Astăzi am 40 de ani și o valiză atât de plină de binecuvântări încât nu mi-ar ajunge o viață și zeci de cărți pentru a Îi mulțumi Domnului pentru toată bunătatea Sa. Un singur dor îmi plânge în inimă. Și o singură dorință se tânguie neîncetat în inima mea: să fie din nou foc în soba din casa bunicului, iar pruncii mei să spună și ei cândva, așa cum spun eu astăzi…
“Pasăre mai frumoasă ca fumul deasupra casei părinteșți nu s-a văzut…” (Grigore Vieru)
Să văd casă bunicului refăcută, țigla pusă pe șură și pridvorul din nou plin de mușcate înflorite. Să îmi văd copiii alergând prin iarbă cu picioarele goale, râzând, scoțând apă din fântână, culegând prune din grădină, făcându-și rugăciunea de seară în fața icoanelor cu ștergar, vegheați de chipurile străbunicilor ce le-ar zâmbi lăcrimand din tablourile alb-negru, în camera “bună” de la stradă…
Să vedem din nou văcuța intrând seară pe poartă, să bem lapte proaspăt fiert, cu spumă, din vechea mea cană roșie, ciobită…
Să îi duc și pe ei la câmp, la fân, la cartofi, la sfeclă, așa cum m-au dus și ai mei pe mine, să mergem duminica la biserica frumos îmbrăcați, să pictam împreună icoane, să învețe la școală despre domnul Eminescu, despre Nichita, despre pățaniile lui Nică din Humuleșți și despre eroii neamului meu, nu despre alții, ai altor neamuri, în altă țară, în altă limbă…
Să putem trăi din ceea ce știm să facem acasă, nu printre străini. Să avem în sfârșit magazinașul de poezie și de suflet la care visez, cafeneaua aia din care odată intrat să nu mai vrei să ieși, căsuțele albastre, ferma, să îmi văd cărțile terminate, publicate și lansate, să pot preda copiilor de la țară și să putem înființa fundația la care visez demult: cea care să ajute – într-un mod cât mai concret – cât mai mulți români să se întoarcă acasă. Acasă, la casele părăsite ale bunicilor.
Foto: Felix Zamarra
Mi se spune atât de des “haideți înapoi acasă!”… Și eu spuneam la fel înainte, judecând poate exilații că fiind într-un fel, poate, trădători de neam – și poate de aceea m-a trimis Dumnezeu să îmi nasc pruncii departe de țară, să văd cum e când viața te pune în situații în care nu ai fi crezut vreodată că vei ajunge, să văd cât e de sfâșiat sufletul înstrăinatului și mai ales al celui cu copii.
Oricât de frumos ne-ar primi străinătatea – și este Slavă Domnului cazul nostru – nepoata de țăran din mine se ofilește departe de rădăcinile din care își ia putere precum își lua cândva Anteu. Iar fata crescută în orașul cu cele mai multe biserici pe cap de locuitor din România se stinge departe de rădăcinile sale din cer, murind încet fără bătăile de clopot dătătoare de sens.
Astăzi, când pașii mă poartă zilnic pe aleile luxoase ale orașelor unde bisericile au devenit baruri, cafenele sau reședințe private, înțeleg mai bine decât oricând cuvintele lui Petre Țuțea “cât de pustiu ar fi spațiul, dacă nu ar fi punctat de biserici!” Însă de biserici vii, lucrătoare, pline de harul lui Dumnezeu, de lumină, de liniște și de bucurie, așa cum avem acasă, că nu degeaba i se spune României “Grădina Maicii Domnului”…
Să fiu așa din cauza că ai mei au murit pentru țara asta? Să nu am pace în inima din cauza că vin dintr-un neam de eroi, de oameni care au pus credința, neamul și pământul strămoșesc mai presus de orice? Să fie vocile lor cele ce mă cheamă încontinuu și îmi fac sufletul să plângă chiar dacă teoretic nu îmi lipsește nimic? Care o fi motivul acestui dor acut de pământul țării mele? De pământul drag ce îmi adăpostește moșii și strămoșîi, amintirile din copilărie, de pământul iubit ce mi-a vegheat primii pași, primele cuvinte, primele poezii rostite fâstâcit la serbări, primul sărut, prima dragoste, primele examene… O punguță cu pământ de la mormântul Părintelui Justin e tot ce mi-a rămas din toate astea, pe ea o port cu mine peste tot, pe ea am pus-o sub pătuțul copiilor la maternitate, să mă simt mai puțin dezrădăcinată… Și nimic nu poate stinge acea chemare tainică ce plânge neîncetat în inima mea, șoptindu-mi tainic noaptea cu glas de vânt ce mângâie ușor copacii la apus, la Șinca Veche…
Continuați această lectură sfâșietoare, aici.
PS DACĂ VREI SĂ MĂ AJUȚI să îmi împlinesc cea mai arzătoare dorință de ziua mea – însă în mod concret, nu doar cu un like sau pentru a sta de vorbă – scrie-mi pe sasha.svet@icloud.com. Sunt câteva modalități în care ne putem ajută unii pe alții. Îți mulțumesc, Doamne, ajută!
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
