Iuliana e prietena mea de 30 de ani. Este asistenta care a avut grijă de mine la Urgenţe când am fost adus în 1985 cu peritonită. E genul de femeie care nu încetează să fie asistentă când îşi dă uniforma jos şi părăseşte spitalul. Are grijă de tine, veghează să-ţi iei pastilele şi să fii sănătos cu orice preţ. Cu preţul independenţei tale, cu preţul liniştii tale, cu preţul fericirii tale. Dă-o dracu’ de fericire, aia e trecătoare, sănătatea e importantă. Sănătatea şi veşnicia.
„O să ajungi singur la bătrâneţe, Toni, o să ajungi singur şi nimeni nu o să aibă grijă de tine, nimeni nu o să-ţi dea o căniţă cu apă. O să mori singur, Toni, singur şi trist. Fă un copil, Toni.”
Ăsta e punctul în care îmi sare ţandăra. Copiii nu sunt o investiţie care să te ferească de bătrâneţea trăită în azil. Dumnezeu nu a apucat mâna aia de lut din care l-a modelat pe Adam pentru că s-a gândit că micuţul o să-l scoată la poartă la bătrâneţe. Sau o să-l ducă la spital să-şi facă dializă.
Nu, Iuliana. Copiii se fac din chemare. Ca facultatea de arte, ca o călătorie în jurul lumii. Nu e o datorie. Este o bucurie. O onoare. Cel care va ocupa trupul pe care tu şi mămicuţa lui l-ai creat pentru el nu are vreo datorie să te servească la bătrâneţe, să te hidrateze sau opereze.
Tu l-ai creat, dar nu ai niciun fel de proprietate pe carnea aia care a crescut în tine, aşa cum nu ai nicio proprietate pe lumina soarelui sau pe fotosinteza frunzelor sau pe cântecul balenelor.
Toate sunt miracole la care eşti spectator şi participi cu aplauze. Bucură-te că eşti în sală, Iuliana!! Locurile sunt limitate.
30 de ani de sfaturi de la Iuliane, Irine, Marii şi Raluci m-au adus aici. M-am ferit de copii, m-am ferit să fiu tată de frica de a nu deveni cap, director, boss, cârmaciul familiei. Ajunge că sunt capul, directorul, cârmaciul firmei. Nu mai vreau.
Căniţa de apă pare departe. Şi nici nu mi-e groază că o să se spună despre mine că am făcut umbră pământului degeaba. Realizările mele sunt cuantificabile, nu atârnă de ADN-ul progeniturii, nu depind de notele plodului la şcoală.
Aşa credeam până l-am întîlnit pe Tudor. Tudor aka Toni Junior, copilul care nu este al meu, dar care aş vrea să fie al meu. Nu ca să îmi dea o căniţă de apă la bătrâneţe, ci pentru că simt în el tot ce este bun în mine. Curiozitate şi ambiţie, bunătate şi ingeniozitate, un pic de inocenţă şi foame de aventură.
Toni Junior e frumos, aşa cum aş vrea eu să fi fost, aşa cum aş vrea eu să rămân în amintirea celor care mă cunosc.
Oare ce cred oamenii despre mine? Oare ce-o să zică atunci când dispar?
Pentru prima oară mă gândesc la veşnicie, pentru prima oară înţeleg reproducerea ca pe o sondă spaţială încărcată cu genele tale pe care o trimiţi în viitor, să călătorească milioane de ani lumină, să te poarte pe tine, nemuritor, prin univers.
Toni Junior mi-a oferit asta. Cel mai frumos sentiment din lume. Sunt indestructibil.
PS. Îl puteţi vedea pe Toni Junior în cea mai frumoasă campanie publicitară pe care am făcut-o pînă acum: Pufoşenii de la Pufoasa. Aici.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Ce mâncăm pentru a ne controla greutatea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
