Pe 21 ianuarie, 2023, vine știrea îngrozitoare că Ana Oros Daraban, 43, un copil, a fost atacată și ucisă de o haită de câini lângă Lacul Morii, în timp ce se antrena. Era activistă de mediu, membră a unui club sportiv, “iubea drumețiile, alergarea, natura.”
O știre care îngrozește. Pe mine, și mai mult. Fiica mea aleargă și ea. Groaza vine de la gândul că ar fi putu s-o facă în România, într-un loc ca acela unde a fost atacată de maidanezi Ana.
“Am citit știrea aceea groaznică de dimineață. Apoi am plecat la alergat prin parc și pădure de capitală europeană, fără alte griji în afară de ce muzică să ascult și pe ce traseu s-o apuc. Mi-a stat pe cap: cum mama dracu’ să mori sfâșiată de câini în București în 2023?”
Uite-așa, draga mea, incredibil cum e, uite-așa. Pentru că ea aleargă de câțiva ani, am început să cunosc și alți oameni care o fac. O comunitate de caractere, fete și băieți cu o disciplină de invidiat. Alergatul acesta care poate părea fără sens altora e sursa lor de echilibru. Își zâmbesc când se întâlnesc pe trasee, se recunosc. N-au altă grijă decât alergatul. Nu apar aceste surprize mortale pe traseu.
***
Revenind, iubim animalele, dar oamenii? Mi-au venit în minte doar două cazuri care au făcut vâlvă la vremea lor: în ianuarie 2006, în plin centrul capitalei, lângă Guvern, un japonez moare mușcat de un maidanez. La vremea aia se plimbau și se înmulțeau liberi și nestingheriți vreo 200.000 de câini fără stăpân. În septembrie 2013, copilul Ionuța este sfâșiat de câini în parcul Tei. Scriam atunci:
Și dacă nici moartea unui copil sfâșiat de un câine fără stăpân nu poate fi un prilej destul de potrivit pentru a ne arăta bunătatea, dar și inteligența de a determina îndreptarea unei ieșite cu totul din normal stări de lucruri, nu știu ce altceva ne-ar mai putea mișca și la propriu, și la figurat. Ce rateu uman uriaș, doamnele mele, dacă se va dovedi că Ionuț a murit degeaba… (articolul, aici)
Ei, bine, a murit degeaba, cum degeaba va fi murit și Ana, curajoasa maratonistă iubitoare de natură. De ce i-am spus curajoasă? Pentru că Ana a mai fost atacată în aceeași zonă, în septembrie anul trecut, și atunci a fost salvată de un ciclist. Care a informat imediat autoritățile! “Nu pot trăi cu frică” a fost răspunsul dat unui coleg de maratoane. Cei care se întreabă “ce căuta ea acolo?” au o logică strâmbă. Întrebarea corectă e “ce căutau câinii acolo?”.
Ce fac autoritățile? Sport. “Pasatul responsabilității” și puțină mișcare în teren. “Sâmbătă, înarmați cu lațuri și cu puști cu tranchilizante, angajații ASPA au alergat toata ziua pe câmp, prin iarba înaltă, să prindă câinii care ar fi atacat-o pe Ana. După câteva ore de vânătoare, au reușit să captureze patru câini din cei opt, mari și mai mici, care ar forma haita” relatează știrileprotv.ro.
Cum de survine moartea atât de rapid în cazul unui atac canin? Câinii mușcă de picior și artera femurală este de obicei tăiată de colți. Hemoragia e masivă și moartea survine rapid.
Dintre toate mesajele care au umplut social media după vestea morții Anei, vă las mai jos pe cel al părintelui Crin-Triandafil Theodorescu, care o cunoștea bine:
“Ana, femeia sfâșiată de câini la București, îmi aducea sufletul ei la spălat să i-l curăț cu Duhul Sfânt. Cumva se lipise de inima mea pe sub prima piele, acolo unde zâmbești oamenilor clădiți din materialul tău. Îmi plăcuse ceva la ea, în peșteră, atunci când mi s-a părut că amarajul fracționării nu-i în regulă, când l-am refăcut, plăcuța înșurubată, nodul opt prins în verigă, o ultimă verificare și degajare din lonjă, și când am strigat ”liber” s-a lăsat Ana spre mine cu toată ființa ei, fără nici o ezitare. Pentru că mă crezuse când am strigat ”liber” și mă crezuse că e în siguranță.
