Nu aş renunţa în ruptul capului la călătoria cu autobuzul. Chiar dacă şoferi urâcioşi şi burtoşi ţipă la mine, chiar dacă stau călare pe bagaje, chiar dacă în jurul meu duhneşte a salam (aliment şi cântăreţ), chiar dacă ajung la destinaţie palidă, înfometată şi sătulă de viaţă. Nu aş renunţa, pentru că mersul cu autobuzul este o experienţă în sine. După o astfel de călătorie, rămâi cu ceva. Uneori, rămâi fără ceva. De exemplu, fără bagaje. Dar asta e o altă poveste.
Dintre toate aceste minunate călătorii, una singură mi-e de-a dreptul simpatică.
Era o zi frumoasă de toamnă iar eu eram mai puţin morocănoasă decât de obicei. Ajung la autobuz cu o oră înainte, ocup mişeleşte două locuri, unul pentru mine şi unul pentru geantă (aşa se poartă) şi aştept să plecăm. Între timp deschid cartea lui Gellu Naum, Zenobia, şi încep să citesc: „Şi câţi eram vii ne socoteam morţi şi umblam ameţiţi”. Interesant paragraf, îmi spun în gând, să nu sperii călătorii.
Nu durează mult şi îşi face apariţia băiatul cu ziarele care strigă cât il ţine gura: – Avem ziare la 1 leu, 1 leu greu!
Să o las pe Zenobia şi să-mi iau un Cancan? Nu apuc să meditez prea mult, că din spatele meu se aude o voce fermă de bărbat:
– Nu vrem ziare că mergem la înmormântare.
Toţi cei din autobuz au amuţit, inclusiv băiatul cu ziarele. În acel moment am scos şi eu nasul din carte şi am remarcat coroana din plastic, cu tentă fosforescentă, care atârna deasupra capului meu.
Din respect pentru un mort pe care nimeni nu-l cunoaştea, în acea zi frumoasă de toamnă, în acel autobuz, nu s-au cumpărat ziare.
Autor: Sara P.
Regulamentul concursului, aici. Dacă v-a plăcut acest articol, votați-l, în intervalul prevăzut de regulament, aici.
Citiţi şi
TREBUIE! Nu trebuie nimic altceva decât să fii fericit, asta, da!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
