Povestea mea de iubire a început în urmă cu zece ani, când am primit cadou de la fratele meu primul telefon cu internet din viața mea. L-am primit mai mult pentru că sunt persoană cu handicap locomotor de grad 1 (așa m-am născut), adică nu pot să merg în picioare deloc, iar asta îmi limita pe vremea aceea sursele de distracție și atunci internetul era cea mai bună soluție anti-plictiseală.
Ca orice persoană curioasă, am intrat de pe acel telefon pe toate site-urile posibile, până am dat de un site de tip chat unde trebuia să îți faci cont și poză obligatorie, însă telefonul meu nu făcea upload și am trimis mms cu poză la numărul de telefon indicat pe site. La nici o oră de la trimiterea mms-ului, am primit apel… era el, administratorul site-ului și mă roagă să îi spun cum mă numesc și ce ID am pe site că am uitat să specific și doar așa poate adăuga poza.
Din acea zi, am început să vorbim zilnic la telefon și pe site. Am început să țin la el, dar nu mă gândeam la o relație de iubire pentru că eram conștientă că un bărbat sănătos la cap nu ar vrea o iubită în scaunul cu rotile…
A durat ceva timp până să îi spun de problema mea de sănătate, dar nu l-a afectat deloc când i-am spus. Era foarte drăguț, amabil și mă făcea să râd în hohote când vorbeam la telefon. Într-o zi, mi-a lăsat un mesaj pe site, mă întreba dacă vreau să fiu iubita lui și îmi zicea că mă iubește. Nu îmi venea să cred, era prea frumos să fie adevărat!
I-am răspuns că aș vrea să încercăm, dar să îmi promită că nu mă va face să sufăr… mi-a promis. De revelion a venit la mine să ne cunoaștem real. A stat o săptămâna la mine acasă, împreună cu părinții mei care nu mă scăpau din ochi nicio clipă, ca nu cumva să îmi facă ceva rău. A fost o săptămâna superbă, în care am povestit, am râs, ne-am ținut în brațe și ne-am sărutat tot timpul… Atunci am simțit că m-am îndrăgostit. Apoi a trebuit să se întoarcă la el acasă.
Îmi era dor de el, și lui de mine, deși vorbeam zilnic la telefon ore întregi. Într-o zi, mi-a spus să îi dau pe părinții mei la telefon că au ceva de discutat. Le-a spus că o relație la distanță nu se poate numi relație și că trebuie să decidem cum facem să fim împreună ca un cuplu normal și adevărat. Le-a propus să mă ia la el în Sibiu, eu fiind din Harghita. Distanța era mare, iar părinții mei au refuzat, nu aveau încredere în el 100%, și atunci i-au propus să se mute el la Toplița (Harghita), să vadă și ei dacă va fi ceva serios între noi.
În toamnă a apărut într-o mașină la noi la poartă. Avea un sac plin de haine și PC-ul lui de acasă. A renunțat la tot pentru mine… Locul de muncă, mamă, frate, colegi, prieteni, orașul natal, toate astea au rămas în urma lui, la o distanță de 232 km de mers cu mașina.
Șapte ani am stat împreună la părinții mei, timp în care el s-a angajat la o fabrică de pantofi de damă și muncea și avea grijă de mine când venea acasă. Nu îmi lipsea nimic, el avea grijă mereu să am tot ce îmi doresc, deși banii erau puțini. Relația lui cu părinții mei e una foarte bună, l-au primit în viața lor ca pe un om bun care o iubește pe fata lor, indiferent ce probleme de sănătate există.
După șapte ani de relație, într-o zi când a venit de la serviciu, s-a așezat în genunchi, a scos un inel de argint din buzunar și m-a întrebat dacă vreau să fiu soția lui. Am fost șocată și ușor amuzată de poziția în care se afla, i-am spus râzând: „ridică-te de jos că murdărești pantalonii… și da, vreau să fiu soția ta”. Ne-am căsătorit pe 22 iunie 2013. A fost cea mai fericită zi din viața mea.
Apoi la scurt timp, în toamnă, l-am pierdut pe tatăl meu răpus de cancer. Înainte, tatăl meu avea grijă de mine cât timp soțul era la serviciu, pentru că el era singurul care era acasă non-stop. Având probleme de sănătate, el nu muncea, dar stătea cu mine, îmi gătea, mă ducea la baie, îmi făcea focul în șemineu. Mama muncea și ea. Când tata a murit, pur și simplu nu mă mai descurcam. Atunci am luat decizia de a ne muta la Sibiu, la soacra mea. Mama a acceptat foarte greu, plângea mereu, dar știa că acolo o să mă descurc altfel.
Ne-am mutat la soacra mea, unde avem o căsuță a noastră și, cu ajutorul scaunului rulant, pot ajunge singură la baie, să îmi gătesc, să îmi fac focul, să merg singură în oraș, unde fac cumpărături. Practic, am devenit independentă și puternică și asta cu ajutorul soțului meu care mă ajută în orice îmi propun și e alături de mine la bine și la greu, așa cum ne-am promis.
Între noi nu există certuri sau probleme de comunicare, ne înțelegem și ne iubim în fiecare zi tot mai mult. Am lângă mine un bărbat puternic și tandru, care mi-a arătat lumea, m-a plimbat în locuri unde nici nu aveam curaj să visez că voi ajunge, mi-a oferit toate resursele necesare pentru că eu să evoluez, să mă cunosc, să fiu împlinită și fericită.
Nu știu cum aș putea vreodată să îi mulțumesc pentru toată dragostea lui, decât cu dragostea mea și recunoștința veșnică pentru că a ales să fie un înger în viața mea. Faptul că soția lui se deplasează cu ajutorul unui scaun cu rotile pentru el nu a fost niciodată ceva deranjant, ba din contră, se mândrește cu mine oriunde mergem și ne plimbăm de mână, chiar dacă cealaltă mână a mea împinge roata căruciorului.
Cred că aceasta este poveste de iubire ca în filme, cu final fericit. Așa simt eu. 🙂
Guest post by Dana
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
