O mie nouă sute nouăzeci și șase, marșul fellinian în Campidoglio, sicriul de culoare deschisă. Artiști, mulțimea de fotografi, tânărul primar al Romei, Francesco Rutelli, o mare de oameni pentru ultimul rămas bun al Romei de la Marcello Mastroianni (28 septembrie 1924 – 19 decembrie 1996). Sofia Loren, în palton negru și eșarfă verde, plânge toate lacrimile. „Chimia pe care am avut-o cu el, nu am mai avut-o cu nimeni altcineva – spunea diva, care a filmat o duzină de filme cu Mastroianni, în 40 de ani. “Îl voi purta mereu pe Marcello în inima mea!”
Marcello Mastroianni cu proumbeii din Piazza San Marco, Veneția, 1995 Photo © Richard Melloul/Sygma/CORBIS/Sygma via Getty Image
Pe 19 decembrie 1996, Marcello Mastroianni a murit la Paris. Eterna țigară și acea privire seducătoare și melancolică, vocea pe care Tullio Kezich a definit-o drept “timbrată… ușor voalată, capabilă să facă să vibreze instantaneu o prețioasă coardă melancolică”.
O sută șaizeci de filme, unul dintre cei mai iubiți actori din cinematograful italian, alter ego-ul cinematografic al lui Federico Fellini și multe altele. A lucrat cu regizori de calibru precum Visconti, Ferreri, Monicelli, Bellocchio, De Sica, Comencini, Bolognini, Scola. A fost jurnalistul neliniștit în “La dolce vita”, soțul impotent în ”Il bell’Antonio”, bărbatul italian în “Matrimonio all’italiana,” preotul șantajist în “Todo Modo”, homosexualul în “Una giornata particolare”.
“Am fost impotent, preot, partizan, homosexual. Tânăr când eram deja bătrân și bătrân când eram foarte tânăr”, i-a spus el jurnalistului Aldo Busi.
Când era litera J
Numele său era Marcello Vincenzo Domenico Mastrojanni. Pe J l-a inlocuit cu “I” la începutul carierei sale în cinema. S-a născut în Fontana Liri, în provincia Frosinone, la 28 septembrie 1924. Tatăl și bunicul lui au fost cioplitori în lemn, iar unchiul său era celebrul sculptor Umberto Mastroianni. Tatăl refuză carnetul Partidului Fascist și a fost penalizat pentru asta. Marcello a avut o copilărie săracă, care s-a agravat odată cu mutarea la Torino și nașterea fratelui său mai mic.
“Trăiam înghesuiți ca iepurii, ca refugiații care scăpaseră de cutremur. Tatăl nostru s-a adaptat să fie muncitor. O viață foarte grea, în pragul foametei“. Familia s-a mutat la Roma, Marcello a absolvit școala de expert în construcții și a visat la o diplomă în arhitectură. Talentul de desenator l-a făcut să scape de frontul celui de-al doilea război mondial: a falsificat documente și a scăpat de deportarea în Germania. O perioadă, la Veneția, supraviețuiește vânzând cărți poștale desenate, apoi se întoarce acasă, unde între timp fratele său a început să lucreze ca montator de film.
La vârsta de 14 ani, în 1938, apare cu mama sa în filmul “Marionette” de Carmine Gallone, apoi din nou a apărut în “La corona di ferro” de Alessandro Blasetti. Urmează alte apariții, încep primele roluri. Grație prieteniei mamei sale cu sora lui Vittorio De Sica, se întâlneşte cu regizorul care îi cere să continue studiile. Îi va povesti lui Biagi:
„Când am început să fac filme, tatăl meu era orb de la diabet. Mama mea, în ultimii treizeci de ani, a fost surdă. Se duceau împreună la cinema și tata o întreba: ce face? Iar mama: “Acum l-au arestat. Dar el ce a zis?”, și tata: “A zis că deranjăm oamenii, înțelegi?”.
Cariera “ocupată”
Mastroianni reușește să intre la “Centrul de Teatru Universitar” unde, angajat într-un spectacol, o întâlnește pe Giulietta Masina. Pe scenă va fi remarcat de Visconti, va lucra cu el zece spectacole în care trece de la ceea ce regizorul definește „puștiul care nu poate spune o glumă” la un profesionist încrezător. Urmează multe filme, bune și rele. Și o relație cu tânăra actriță Silvana Mangano. Cu filmul “Giorni d’amore”, turnat în 1954, câștiga anul următor prestigiosul premiu “Nastro d’argento”. În filmul lui Giuseppe De Santis joacă rolul unui fermier obligat să amâne nunta din motive economice.
16 iulie 1955, la ceremonia de premiere Nastro d’argento
În 1954 a început să joace alături de Sophia Loren. Cu “Peccato che sia una canaglia” de Alessandro Blasetti, va câștiga premiul “Grolla d’oro” pe care îl va duce la o casă de amanet, însoțit de mama sa. Funcționarul, văzându-i stinghereala, i-a spus: “Nu-ți fie rușine, nu pot să dau nume, dar toți și-au adus premiile aici”. În 1958, Marcello Mastroianni a filmat “I soliti ignoti” și după doi ani, “Adua e le compagne“.
