Nu uitați primele douăzeci de feluri de a muri. Primele zece, aici. Următoarele, aici.
Douăzecişiunu. Când eşti bucuros nu simţi durerea. Tramvaiul poate să-ţi reteze degetele de la picioare. E dreptul lui să-şi urmeze neabătut calea dacă ai fost neatent, la locul şi timpul nepotrivit. Când eşti vesel auzi plăcerea. Nu există niciun om care să râdă continuu, nici un stimulent care să excite mereu, însă toţi îşi doresc să ajungă într-o asemenea stare paradoxală. Când eşti fericit nu te atinge frigul, vocea intimidată, nepăsarea, surâsul sadic, tristeţea, muzica chiciosă, disperarea, pipăitul răuvoitor, ameninţarea, fumul otrăvit, invidia, lacrimile seci, tăcerea, etc. Când fericeşti ai descoperit o lume cu tot ce intră pe acolo, bune, rele, primăvară, iarnă, iubire, tragedii, naştere, moarte. Hei! Fericeşte cineva p-aici? Ferici-v-aţi în copaci, copacii în cer, cerul în lume cu legăturile stabile dintre elementele izolate! Unde? Păi, la voi în minte! Unde altundeva? Tare vă blestem!
Douăzecişidoi. Mi-aş dori să fiu o lebădă. Asta şi-a spus Golescu scrârbit cumva de reacţia anticipată a celorlalţi. Vai. Pozitivitate. Doamne. Numai de bine. Intens. Gâdi-gâdi. Coerenţă. Cum să fie o pasăre dacă este mascul? Lebăd, lebădoi ar fi interzis semantic. Acceptă ideea cu lebăda. De ce? Păi, datorită seriozităţii. Dacă cineva ar spune că există o unică iubire pentru întreaga viaţa în lumea umană, aşa cum o fac lebedele, ceilalţi ar râde de respectivul, respectiva. Că nu-i normal. Că-i prost sau femininul subiectului cutare. Că-i antibărbat, domnişoară bătrână, divorţată isterizată sau fără perspective. D-aia voia Golescu să devină lebădă. Acolo lucrurile respective sunt fireşti, normale, nimeni nu se miră de iubirile unice, nimeni nu le critică, se poate muri şi de inimă rea şi întâmplarea aceasta este banală. Numai între oameni nu există ideea de lebădă, poate de primate care se dau de-a dura printre copaci că nu-s în stare să plutească şi zbiară când cineva încearcă să facă asta. Golescu o să fie lebădă! Chiar de-şi vede sau nu perechea. Cu asta basta! Restul maimuţelor să se întreacă în ceea ce le place cel mai mult. Numai prin tristeţe îţi poţi găsi fericirea, minciuna este o complexată mâncătoare de banane şlefuite, n-avea chef să-şi îndese în minte prostii regurgitate. Fiecare găseşte ceea ce caută. Rămâne lebădă. Dar nu ştia să imite cum fac ele, ei,… scuzaţi.
Douăzecişitrei. Încet, tiptil, urma-mi dispare. Înţeleg că viaţa merge mai departe, pământul se roteşte, lumina uneori încălzeşte. Pricepe oricine că nu există statui pentru călători, trecători, trubaduri. Nu este lamentare tristă, un excrement viral al plângerii de milă, ci simpla realitate. Întregul nu dispare odată cu un element. Ar fi de-a dreptul absurd şi nepotrivit. Cine dăinuie? Nimeni. Cât? Nesemnificativ. De ce? Degeaba. Aşa că-mi fac un testament lugubru: sunt când nu-s. De ce să fiu când rostu-i pierdut printre detalii cinice? De ce să mint când pot înţelege că iluziile nu-s decât adevăruri degradate? Îmi amintesc totuşi că luna străluceşte pe cer în fiecare zi, fiinţele respiră, greierii îşi încălzesc picioarele mai departe, zâmbetul se naşte pe cerul senin, etc. Las norii să acopere toate pornirile false.
