Sunt trei femei care mi-au marcat existenţa. Pentru fiecare dintre ele, a 40-a aniversare a fost un moment de răscruce. Aş fi vrut să le fiu alături în momentul acela, să trăiesc odată cu ele miracolul renaşterii, fascinaţia reinventării. Dar când prima a împlinit 40 de ani, încă nu mă născusem. Când a doua a împlinit 40 de ani, eram prea fragedă pentru a înţelege. Astfel că ziua în care cea de-a treia urma să atingă acest punct, a devenit pentru mine un fel de proiecţie personală. Simbolic, îmi doream să îi fac ziua aceea de neuitat.
Dar ce îi poţi oferi unei persoane ca Diana, care are totul? Sau tot ce este important pentru ea. Intelectuală desăvârşită, munţi de cărţi îi acoperă fiecare colţişor al casei şi ideile se nasc în căuşul minţii ei sclipitoare ca un perpetuum mobile. Căsătorită dintotdeauna (cel puţin aşa îmi dă mie senzaţia), îşi adoră soţul şi sentimentul este reciproc. Cum că mai există şi suflete pereche… Mamă devotată, deşi intolerantă cu ea însăşi, îşi creşte vlăstarii în sol fertil, scăldat de soare şi libertate. Nu e paradisul pe pământ. E paradisul ei. Concluzie? Nopţi torturate de eşecul iminent al misiunii mele.
După câteva nopţi în care Ideea cu I mare a refuzat să se arate, am început să întreb oamenii din jurul meu ce cadou şi-ar dori să primească la 40 de ani. Am sperat ca ei să fie mai inspiraţi decât mine, eu însămi fiind incapabilă să răspund. Discuţia am deschis-o la cafeteria firmei, unde media de vârstă este mai mică sau egală cu cea vizată de mine. Studiu ad hoc în laboratorul ideal!
Anna a fost prima care a răspuns:
– Eu visez la o pereche de Louboutin! L-am şi anunţat pe soţul meu că asta vreau de ziua mea. Dacă nu mi-i ia, ori divorţez, ori îmi găsesc pe cineva care să mi-i ofere, a spus ea, chicotind. De când mă ştiu, muncesc numai ca să plătesc facturi! Credit la bancă, bone, şcoli, din când în când o vacanţă şi… eu? Trece viaţa pe lângă mine, iar eu am făcut întotdeauna… ce trebuie. De la o vreme încoace – o fi criza de la 40 de ani? – simt că mă sufoc. Trebuie să fac ceva! Iarăşi acest „trebuie”… Dar decât să fac cine ştie ce prostie, nu mai bine îmi iau o pereche de Louboutin?
Înţeleg ce vrea să spună… Poate mai bine decât aş vrea… Nu înseamnă că eşti neapărat nefericit cu ceea ce ai. Înseamnă doar că, la un moment dat, după ce ai făcut totul după regulile artei (societăţii…), îţi doreşti să faci ceva pentru tine. Doar pentru tine… Fie el şi un capriciu!
Din păcate, transpunerea fizică a aspiraţiei ei lăuntrice nu mă ajută cu nimic. Diana, în afară de a refuza să îşi rupă gâtul pe astfel de accesorii ucigaşe, mi-ar explica raţional, câte lucruri folositoare se pot face cu banii aceia…
– Cel mai tare cadou pentru un bărbat de 40 de ani e un striptease cu două gagici! a preluat Adrien ştafeta, stârnind hohote de râs. Sărbătoritul va spune că nu vrea, dar, credeţi-mă, îi va plăcea sigur!
Adrien este căsătorit de multişor, are copii şi, în ciuda ispitelor – pe care le-am identificat şi noi – pozează în postura de tată şi soţ model. Nu e prima dată când umorul îi trădează instinctele şi suntem cu toţii convinşi că e doar o chestiune de timp până va ceda… Tic-tac!
Ne înţelegem cu toţii din priviri că acesta va fi cadoul pe care i-l vom face lui la 40 de ani. Ne pare rău cu anticipaţie pentru soţia lui, dar… fie ce-o fi! Toată lumea se amuză, eu însă, între semnificaţiile profunde ale discuţiei şi nevoia imperativă de a găsi ideea de cadou, cuget. Nu cred sincer că Diana ar gusta o astfel de glumă, deşi… dacă stau bine să mă gândesc… pe vremea când s-a măritat ea, nu exista petrecerea burlacelor… De neuitat, desigur… Dar, nu! Definitiv, aceasta nu poate fi o idee!
– Eu mi-aş dori un solitar! a zis Melinda, mângâindu-şi degetul inelar al mâinii stângi, solitar el însuşi.