Mastroianni și Fellini
În 1960 joacă în “La dolce vita”, în rolul unui jurnalist.
Marcello Mastroianni fotografiat de Paul Ronald în timpul filmărilor la “8½” de Federico Fellini, 1963
„Marcello este grozav – povestea Fellini jurnalistului Enzo Biagi. Un prieten foarte drag, loial, fidel, plin de bun simț, genul pe care îl găsești doar în romane sau în anumite filme americane din anii ’30. Este o prietenie sinceră, de o calitate excepțională, bazată pe încredere deplină, reciprocă.”
Foamea și parfumul
În copilărie făcuse foamea, la fel ca mulți din generația lui. Avusese o relație intensă cu mâncarea, aproape ca cea cu femeile. Monicelli și De Sica ar fi povestit cât de mult mânca tânărul actor pe platourile de filmare. Înainte de a filma “I girasoli”, De Sica i-a scris fiicei sale, Emi: “A sosit Mastroianni, mai gras decât de obicei, și nu renunță la mâncare. Mi-a promis că, în aceste două zile care îl despart de începerea filmărilor, va pierde două kilograme.” Pe Fellini, care îl forța să slăbească cu mult înainte de fiecare film, îl întreba: “Ai mașină? Hai să mergem la Ostia să mâncăm risotto cu fructe de mare.”
Vârstnic fiind, a spus (în monografia lui Marcello Seregni, “Un om de cinema”): “La sfârșitul vieții îmi amintesc mai mult de mirosul de mâncare de la bunica mea, decât că am cunoscut-o pe Greta Garbo. Sunt un italian obișnuit și îmi place această normalitate“.
N.red. GG a părăsise scena fără să privească în urmă, în 1941, după o carieră de 19 ani și 28 de filme, în plină glorie, la doar 36 de ani. În anii care au urmat, a continuat să trezească interesul publicului și să își apere cu strășnicie spațiul privat, refuzând orice revenire (cu o excepție, nematerializată, în 1948) și confesiune. În anii în care a trăit retrasă, până la moartea sa, în 1990, urmărirea ei devenise un sport de performanță pentru fotografi. Presa mondenă revenea periodic asupra ei ca asupra unui mister care se încăpățânează să nu se lase descifrat.
În septembrie 1987, MM este intervievat de un reporter de la The New York Times, care vine la Roma. Marcello îi povestește episodul cu Garbo.
“La Roma, Audrey Hepburn, informată că Mastroianni vine în mod neașteptat la cină, a exclamat: „Oh, nu! Am visat la asta de ani de zile!”. La New York, un vis similar a stârnit o altă vedetă – Greta Garbo. “Au spus că era emoționată și a trebuit să mă prefac că a fost o întâlnire accidentală”, își amintește actorul. „Așa că mergem în East Side, deasupra unui magazin de antichități, și sunt două femei care stau cu Garbo. Eu spun: „Oh, Signora Garbo, ce surpriză!” Ea zâmbește și eu zâmbesc. „Apoi spune: „Ce pantofi italienești frumoși ai.” Erau englezești, dar vreau doar să o fac fericită. Așa că spun: „Da, signoră, italienești”. Apoi una dintre doamne menționează un film vechi cu Garbo și spune: „Ce frumoasă ai fost”. La asta, Garbo se ridică și pleacă. Mergem apoi la o petrecere la Actors Studio și cineva strigă: „Mastroianni! Greta Garbo te vrea la telefon!” Tot locul se oprește ca o rolă de film blocată. Garbo spune: „Îmi pare rău, domnule Mastroianni. Te admir foarte mult, dar nu pot suporta femeile proaste” – și închide.”
Orașul femeilor (lui)
S-a bucurat de prietenii strânse cu multe actrițe frumoase, printre care Sophia Loren, Silvana Mangano, Faye Dunaway, Jeanne Moreau, Ursula Andress, Jacqueline Bisset, Monica Vitti, Romy Schneider, Natassia Kinski și, în ultima parte a vieții, Anna Maria Tato, o regizoare de televiziune italiană. Unele, nu toate, i-au fost iubite. Doar cu două dintre ele a trăit fără să se ascundă, deși era însurat.
În 1945, are o relație cu o tânără actriță aspirantă destinată să devină o emblemă, Silvana Mangano, înainte de căsătoria acesteia cu producatorul Dino De Laurentiis.
“O dragoste născută dintr-o prietenie, cum se întâmpla la acea vârstă. O iubire castă. Ea avea 19 ani, eu 22. Am suferit pentru ea“.
Soția lui Marcello Mastroianni a fost Flora Carabella, de care s-a despărțit în 1970, fără să divorțeze vreodată și cu care a avut o fiică, Barbara.
