Mă hotărâsem să scap de nişte perne de fotoliu care strângeau de vreo zece ani praful la mine în pod. Erau prea răpănoase pentru uz uman, dar m-am gândit să le duc la un adăpost pentru animale. Văzusem pe un zid din apropiere firma asociaţiei “ Colţ Alb”, aşa încât , zis şi făcut: urc pernele în maşină şi… mână, birjar, la “Colţ Alb”!
La poartă – un portar.
– Bună ziua, zic, cu un zâmbet de campanie – electorală – pentru- cartier – fără- canalizare, am nişte perne şi vreau să le donez asociaţiei.
– Păi, veniţi dumneavoastră mâine dimineaţă, că la ora asta nu-i nimeni.
Curioasă, arunc o privire.
– Da’ nu-i cam mic spaţiul? Încap toţi?
– Încap, doamna, că nu-s mulţi.
– Şi nu se supără vecinii de zgomot?
– Nu, că e oameni buni şi înţelege.
– Curtea asta e mică rău, îi ţineţi înăuntru?
Omul mă priveşte uimit.
– Păi sigur, doamnă, un’ să-i ţinem, afară?
– Şi cuştile unde le-aţi pus?
– Care cuşti?
– Păi, nu- i ţineţi în cuşti, ce, îi lăsaţi la grămadă? Nu se omoară între ei?
După privirea speriată a omului, îmi dau seama că dialogul a luat-o pe arătură. Mă uit iar la firmă şi îmi pică fisa. Literele mici de sub nume, alea de nu le citeşte nimeni, ziceau: “Centru de îngrijire şi găzduire PENTRU MINORI”.
Şi azi, când trec pe Austrului, mă umflă râsul. Auzi, cuşti…
Autor: Doina Cionga
Regulamentul concursului, aici. Dacă v-a plăcut acest articol, votați-l, în intervalul prevăzut de regulament, aici.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