Douăzecişipatru. O floare este frumoasă întotdeauna. Big bang şi … Lucrurile se leagă, interpătrund, parc-am fi un efect mimetic al universului, din explozie ne-am născut, zbang, expansiune multă şi mult prea albă, apoi s-a făcut noapte deplină, dormim fără vise, de unde imagini după ceva chiar imaculat, iar când ne trezim suntem zăpăciţi, aiuriţi, buimăciţi, încercăm o cafea, o cană cu apă peste obraji, alta pe corp vedem roz, bombon sau gri în jur şi continuăm să ne extindem, îndepărtăm de sine cu fiecare pas pe care îl facem interacţionând chiar cu ce nu suntem şi o luăm de la capăt. Exagerăm. Desigur. La fel se întâmplă şi în lumea afectivă. Bum. Trosc. Ne îndrăgostim. Nu vedem altceva în jur şi salivăm prostiţi. Apoi iubim. Dacă vraja este totală. A dispărut inchiziţia. Cine să ne salveze de celălalt, dacă nu chiar iubita, iubitul? Recunoştinţa? Camaraderia? Prietenia? Sau abordările negative? Nu. Respectivele sunt sentimente diluate cu raţiune. Până la urmă şi stelele apun, deci, big bang şi moartea! Ceva-i frumos mereu dacă nu-i retezat, sufocat, omorât. La mulţi ani tuturor floriilor!
Douăzecişicinci. Nimic nu este mai firesc decât absurdul. Să fii în viaţă fără să înţelegi sensul trăirii descoperite de tine, nu livrat de alţii. Să îţi iubeşti aproapele sau să îl respecţi măcar, dar să te răzbuni pe cei dragi dacă greşesc cu politeţe. Să plângi râzând de tine. Să râzi plângând în legătură cu ceea ce n-ai ajuns. Să fii un laş curajos care nu mai are frică de nimic, doar nu mai dai două parale gânduri. Să respiri deşi nu mai vrei să faci chestia asta, însă nu te arunci în fântâna seacă. Să preţuieşti arta dar să-i întorci spatele cu ură. Să fii altruist fără să renunţi nici măcar o clipă la individualism. Să speri la nimic. Ultima este cea mai gravă şi cu ideea aceasta se închid toate porţile. Drumul spre niciunde.
Douăzecişişase. Nu prea este aşa, mai degrabă este un fel de truism reinventat, un gen de nostalgie organică de care ne spânzurăm cu propria limbă gândită fără să realizăm ce facem în realitate. Eu. Un personaj oarecare. Poate fi Golescu. Nu sunt unic şi nici original. Nimeni nu este inedit, diferit, singur vreodată chiar dacă creşte în sălbăticie, nu este cazul majorităţii absolute, dar nu suntem decât un umil efect al contextului, răbdării şi aspiraţiilor impersonale asumate, trase pe nas ca o mireasmă pe care o recunoaştem subiectiv. Nu există nici măcar nevoi excentrice. Sunt induse din afară la fel ca cele banale. Acum, toată lumea vrea iubire, fericire, prosperitate, armonie, înţelegere, recunoaştere socială, vieţuire, cunoaştere, artă, dreptate, egalitate. Însă Golescu priveşte cu uimire în faţă ştiind că o s-ajungă la clipa în care va dori tristeţe, singurătate, alienare, sărăcie şi moarte.
Douăzecişişapte. Cui pe cui se scoate! Aşa se spune. Ca să probeze, Golescu bătuse un cui adevărat într-o scândură de brad. O întorsese. Vârful îi ieşise puţin afară. Apoi cu altul căută să îl scoată. În cele din urmă reuşise. După multe încercări, lărgind şi gaura iniţială. Lovindu-se de mai multe ori peste degetul mare de la mâna stângă. Probabil că era adevărat în lumea fizică. Nu se-mbătase ca să încerce şi starea de la care se trage ideea. N-avea chef să ajungă mangă. Dar nu vedea ca imposibilitate în a se aplica şi oamenilor, nu numai metalelor. Râsul cu râs, veselie, ce mai! Iubirea cu iubire se scoate. I se părea posibil. Treci de la unul, una la altul, alta. Corect. Respectul cu respect, doza de reciprocitate. Însă, se întreba dacă este valabil în cazul chestiilor negative, bandajându-şi opozabilul. Dezamăgirea cu dezamăgire, ura cu ură, moartea cu moarte.
