Pentru ea, înfloreau cireșii când alții doar visau la primul dezgheț. Apoi dădea o ninsoare și anotimpul răbdării imaculate o găsea în picioarele goale, surprinsă că lumea nu e doar veselie, acuarelă. Tatăl ei a înțeles foarte curând că vorba “Ziua bună se cunoaște de dimineață” e zicala preferată a celor fără prea multă imaginație. După ce tot ninge peste cireșii înfloriți, accepți adevărul. Nu există coincidențe, Universul nu le scapă din sistem pentru nimeni. Se mai născuse și iarna, la propriu. Mama ei, femeia liniei drepte, pentru care sus și jos sunt opțiunile celor care o caută cu lumânarea, ar fi fost dispusă să mai aștepte un pic, în ciuda durerilor, numai să-i ofere copilului ei un început corect și implacabil, de la 1 ianuarie. A fost a treia zi de Crăciun. Totul debuta, așadar, cu o mare petrecere, cum numai cele de pe ultima sută de metri pot fi. Viața ne dă fiecăruia gluma care ni se potrivește, doar ca să ne învețe să râdem la ea. Cine plânge, n-a priceput nimic! Tatăl ei știa asta, doar că nu aflase încă gluma. Ce mai putea să facă de-acum era să speculeze optimist, ca orice părinte.
Întâmplarea aceea nu putea să însemne decât că a doua lui fată va începe lucrurile, din principiu de destin, cu o petrecere strașnică, nu? Frumos, slavă cerului, dar de ce? Numai ca să prindă curaj pentru ce va să vină, aveau să descopere cu toții. 27 de ani bătuți pe muchie, mezina avea să devoreze viața, ceva de speriat! Lumea era pentru ea un borcan fără fund cu dulceață parfumat-acrișoară și neapărat sărat-amăruie, la care ajungea cu polonicul, fără prea multe maniere. Îi plăcea și nu prea, dar nici că lăsa polonicul de argint… De-ar fi fost numai atât! Dar mezina păstrase creștinescul obicei de a împodobi brazi de Crăciun în toiul verii, ceea ce era și de prost-gust, și nerealist. Lumea din jur trebuia să fie împodobită. Nuditatea realității era indecentă, trebuia acoperită cu sensuri, ornamente, lumini intermitente și în circuit continuu. Măcar de-ar fi făcut același lucru și cu sine! Oleacă arogantă, se considera perfect suportabilă așa cum era, avea oroare chiar de orice formă de gablonzuri. Ceilalți erau țintele furiilor ei decorative.
Cei dragi asistau, cu inima în gât, la înverșunarea ei de a se cățăra în vârful realității și al oamenilor, ca să le pună steaua-n creștet. Singurii care nu s-au lăsat astfel măscăriți i-au devenit cei mai buni prieteni. Când rămâi în preajma cuiva pentru ceea ce este deja, nu pentru ceea ce ar putea să fie, știi că iubești. Un adevăr pe care doar în viața nudă și sângeroasă îl poți afla. L-a înțeles și ea, în cele din urmă, cu polonicul de argint rupt în două și mânjită de dulceață din cap până-n picioare. Când s-a întâmplat asta, n-a mai fost în stare de nimic. Au spălat-o cei care o iubeau. Mare lucru! Mare cât toată dragostea lumii.
Tot într-o iarnă, cel mai înalt și frumos brad pe care l-a împodobit vreodată s-a prăbușit. Deodată, cu zgomot de oală spartă pe gresia unei bucătării pustii, cum numai în casele fără cămin există. Când îți bați joc de gluma care îți este destinată și te încăpățânezi să-i cauți sensul în lacrimi, să te ferească sfinții de clipa în care viața nu mai stă la poante cu tine… Nu-ți mai dă nici măcar “Bună ziua!”. A priceput, în ultima clipă, că pentru a merita cândva lumina adevărului, cea mai strălucitoare dintre toate, trebuie să creadă cu tărie, nu să-și imagineze cu multă fantezie. Să creadă cu tărie că, dacă tot trăiește și citește pe nesăturate de când se știe, crezând orbește în destinele altora de hârtie, merită și ea unul pe măsură. Pe măsura a ceea ce este, nu a ceea ce ar putea fi.
Citiţi şi
N-am avut niciodată în curte brad
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
