– romanţ antiepic –
1. Am vrut să scriu o poveste pentru tine. Ai zis nu, nu mă interesează poveştile tale, nu mă interesezi decît tu. Am amuţit. Cum adică doar eu? Dar cine sînt eu să te interesez, cine sînt eu fără poveştile mele? Şi cine eşti tu să nu ţii cont de ele? Sînt poveşti minunate, cu oameni, cu cai, cu feţe de masă frumoase peste care e aruncat un evantai japonez cu înscrisuri. Mai aveam un pic şi-mplineam o mie de ani, mi-ai zis. Te rog, ia-ţi înscrisul şi du-te să-l vinzi tu, pe bani. Mi-am luat înscrisul, aş fi vrut să te iau şi pe tine, şi mi-am deschis o prăvălie la Obor. E bine acolo, dacă asta mă-ntrebi, calc pe covor în gheretă, mai vine mama şi-mi aduce-o planetă din alea de papagali, le trage ea pe gratis, că şi-a făcut prieteni pe-acolo prin zonă, o familie de mongoli care au sarcina să mă supravegheze.
2. Ieri mi-a zis cineva că atunci cînd începi să te temi de moarte, de fapt începi să trăieşti. E prea devreme să intru în adîncul zisei, nu sînt nici 24 de ore, sau or fi, important e că azi-noapte, după asta, am visat cum cineva încerca să-mi deschidă mie o cutie de conserve, probabil că-mi era foarte foame, şi că s-a rupt cheiţa. Omul a plecat cu aparatul ăla rotitor şi cheiţa a rămas în cutia de conserve. Forever hungry, cred că ăsta era mesajul. Dar eu voiam să-i dau omului cheiţa, nu ca să-mi desfacă mie cutia de conserve, ci ca să-şi refacă aparatul. Mă simţeam prost că plecase de-acolo mutilat. Cînd îmi vin cuvintele astea, cheiţă, aparat, mutilat, cutie de conserve, ştiu exact ce spun şi mă-ngrozesc. Nu m-aşteptam să fie-atît de rău. Bine măcar că visez. Şi, evident, f*ck Freud, un mare dobitoc care trăgea cocaină sau ceva, opium, nu, era depăşit şi n-avea nici cea mai mică idee de Dumnezeu. Şi cine va desluşi visul pînă la capăt e la fel ca el.
3. Omul plecase de bună credinţă. Desfăcuse conserva cu maximă umilinţă, pentru că cuiva îi era foame de cîteva zile şi nu era nimeni să-i desfacă o conservă, nu era nimeni să-i pună roata de rezervă şi, în general, nu era nimeni.
Cînd, după cîţiva paşi şi gîndindu-se la cheiţa uitată sau ruptă în conservă, îşi dădu seama că fiinţa ailaltă o să-şi belească unghiile şi buricele degetelor să desfacă conserva, dar, mai ales, fiindcă el fără cheiţă nu mai putea fi el, trase un aer adînc în piept şi unul puternic în afară şi se-ntoarse.
4. Fiinţa avea, într-adevăr, buricele degetelor arătător şi mijlociu de la mîna dreaptă şi mare şi mijlociu de la mîna stîngă destul de zdrelite. Oricum, fie că fusese El sau altcineva cu ea s-o sfătuiască, ce mai conta, îşi îndesase un deget în gură, lucru foarte bun, pe care l-ar fi făcut şi el dacă s-ar fi aflat în aceeaşi postură.
Cheiţa era, într-adevăr, în cutie. Se dovedi că era o cutie foarte dură, dintr-un metal nepotrivit pentru cutiile de conserve. El iertă pe loc nepriceperea, erau la început, shit happens. Degetele aveau să se repare, fiinţa va căpăta ceva mai bun decît ce era în conservă şi, în felul acesta simplu, toată lumea va merge mai departe.
Omul se simţea vinovat că nu mă avertizase de duritatea metalului, că aş fi putut, foarte bine, să-mi pierd un deget sau chiar mai multe sau să mă căptuşesc cu vreun tetanos, ceva. Aşa că se întoarse a doua oară, cînd mie chiar că nu-mi mai păsa, de vreme ce ştiam că el căpătase cheiţa înapoi.
Cînd nu mi se acordă atenţie suficientă, sufăr infinit. Cînd mi se acordă prea multă, sufăr şi mai mult.
Nu, n-aveam a mă teme, putea să fie doar o întîmplare din alea cînd te întîlneşti de două ori pe zi cu o figură necunoscută la metrou. Astea sînt chestii mişto, îţi verifici abilităţile, vrei să afli dacă şi celălalt te recunoaşte, îl/o priveşti de mai mult de două ori, te gîndeşti că poate o să vorbiţi, te gîndeşti că probabil e un bou sau o vacă şi tu eşti cineva deranjat la cap dacă te gîndeşti la toate astea, dar îţi acorzi imediat circumstanţa că ce dracu’ altceva să faci cît zaci un sfert de oră după un metrou împuţit.
Te gîndeşti, de fapt îţi provoci gîndul, şi de-abia asta e grav ca un capăt de ţară sub asediu, că eşti la mare. Îţi bagi capul sub apă ca să nu mai auzi valurile urlînd, ci trepidînd, aşa cum îţi auzi sîngele în urechi în nopţile cînd faci atacuri de panică. Moartea ca o gămălie de bold, ceva mic crescut peste ceva mic şi foarte ascuţit şi, dacă-l bagi în spirt sau îl treci prin foc, septic. Ce mişto!
5. Îi desfăcuse conserva, dar nu mai conta. După ce aştepţi cu mirosul de friptură-n nas mai mult decît poţi suporta, cînd ţi se aduce, nu mai poţi mînca. În fond, nu era decît unul dintre nenumăraţii oameni pe care-i aşteptase şi care veniseră cînd nu mai avea nimeni nevoie de ei. Decît că, de data asta, îi venea să rîdă. Înainte i-ar fi fost indiferent. (Şi era aproape imposibil să rîd în situaţia aia.)
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