Douăzecişiopt. O picătură venită de departe. De unde oare? Normal că de sus, aşa-i firesc, din locul unde întâmplarea-i o regină ordonată. Puzderii. Şi-mi cad peste genunchii ordinari sprijiniţi de pietre cu toată tandreţea naivă. Parc-ar fi copilăria dezinteresată, fără jocuri. Dar nu-i picătura mea. Cerul. O să se ridice imediat înapoi unde-i este locul ca să-mi stârnească nostalgie. O iubire venită de aproape, din jur. Mă-ntreb de-i chiar a mea. Uneori cred în ba, alteori prin da. Nesiguranţa-i un umil perpetuumul mobile. Mi-o ia sau nu altcineva? Ezitare de trăiri ostile. Până la urmă mă enervez şi înţeleg că am cu certitudine din lumea zurlie, habotnică un lucru. Moartea. Nimeni şi nimic nu mi-o poate lua!
Douăzecişinouă. Ziua în care nu mai poţi păşi! Păi, de ce să mai mergi în direcţii necunoscute? Bătătorite degeaba. Repetiţii de speranţe spulberate ca vântul de nisip. Invers? Nicidecum. Ar fi prea banal. Momentul în care nu mai poţi vorbi. Cui să-i spui dragoste şi să te reflecte mult prea fidel? Dar ce te faci dacă adică ajungi să vorbeşti de unu singur în baia din holul aflate în centrul dormitorului. Unei persoane de încerci să-i demonstrezi că eşti diferit, o faci degeaba, doar nu eşti somitate. Cum să ajungă toţi oamenii celebrii? Absurd. Efect nescontat. Până la urmă nici măcar tu însuţi nu te asculţi! Asta da singurătate. Frumoasă, fainoşă aşa cum zice un scriitor mediocru popularizat pentru ca cei izolaţi să se simtă comuni în intimitate. Clipa în care încerci să împrăştii iubire în jur şi eşti învinuit, judecat, condamnat, trădat, însă nu eşti Isus care a fost unic. Ar fi iar de-a dreptul absurd. Dar parcă suntem toţi creaţia lui Dumnezeu, măcar aşa la nivel sacru. Golescu era o făptură simplă şi umilă, obişnuit nu cu iubirea altora, ci cu drumul cotidian spre inepuizabila dispariţie.
Treizeci. Al treilea perfect, reluat, redescoperit, revalorizat. Cea mai frumoasă declaraţie de adaptare: „Muream, dacă nu făceam asta!” Adică, dacă nu mă-ndrăgosteam de altă persoană! „Te-am înşelat ca să supravieţuiesc!” Trădare nefutilă. Golescu avusese senzaţia că ajunsese fără ştiinţă un fel de călău, torţionar, şomer în realitate, dar cu patalama de genul ăsta. N-o iubesc? Pesemne c-o fac, m-am lecuit? Nu. De aici pornesc lucrurile. De la victimizare. În realitate crezi dar nu pricepi că-i neadevărat. Ce face omul ca să-şi îndeplinească năzuinţele? Orice. Mai ales se încarcă cu minciună, iluzii, se convinge cumva pe seama lor că ia decizii bune în cunoştinţă de cauză. Nu iubesc. Fiecare înţelege ceea ce vrea sau poate. Căutarea argumentelor dedicate. Cine nu mai vrea să fie iubit, alege cu grijă simbolurile respective. Cine vrea iubire îşi focalizează atenţia spre atracţiile diversificate, indiferent de sexe. Voia să mai facă s*x ultima dată cu cineva! Se simţea atras de moarte. De ce să nu fie şi ea sexi, toată lumea o vede ca o babă urâtă, meschină sau ca un bărbat negru cu coasa în mâini, stingher, slab şi de coşmar. De ce să nu fie o femeie frumoasă, apetisantă, pură, curată, de care n-o să se despartă vreodată?
Pe Regis îl găsiți întreg aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
