fi un exemplu oripilant, chiar dacă s-a petrecut într-un spațiu dictatorial și închis). Revenind la Raiul din care e „ruptă bătaia”, la falsul concept, o explicație realistă ar fi aceea că omul s-a conștientizat pe sine, a căzut în raționament: nu eu, ea, nu ea, el, deci eu în relație cu ea…Căderea nu e altceva decât căderea în sine, începutul gândirii carteziene, iar cunoașterea produce exact acest paradox: pe de o parte căutare, durere, frustare, coborâre, pe de altă parte dezvoltare, plăcere, visare, asumare.
3. Lasă, eu nu am avut, să aiba el, copilul
Pe acest concept facem din copil robul dorințelor noastre (conștient sau nu), uitând de-a dreptul că binele copilului nu coincide de multe ori cu binelor nostru și invers, ceea ce ne dorim pentru noi poate fi irelevant, nociv chiar, pentru copilul nostru. Industria jucăriilor nu a stat nicicând mai bine decât în acest secol și dacă nu sunt prilejuri bine definite de a oferi un cadou, inventăm noi unul, numai pentru că ne place jucăria/haina și că ne gândim c-o să-i placă și copilului. Jocurile simple și puține care să-i stimuleze creativitatea au dispărut cu desăvârșire din camera copilului. Acum domnesc cele care sunt viu colorate, țipătoare, urlătoare, care fac și ca dracii, numai să facă ceva să-i atargă atenția copilului, că noi, părinții, nu mai știm cum să facem asta. Nu mai vorbesc de stimulatul cu haine sau cu mâncare. Nu le-am avut nici pe acestea în comunism, lasă, să le aibă el, să mănânce tot ce-și dorește, să facă el toate lucrurile interzise, să-l ducem pe la toate sporturile și activitățile extrașcoalre, să bifăm cât mai mult și cât mai des din ce ne oferă societatea, nu cumva să ratăm ceva. De fapt, ratând cel mai prețios lucru: petrecerea timpului cu copilul nostru și joaca cu el. Iar joaca poate însemna un lego vechi de un an din care, după imaginație, să faci tot felul de construcții și să inventezi tot felul de povești. Mulți veți spune că nu știți povești sau că habar nu aveți ce să faceți cu copilul și cu lego-ul sau cuburile. Nu vă panicați, încercați doar să stați lângă el și să-l observați, vă arată el ce și cum, chiar dacă are un an!!!
4. Vreau să meargă la o grădiniță/școală bună, să fie cât mai performant, olimpic, ca să aibă apoi o slujbă bună, bine plătită, cât mai mult șanse în viață etc.
Acesta este itinerariul educațional standard al copilului din ziua de azi și dorința standard a foarte multor părinți. Bineînțeles că ne preocupă dacă o grădiniță/școală este bună sau nu, e normal, dacă binele înseamnă o conlucrare între necesitățile interioare ale copilului, conceptul pedagogic al instituției cu pricina și resursele fizice, financiare ale părinților. Am în minte câteva cazuri triste, când copiii/adolescenții au fost trimiși împotriva dorinței lor la o școală, numai pentru că era particulară, sau renumită, sau în trend etc., ei având alte dorințe, pasiuni și au sfârșit prin a le crea părinților adevărate probleme sau căzând în tot felul de dependențe. Apoi, trebuie să înțelegem ca părinți că nicio grădiniță/școală/universitate din lume nu poate garanta succesul copilului nostru, după cum niciun profesor nu poate să scoată un copil peste medie, dacă el nu este peste medie sau dacă acel copil nu dorește acel lucru. Am mai întâlnit și familii care-și stimulau copiii încă din clasele primare să meargă la olimpiade, la tot felul de materii, nu numai la una la care arăta un interes deosebit. Astfel de copii suprasolicitați deseori sfârșeșc bolnavi sau refulează în tot felul de lucruri, sau pur și simplu nu sunt fericiți sau nu-și găsesc un loc/un job în societate care să-i stimuleze după capacitațile lor. Cu alte cuvinte, performanțele școlare nu garantează succesul social, sau, mai mult, fericirea, împlinirea și libertatea viitorului adult de mâine, cel mult pot aduce un capital cultural, necesar desigur la o poziționare cât mai bună în societate.
5. Să nu mă faci de rușine
Mi se pare cea mai nocivă dintre toate pe motiv că-i subjugă copilului eul interior și că-l face strict dependent de dorințele părintelui. Să ne gândim câți copii/adolescenți nu ajung și la gesturi sinucigașe pe motiv că au înșelat aștepările părinților sau că pur și simplu au simți că i-au dezamăgit. Sau că de mici fie au fost încurajați peste măsură, fie certați: cât de mândru sunt de tine pentru că ai reușit asta sau cealaltă, bravo pentru asta, rușine pentru cealaltă etc. Educația nu se poate face perfect, dar se poate face în armonie cu copilul și fiind mereu atent la cerințele lui, bineînțeles în acord și ele cu cele ale adultului sau ale societății. E foarte greu să găsești dreapta măsură și e foarte greu să judeci limpede când copilul a făcut ceva greșit în public, cel mai adesea criticăm copilul de față cu toată lumea, sau ba, mai grav, îi tragem o palmă sau recurgem la alte forme de violență. Dacă avem copii va trebui să ne obișnuim cu faptul că implicit nouă, adulților, ni se schimbă statulul în societate și că nu mai putem purta în locurile publice masca cu care am fost obișnuiți. Nu e nimic rușions să porți o discuție cu copilul chiar la „locul faptei” și să-i explici argumentele pentru care ești supărat, ba dimpotrivă, constructiv. Învățându-i să-și exprime emoțiile avem toate șansele să se dezvolte frumos și emoțional
6. Eu știu mai bine, eu sunt părintele
Educația se face în primul rând în familie, de către părinți, dar se continuă în societate, adică într-o mare de oameni cu care avem ceva sau aproape nimic în comun și cu care trebuie să supraviețium. Așadar, nu numai părintele poartă o responsabilitate pe umeri, ci, de la un moment dat, și societatea în care acel copil se mișcă: grădiniță, școală, masss-media, diverse organizații sau insituții pedagogice. Mulți dintre părinți au înțeles că educația nu are o rețetă standard care se aplică o dată și bine, ci că e un proces îndelungat care necesită multă răbdare și îngăduință. Și că aceste lucruri nu se învață peste noapte, nu ne naștem părinți și nici nu devenim, practic, din prima zi de viață a copilului nostru. Învățăm pas cu pas în umbra lui, mai mult din greșeli și ar trebui să luăm în calcul, în primul rând, că toate lucrurile despre educație se pot învăța la orice vârstă, niciodată nu e prea târziu să corectăm ceea ce am înțeles sau aplicat cândva strâmb. Există da, o educație a adulților, a părinților care duce la deschidere, toleranță și îngăduință, nicidecum la autosuficiență! Aceste atribute ne vor face să ne simțim stăpâni pe alegerile făcute pentru copiii noștri și dezoltându-le, avem numai de câștigat mai mult autocontrol, mai multă înțelepciune și pricepere.
E o artă, până la urmă, educația asta!
Pe Mihaela o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Vedere din trafic: cum arată o societate cu nervii la pământ
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
