Astăzi, 3 aprilie, se împlinesc 130 de ani de la naşterea lui Grigoraş Dinicu, excepţional violonist, care s-a remarcat în perioada interbelică prin originalitatea interpretării vechilor partituri ale muzicii lăutăreşti, dar şi prin tehnica instrumentală strălucitoare, calităţi care i-au adus faima pe plan mondial. Grigoraş Dinicu are meritul de a fi desfiinţat orice hotar între muzica clasică şi cea populară şi de a fi făcut legătura între mahala şi burghezie, aducând sonorităţile horelor, doinelor şi cântecelor muzicii lăutăreşti de la periferia oraşului, unde erau în parte uitate, adaptându-le şi prezentându-le pe cele mai prestigioase scene ale lumii, începând cu cea a Ateneului Român.
Grigoraş Dinicu, alături de orchestra sa
Sursa foto: voci.ro
Grigoraş Dinicu s-a născut pe 3 aprilie 1889, la Bucureşti, într-o casă modestă aflată pe strada Sfinţilor nr. 41, în cartierul de lăutari Scaune. Părinţii săi au fost Ionică Dinicu, un cunoscut lăutar aplaudat pe scenele din Bucureşti, Paris sau Moscova, iar mama sa, Elena Dinicu, a fost fiica fostului celebru naist Angheluş Dinicu şi soră a violoncelistului Dimitrie Dinicu, absolvent al Academiei de Muzică din Viena şi dirijor – până în 1920 – al Orchestrei Simfonice a Ministerului Instrucţiunii Publice. Mama lui se ocupa mai ales de cafeneua pe care o deshisese în mahalaua Scaune.
[…]
În primii ani de şcoală, Grigoraş cântă alături de ceilalţi copii de lăutari, în corul de copii al Bisericii “Scaunele Vechi”, iar pimele lecţii de vioară le parcurge împreună cu Moș Zamfir, primul său profesor din mahala, de la care a învăţat să cânte partituri precum “Doina haiducului”, “Lume, lume, soro lume”, “Arde foc în Bucureşti” şi chiar “Ciocârlia”. Moş Zamfir, hâtru din fire, spunea: „Cu muzica e altă poveste. N-o poţi iubi fără puţină taină. Dacă o pui pe note şi le ţii orbeşte podoaba lor, atunci cânţi numai ce vezi pe hârtie, nu ce-ţi spune inima. Ai să-i strici auzul şi simţirea dacă-l dai la Conservator. Omul se naşte cu darul iscusinţei sale de la natură. Oleacă de ureche, oleacă de ţinere de minte şi meşteşug, lăutarul bun e gata”…
În toamna anului 1902, Grigoraş este înscris totuşi la cursurile Conservatorului de Muzică din Bucureşti, la clasa de vioară şi compoziţie, unde i-a avut ca profesori pe Carl Flesch – celebrul violonist maghiar, profesor în acea perioadă la conservatorul bucureştean – , Rudolf Malcher şi Gh. A. Dinicu.
(…)
În 1906, şi-a finalizat studiile „magna cum laudae”, cu premiul I, la susţinerea examenului de diplomă, desfăşurat pe scena Ateneului Român, interpretând unul dintre concertele pentru vioară ale lui Paganini, dar şi celebra compoziție proprie, „Hora Staccato”, creată chiar în acel an, în cadrul unuia dintre bis-urile solicitate de asistenţă.
Din cauza condiţiilor materiale precare ale familiei, Grigoraş începe să cânte la manifestări precum Târgul Moşilor din Bucureşti sau prin localurile de la Şosea, unde devine şef de taraf, ori la celebrul local “Gambrinus”, câştigându-şi singur existenţa.
Răscoalele țărănești din anul 1907 au îngrozit populaţia, astfel că mai toți clienții de bază ai resturantelor de odinioară s-au rărit, iar viaţa comercială din localuri a intrat într-o perioadă de stagnare. Mai mult, Grigoraș Dinicu, tânăr şi neexperimentat, nu a putut rezista generației mai vârstnice de lăutari, care au acaparat efectiv cele câteva restaurante dispuse să întrețină un taraf.
Au urmat doi ani de practică în Orchestra Simfonică a Ministerului Instrucţiunii Publice, după care Dinicu a fost promovat în calitate de solist/ concertist, interpretând concerte de vioară semnate de Bach, Beethoven, Bruch, sau Bartholdy.
În noile condiţii materiale, Dinicu continuă să studieze cu reputaţi profesori de vioară – precum Vasile Filip şi Cecilia Niţulescu – Lupu, reuşind să aprofundeze partituri „grele” ale repertoriului internaţional.
