Pășim agale pe aleea pietruită, umăr lângă umăr, suflet lângă suflet, viață lângă viață.
Sunt 20 de ani care ne leagă în amintiri și trăiri, în bucurii și tristeți, în liniște sau în tumult. Sunt ani în care prietenia a căpătat acel sens al iubirii necondiționate despre care citești în cărți și tragi nădejde că viața asta poate îți va dărui, sub orice formă, o astfel de iubire.
Ne înălțăm privirile spre cer. Copacii înverziți își poartă prospețimea spre înalt, spre albastru, spre infinit. Soarele se strecoară domol și timid printre crengile lor și poposește pe chipurile noastre. Ne mângâie blând ridurile ce stau mărturie luptelor pe care fiecare dintre noi le-a avut, dorind parcă să le atenueze cu căldura lui. Căldura vindecă și lumina spală suflete. Al meu, al ei, ale noastre…
Urcăm în tăcere pe drumul bătătorit. Miroase a pământ umed și a coajă de copac, renăscută după o iarnă grea. Ici-colo câte o viorea aruncă nuanțe de mov pe covorul de iarbă amestecat cu frunzele care și-au dat ultima suflare în toamna ce a trecut. Norii răzleți aleg să își scuture lacrimile printre razele de soare. Plouă cu soare de parcă Divinitatea ar vrea să ne dea voie și nouă să ne plângem dorurile. Câte o lacrimă se rostogolește pe furiș. Nu ne spunem nimic, știm deja ce cuvinte ar fi potrivite înainte să le rostim, însă alegem tăcerea. Uneori este cel mai bun dialog. Ne cunoaștem durerile, așteptările, amăgirile și dezamăgirile, ne-am pansat una alteia rănile și ne-am îngrijit cicatricile.
Citiți și Promisiune, o altă poveste despre prietenia pe viață.
La propriu. Nu doar cele din inimi, lăsate de oameni care au ales să ne risipească în bucăți și să ne mutileze sufletele, ci și cele aduse de suferințe fizice. Părți din noi la care am fost nevoite să renunțăm, plătind parcă tribut vieții pentru alegerile făcute, au lăsat în urma lor pecetea unor pierderi. Am suferit împreună și ne-am ridicat împreună. De fiecare dată, noi, eu cu ea și cu Dumnezeu. Dumnezeu care ne-a binecuvântat atunci când ne-a așezat în același puzzle.
Unele bătălii nu le poți câștiga decât cu oamenii potriviți alături. Probabil Dumnezeu așa a clădit prietenii adevărați. Iubirea care nu are ego, nu cunoaște invidie sau îndoială. Nu se oferă la kilogram și, cu cât dăruiești mai multă, cu atât te vei simți mai puternic.
Glasul păsărilor ne aduce gândurile la realitate. Aleea se sfârșește cu un luminiș. De aici se întind podgorii de vii, de-a lungul și de-a latul dealurilor, cât ține zarea. Suntem puțin mai aproape de libertate, de cer. Adulmecăm cu nesaț aroma primăverii. Anul acesta s-a lăsat îndelung așteptată, la fel cum în viață așteptăm tot: o zi, un timp sau un anotimp, un tren, o vacanță, un om, alt om, o iubire, un sfârșit sau un nou început. Doar așteptăm…
Două leagăne ni se ivesc în cale. Aproape ne aruncăm în ele, cu dorința unor copii. Lanțurile ne balansează ca într-un dans, sus, tot mai sus, iar soarele poposește din nou pe frunțile noastre, cât să mai șteargă un gând, să mai usuce o lacrimă, să mai aline un suspin, un dor, să mai vindece o rană și să ne cheme la viață. Ne lăsăm legănate ca în copilărie, atunci când chipul căpăta vreun rid doar de râs și bucurie.
Ne privim în același timp. Zâmbim. E cel mai durabil fond de ten și ne salvează la orice vârstă.
Înălțăm ochii spre cer. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru ziua de astăzi, pentru anii petrecuți împreună, pentru bucuriile și încercările noastre, pentru tot ceea ce am devenit în prezent. Și ne rugăm când viața ne dă lecții, să sădească în noi tot mai multă lumină, iubire, răbdare, iertare…
Cu iubire, pentru Veve!
Guest post by Lotus Alb
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Cum să-ți păstrezi tinerețea fără să-ți pierzi identitatea – Mâini de artist, cu precizie de chirurg
Trimisul special al lui Dumnezeu la Băicoi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