Melinda este o proaspătă cvadragenară măritată cu firma, care avea obiceiul să-şi expună cuceririle trecătoare ca pe trofee, ironizând orice formă de angajament, alta decât faţă de carieră. O privim cu toţii uimiţi. Ne-am fi aşteptat la orice din partea ei, mai puţin la asta. Să fi realizat că salariul ei îmbâcsit de zerouri, rimează doar cu zeroul infinit din viaţa ei? Vârsta raţiunii, cum ar spune Sartre…
Discuţia continuă, dar, între întrebări existenţiale şi cadouri posibile (haine, bijuterii, experienţe extreme, vacanţe exotice…), nimic nu aduce a zi de neuitat. Încep să-mi pierd încrederea. Mă gândesc din nou la Diana. Mă gândesc la ce o face fericită şi la ce o nemulţumeşte. Încerc să detectez semnalele slabe, să aflu ce i-ar putea lipsi, ce i-aş putea dărui eu. Mă gândesc la perfecţionismul ei, la dorinţa permanentă de a face cât mai mult şi cât mai bine, la senzaţia ei că nu face niciodată suficient. Și atunci mi-am dat seama că Diana a fost întotdeauna focalizată pe nevoile celor din jur. Este mamă, soţie, profesionistă, dar nu mai are timp să fie… ea însăşi. Să fie pur şi simplu FEMEIE! Una dintre cele mai minunate pe care le-am întâlnit în viaţa mea!
Nu am puteri supranaturale şi nici capacitatea de a inventa lucruri nemaivăzute. Dar ştiu că lucrurile mici pot avea un impact enorm şi am mizat totul pe elementul surpriză. O ţesătură complicată de oameni, evenimente şi răsturnări de situaţie au purtat-o pe Diana în (re)descoperirea frumuseţii şi feminităţii ei.
Cu doar câteva atingeri infime, bagheta magică a stilistului (al cărui nume îl voi trece sub tăcere) i-a revelat întreaga strălucire. Nimic nu se schimbase fundamental şi totuşi, o altă femeie o privea din oglindă, uimind-o: era EA. Nu şi-a crezut propriii ochi, cum nu i-a crezut pe ai mei.
– Tu mă iubeşti, mi-a spus emoţionată.
– Atunci ţi-o va demonstra un ochi neutru: aparatul de fotografiat!
I-am spus-o ştiind perfect că are oroare să pozeze. Voiam să o împing dincolo de limitele pe care şi le impune, voiam să îşi vadă frumuseţea interioară şi exterioară de care nici nu (mai) este conştientă.
Refuzul ei de a intra în joc a fost absorbit ca prin minune de provocarea fotografului. Fusese pactul meu cu el. În timp ce el o învăluia în discuţii despre antropologie şi istoria artei, dezinhibând-o, ochiul „neutru” îi capta frumuseţea minţii, a ochilor sclipitori de idei şi pasiune. O radiografie a sufletului ei oglindit în priviri, mimici, gesturi, forme şi culori. O dovadă de netăgăduit!
Când, epuizată de emoţii, am lăsat-o (premeditat) să se refugieze într-un restaurant, o mare de oameni şi-a deschis braţele pentru a întâmpina această fiinţă unică, scăldând-o în dragoste, prietenie şi recunoştinţă pentru ceea ce este. Există confirmare mai puternică?
Am rămas într-un colţ, privind, ca un regizor satisfăcut, spectacolul ce se derula sub ochii mei. Lacrimi, râsete, complicitate, iar Diana, mai radioasă ca niciodată. Sau cum nu o mai văzusem de mult. Avea 40 de ani, dar părea mult, mult mai tânără cu exuberanţa şi emoţia ei. Înflorise peste noapte! Cine vorbea de criza de la 40 de ani? Ce expresie! Nu sunt de acord cu termenul de „criză” şi nici cu cifra rotundă, pe care o consider doar generică. Se poate manifesta mai repede, cum poate avea loc mai târziu. Pentru mine, criza de la 40 de ani este mai repede un sas, o ecluză ce permite, lin sau cu turbulenţe, trecerea de la o etapă a vieţii la alta. Fiecare decadă aduce doza ei de schimbări. Dar în timp ce primele trei sunt într-un flux ascendent, o construcţie permanentă, cea de-a patra soseşte ca o consacrare sau, după caz, o repunere sub semnul întrebării a celorlalte…
Stăteam aşa, pierdută în gânduri, când Diana a venit la mine. M-a îmbrăţişat, mi-a mulţumit şi m-a întrebat:
– Tu te-ai gândit la ce cadou îţi doreşti pentru 40 de ani?
Pe Victoria o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Să ne mai lăsăm și duși de val…
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