N.Red: “Într-o zi, la începutul căsniciei noastre, povestea Flora, am dat peste scrisoarea unei amante de-ale lui Marcello. Am crezut că explodez. M-am dus la amicul nostru, regizorul Luchino Visconti şi am plâns. El mi-a spus că n-am decât două variante: ori divorţez, ori va trebui să accept aceste escapade amoroase ale soţului meu. Am ales a doua variantă”. Despre relația actorului cu Catherine Deneuve, Flora spunea: “Am plâns mult în vremea aceea. Dar am cunoscut-o pe Chiara când avea 3 ani şi am îndrăgit-o. Dintre toate femeile pe care le-a iubit Marcello, Catherine îmi este cea mai simpatică”.
Oricât de scandalos ar părea, Marcello şi-a ţinut soţia la curent cu toate aventurile lui: “Marcello mi-a spus că fizic nu poate fi fidel, dar între noi a existat o puternică legătură afectivă, o relaţie bazată pe respect şi libertate individuală…”
Pe platourile de filmare din “Amanti” începe o relație cu Faye Dunaway, o relație intensă și dureroasă care durează trei ani. Se despart pentru că Marcello nu divorțează.
Relația cu Catherine Deneuve, mai mare cu 20 de ani decât el și care va deveni mama Chiarei, durează doi ani. S-au cunoscut tot la filmări, de data asta la “La cagni” de Marco Ferreri.
El nu s-ar fi despărțit niciodată de soția sa și actrița franceză îl părăsește (o variantă). Ferreri a povestit că l-a văzut plângând mult timp, distrus, dar povestea are două variante, cea a lui Deneuve o găsiți aici).
În fine, a urmat relația cu Anna Maria Tatò, care i-a fost parteneră timp de 20 de ani, (1976 – 1996, și care a regizat documentarul “Marcello Mastroianni: I Remember/ Marcello Mastroianni: mi ricordo, sì, io mi ricordo, considerat testamentul emoțional al actorului.
Soția lui Mastroianni, Flora Carabella, precum și fosta sa iubită, Catherine Deneuve, și fiica lor, Chiara Mastroianni, au încercat să blocheze lansarea filmului. Nu au avut succes, iar filmul a participat la Festivalul de Film de la Cannes din 1997, secțiunea Un Certain Regard.
“La dolce vita” și “8 1/2” îl transformă și pe plan extern în emblema amantului latin italian, cine știe dacă nu și acesta este motivul pentru care acceptă să joace rolul unui soț impotent în filmul “Il bell’Antonio”.
Marcello și America
În 1962, revista Time i-a dedicat un reportaj: era cel mai admirat star străin din Statele Unite.
În 1987, Mastroianni a fost invitat la “Letterman show”pentru a prezenta “Oci Ciornie”, care deschidea festivalul de film de la New York. Își declară dragostea pentru oraș și, de asemenea, declara că nu-i place Los Angeles: “Aveți mereu aceeași vreme. Mie îmi place să port pulover, îmi place luna septembrie, luna octombrie și îmi plac primele ploi, Crăciunul. Aici, la Los Angeles, este întotdeauna aceeași vreme. Și apoi, plâng mereu din cauza smogului. Oamenii cred că sunt sensibil, dar asta mi se întâmplă pentru că am ochii delicați. Aici, casele și grădinile sunt toate la fel și nu vezi caca de câine, bucăți de roșii sau de ardei aruncate pe stradă… Și nu poți să te plimbi liniștit, că te oprește un polițist și-ti zice: hai, hai, mișcă-te!”.
Când îl întreabă prezentatorul despre burta proeminentă care i se vede în revista The New York Times, el răspunde cu sinceritate: „Am uitat să o trag înăuntru…”.
Frunze de plamier, Vulpi și Lei
După primul premiu “Grolla”, cel dus la amanet, au fost multe premii. Trei nominalizări la Oscar, două Globuri de Aur și tot atâtea Bafta. Opt “David di Donatello” și tot atâtea “Nastri d’argento”, un “Ciak d’oro”. La Cannes, a fost printre puținii (ca el, doar Jack Lemmon și Dean Stockwell) care au câștigat două premii pentru cel mai bun actor, două “Coppa Volpi” la Festivalul de Film de la Veneția unde, în 1990, a fost distins cu “Leone d’oro” pentru întreaga cariera.
Cu Sofia Loren
Afecțiune profundă și tandrețe, douăsprezece filme împreună. Inclusiv o referire la un striptease făcut pentru Robert Altman.
“Mi-a spus: vorbiți în italiană, voi pune oricum subtitrări. Ce ați putea repeta din vechile filme făcute împreună?” I-am răspuns “striptease-ul din “”Ieri, oggi e domani”. I-am propus Sofiei, ea mi-a răspuns: „Eu arăt mai bine în partea de jos decât sus.” În continuare, vorbind jurnalistul Enzo Biagi: “Ne-am înțeles mereu de minune, eu si Sofia. Dacă mama mergea la cinema și mă vedea cu alte actrițe, mă suna îngrijorată: “Marce’, ce ai făcut? Te-ai certat cu Sofia?“.
(Traducere și adaptare de Marietta Dobrin după textul semnat de Arianna Finos pentru “La Repubblica”)
Citiţi şi
Aceste fotografii, aceste momente în timp…
Un artist al înșelăciunii – Ripley
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