Și-mi plăcuse mult felul ei de-a aluneca deasupra lucrurilor, puțin absentă, luând din ele porția de frumos și de bine, că-n orice urât e și-un pic sau doi de dumnezeiere, și ea îl vedea acolo, fericită. Asta conta pentru ea, picul ăla. Picul. Că de bunătate a murit Ana, să știți. Mâncam plăcinte pe terasa casei parohiale, în materie de ecosisteme ea-mi era duhovnic și-i zic cu dezgust, Ana, nu mai scăpăm de gunoaie, e plină țara de mizerii, și se întoarce spre mine zâmbind spre ceva ce nu se vedea și zice lasă, părinte, că o să ne scape Mihai și Vlad, important e să-i învățăm să facă asta!
Așa era Ana, și aici ni se lipiseră inimile, ca ale lui Saul și-a lui Ionathan, că amândoi eram proști de creduli, niște visători fără argumente. O iei, te arzi, și tu continui să speri, să crezi și să iubești că totul se poate schimba în bine, și că lumina va învinge întunericul, te izbește realitatea fără replică și tu nu și nu, hai susulețu c-o să fie bine, că nu se poate altfel, binele învinge, scrie asta în carnea lumii.
Așa era Ana și cu asta am rămas de la ea.
Când ne-am cunoscut ea credea în binele ăla socratic, în haina aia de ploaie și de vânt cu care te îmbraci când simți urâtul dându-ți târcoale, și într-o zi m-am decis să-i descos haina și să-i arăt cine se ocupă cu țesutul binelui și al adevărului și drept în poala lui Dumnezeu s-a așezat Ana, recunoscându-L cu toată inima ei fierbinte. Eu știu. Că inima aia mi-o dădea Ana la curățat, că asta e preotul, un spălător de suflete, și din ascunzișurile inimii ei nici unul n-a rămas pășit de iubirea mea.
Ana a murit din prea multă bunătate. Că trebuie să fii bun pe dinafară, bun cu reflux ca să crezi că răul de acum o jumătate de an va fi îndreptat pentru că l-ai rostit pe numele lui urât. Bun trebuie să fii să crezi în oameni, în partea lor luminoasă, făcându-te că nu vezi căderile lor, mișeliile cu gust de cenușă. Că de-aia a murit Ana, din prea multă bunătate, și din convingerea ei nestrămutată că dacă cineva i-a spus ”liber” își poate da drumul în coardă liniștită, că nodul e sigur, că dulăii ăia vor fi îndepărtați, că binele învinge. Că o fi apa plină de gunoaie, dar Mihai și Vlad, copiii noștri, o să îndrepte ei lumea asta, dacă noi nu vom fi fost în stare.
Nu aveam de gând să scriu despre Ana Oros Daraban. Doream să tac înfipt în rugăciunile mele, să mai citesc o dată sutele noastre de mesaje și pe urmă să șterg totul, așteptând Învierea. Dar m-am trezit cu o întrebare în privat, ”părinte, e ceva ce nu înțeleg, dacă o mușcaseră câinii acolo, cu ce putere a putut ea să se întoarcă să alerge tot acolo, ca și cum nu s-ar fi întâmplat asta? Ce fel de om era Ana?”
Și întrebarea asta a venit peste mine fără ca întrebătorul să știe că Ana e sora mea de credință, că mie îmi dădea din gânduri și oftaturi să i le duc Dumnezeului nostru. Că în mine-și arunca din bolovanii care-i apăsau pieptul. Că de aia s-a apucat Ana de maratoane, să se caute. Nu fugea de ea, se căuta. Ana iubea drumurile mai mult decât destinațiile lor, și dacă ar fi să vorbesc cu Vlad, băiatul ei îndurerat, asta i-aș pune la creștet, să-i fie alinare. Că Ana a visat, a crezut nebunește și irațional în lucruri nemaivăzute! Of, copilule, o să te caut când vei fi mare să-ți povestesc partea aia din mama ta care mi-a rămas agățată de interiorul pieptului, of, copilule.
Ana visa să devină astronaut.
Râdeți dacă vreți, dar într-un fel, i-a reușit.
Că oamenii ăștia care aleargă și cred în bine, care se învelesc cu Înviatul meu, oamenii ăștia nu mor niciodată. Se fac lumină și se fac astronauți.
Mai stau puțin și mai recitesc o dată mesajele Anei, sutele ei de mesaje. Apoi le voi șterge pentru totdeauna, ducându-le cu mine în lumină, când voi muri și eu. Mușcat de câini sau înghețat în munți, zdrobit prin peșteri.
Post Scriptum. Ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat, și singurele pe care o să le public, au fost:
”Așa e, părinte! Dumnezeu le știe mai bine, și noi, oricât ne chinuim, doar prin înțelepciunea lui Iisus umblăm prin viață!”
Hristos a înviat, Vlad!”
Rămâne întrebarea care arde: cine răspunde? Cine va plăti și în ce fel moartea Anei? Câți ani vor trece până atunci?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