În anul 1910, după moartea mamei sale, Grigoraș exersa ore în şir piese de Bach, Paganini, Beethoven, iar pentru a face timpul să treacă mai uşor și să uite de necaz, se apucă de jucat cărți. La o astfel de partidă o cunoaşte pe Aurelia, o blondă cu ochi albaştri cu care se va căsători, şi care avea să îi dăruiască un fiu.
În anul 1913, semnează un contract cu Restaurantul „Enescu”, pe care avea să îl onoreze în următorii 22 de ani. În acest loc îşi dădeau întâlnire toţi marii iubitori de muzică, printre care se numărau şi figuri remarcabile ale culturii din acea vreme, dar şi mari solişti ai lumii, care fiind în trecere prin Bucureşti, veneau să asculte sunetul profund al viorii lui Grigoraş Dinicu, fie că interpreta muzică populară, cafe-concert sau piese din repertoriul clasic.
Se spune că Dinicu ajunsese să cunoască cele mai ascunse preferințe ale clienților, față de care se simțea dator să le satisfacă, nu doar din interes, ci din dorința sinceră de a-și câștiga noi și devotați admiratori.
Citiţi şi Enescu – bărbat, zeu sau demon
Aici l-au ascultat George Enescu, scriitorii Victor Eftimiu şi I. Al. Brătescu-Voineşti, artistul Tony Bulandra, sau omul politic Victor Filotti, care avea să îl invite pe Grigoraş la Budapesta, unde i l-a prezentat celui mai renumit lăutar al Ungariei, “Prinţul Lăutarilor”, Lacz Laczi. Acesta l-a ascultat pe Dinicu, afirmând: ”Dacă eu sunt prinţul lăutarilor, românul ăsta pare să fie un adevărat rege al lor”.
Asculțați și Hora Mărțișorului.
În perioada Primului Război Mondial, a urmat modelul celui mai mare muzician român, George Enescu, şi a cântat în spitalele în care erau îngrijiţi răniţii din confruntare, alinându-le în parte suferinţele. În acea perioadă, Dinicu afirma: „Am format astfel o echipă artistică cu care în tot timpul războiului am cântat pe front și în orașele dinapoia frontului, pentru opere de binefacere. Am cântat foarte mult în spitale la căpătâiul răniților. Aici cântam din tot sufletul meu. Și când arcușul aluneca pe strună, plângeam și eu”.
În anii care au urmat, 1920 – 1923, Dinicu participă, alături de taraful său, la numeroase turnee internaţionale, fiind aplaudat în restaurante sau pe scene din Monte Carlo, Paris, sau Londra, în Austria, Polonia, Germania, sau SUA.
Boulanger este cel care avea să îl introducă pe Dinicu în lumea pariziană, unde a fost declarat cel mai mare cântăreţ al muzicii populare şi de “café-concert” şi unde Pierre Mac Orlan, Roland Dorgeles, Pierre Benoit, sau Sacha Ghitry, au fost doar câţiva dintre artiştii legendari care au venit să-i asculte muzica.
La Londra, spre exemplu, are parte de un contract fabulos, concertând la Green-Park Hotel, la recomandarea violonistului Mischa Elman. Concertul său era anunţat pe o firmă luminoasă impresionantă pe care scria „Grigoraş Dinicu, prinţul muzicii populare româneşti”. Plublicul londonez avea să fie fascinat de prestaţia românului, partituri muzicale mondiale sau vestita Ciocârlie fiind interpretate magistral, şi aplaudate îndelung.
După unul din concertele pe care le-a susţinut la Paris, la Hotelul Ambasador, mişcat de interpretarea excelentă a “Ciocârliei”, celebrul violonist american, Jascha Heifetz (1901 – 1987) i-a cerut permisiunea să transcrie Hora Stacatto, drept piesă de concert, pe care marele muzician american avea să o prezinte, cu deosebit succes, în anul 1932, în cadrul unui concert susţinut la Viena cu prilejul sărbătoririi a 200 de ani de la naşterea lui Haydn.
(…)
Citeşte articolul complet aici.
Dacă răsfoind presă internațională sau națională (de ce nu?), dați peste articole interesante și credeți că le-ar folosi și altora ceea ce vi s-a părut vouă util, vă rugăm semnalați-ni-le. Poate și cu un scurt rezumat, dacă aveți darul de a face sinteze, poate cu o opinie. Trimiteți, fie doar link ul, fie și rezumatul și sau opinia, pe adresa office@catchy.ro. Mai mulți ochi, mai mulți căutători de calitate, nu poate fi decât mai bine. Vă mulțumim.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
