Abia mă angajasem. Primul meu job. Suna greu, medic şantier naval. Terminasem stagiatura şi era singura opţiune după ratarea rezidenţiatului. Încă nu realizam în ce mă băgasem.
Aveam în dotare tot echipamentul necesar pentru urgenţe medicale, inclusiv cască şi bocanci. Doar trusa de prim ajutor era “antică”… grea, îmi amintea de valizele celor care plecau în armată. Între noi fie vorba, şi casca de protecţie îmi cădea pe ochi, dar ce mai conta, eram medic de şantier naval!
Prima urgenţă, primele emoţii. Ajungem la locul unde eram solicitaţi. Lume multă, agitaţie, panică. La un moment dat, cineva a strigat:
-Vine doctorul!
Feţele celor din jur s-au luminat brusc.
Iar eu, de parcă am auzit o binecuvîntare, am pus trusa jos, și m-am oprit să văd din ce direcție vine doctorul salvator…
M-a trezit la realitate asistenta, o femeie pe cât de pricepută, pe atât de pragmatică.
-Haideţi, domnişoara doctor, e urgenţă mare!
A trecut, am făcut faţă cu brio, dar n-o să uit niciodată reacţia mea la prima urgenţă.
Autor: Mădălina Siminea
Regulamentul concursului, aici. Dacă v-a plăcut acest articol, votați-l, în intervalul prevăzut de regulament, aici.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Ea ar fi trebuit să vadă, să știe, să mă vadă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
