Suntem în a doua zi de Paști și vreau să vă prezint trei fotografii dragi sufletului meu, care exprimă chipul unui Suveran exilat și prigonit din țara în care s-a născut, țara pe care înaintașii lui au pus-o în rândul lumii, un Suveran care, cu toate umilințele, ne-a iertat și ne iubește. Monarhia reprezintă pentru mine un subiect sfânt, Regele fiind Unsul lui Dumnezeu.
Se întâmpla în aprilie 1992, de sfântă sărbătoare a Paștelui ortodox. Era primul Paște pe care Regele avea îngăduința (!!!) să-l petreacă pe pământ românesc după 45 de ani. A fost că-n povești, s-a estimat că peste un million de oameni au venit să-și vadă Suveranul, un om de care doar auziseră din poveștile celor mai bătrâni. Popularitatea Regelui a speriat atunci pe mai marii politicii în așa fel încât i s-a interzis accesul în România pentru următorii cinci ani!
Bineînțeles, atunci l-a însoțit și Regina – da, avem și Rege și Regină -, care știa de țara noastră doar din ceea ce-i povestise Regele, pentru că nu apucase să se bucure de statutul de Regină “de facto”. Regina noastră (pe atunci Principesa de Bourbon Parma) fusese invitată în Noiembrie 1947 la nuntă Principesei Elizabeth, moștenitoarea Tronului Regatului Unit al Marii Britanii, cu Principele Philipos al Greciei. Tot acolo se află tânărul și frumosul Rege al românilor care era verișor primar cu ambii miri.
Așa după cum Dumnezeu le face și desface pe toate pe pământul ăsta, cei doi se întâlnesc, se îndrăgostesc, se logodesc și totul ar fi fost exact că-n povești dacă între timp nu ar fi apărut momentul abdicării forțate a tânărului Rege din Decembrie 1947. Dar nu, asta nu a făcut-o pe tânăra și frumoasa logodnică să renunțe la dragostea ei pentru tânărul și frumosul nostru Rege. S-au căsătorit în iunie 1948, la Atena, au sărbătorit între timp nunta de diamant, nunta de safir și poate (tot cu voia Domnului) nu știu ce piatră prețioasă va urma.
Atunci, în Aprilie 1992, Majestățile Lor Regele Mihai I al tuturor românilor și Regina Ana, alături de Principesa Moștenitoare Magareta, Principesa Elena și fiul acesteia, micul Principe Nicolae, au avut parte de iubirea noastră cu care rămăsesem datori. Asta în afară de respectul cuvenit singurului Suveran supraviețuitor celui de-al doilea azboi mondial și supraviețuitor al tuturor dușmanilor săi.
Regele Mihai a fost un Șef de Stat aflat între ciocan și nicovală, nevoit să aleagă între două rele-flagel – nazismul și comunismul (fără a bănui că cel din urmă ne va încăleca iremediabil deocamdată) și care a acceptat să-și sacrifice statutul de Monarh pentru noi. Și nu, nu a plecat cu trenul plin de bogății, asta este doar propagandă comunistă, i-a fost permis să-și ia doar câteva lucruri dragi sufletului.
Au urmat câteva decade de exil alături de minunata sa soție, care i-a dăruit cinci fiice (deh, nu noi stabilim ce și de ce, tot cel de sus), exil în care au trăit ca oameni simpli, cu toate greutățile vieții și au continuat să fie suflete pereche.
Închei cu rugămintea să vă gândiți o clipă cu respect la acest om plin de suferință și totodată (cum, Doamne?) plin de dragoste și iertare pentru noi. Sper că v-a plăcut mică mea poveste, cu voia dvs vor mai urmă și altele, din respect față de trecut.
Cristos a înviat! Nihil Sine Deo!
Citiți și
Emil Hurezeanu, Cu Regele în patru timpi – mărturii inedite
Citiţi şi
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Comunismul văzut în “Anul nou care n-a fost”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
