10 zile

Era 5 Martie 2005 , ora 1.00, când m-am născut a doua oară. Îmi amintesc vag, ca într-un vis, momentul în care eram transportată către sala de operații. Deși eram îngrozită de ce urma să se întâmple, surprinzător, afișam o mare stăpânire de sine. Era 1 noaptea, iar eu, singură, într-un spital din București. Fii-mea hotărâse să se nască cu 10 ore înainte de programarea cezarienei. Înțelept gest din partea ei, având în vedere suferința la care fusese supusă intrauterin. Acele câteva ore i-ar fi fost fatale. Soarta a vrut să fim doar noi două, atunci, în momentul nașterii, ca și acum. Puțin atipic pentru o femeie măritata cu un bărbat care și-a dorit enorm copilul.

O armată de medici și asistente se agitau în jurul meu. În cinci minute eram deja legată de pat. Mă aflam într-o stare de relativă conștiență din cauza medicamentelor cu care fusesem bombardată în ziua aceea. Am reținut doar vocea îngrijorată a medicului anestezist și ultimile cuvinte ale medicului meu care mi-a spus: Bioloago, nu te îngrijora, o să te salvez. Aveam tensiune arterială 18 cu 12, nerecomandată pentru operație, iar copilul era în suferință fetală. Și m-a salvat. El, doctorul, și EL. A fost prima dată când m-am lăsat efectiv în voia Lui. În acel moment, am conștientizat că era singurul lucru pe care îl puteam face. Și m-am lăsat. Și m-am rugat. Cu toată încrederea și Credința. Și nu m-a dezamăgit. Și nu m-a dezamăgit niciodată, de atunci. Am supraviețuit și eu, și ea. Au urmat 10 zile care pot fi considerate, pentru orice om, cea mai bună cale către învățare, cunoaștere de sine și evoluție. 10 zile în care am plâns de dimineața și până seara de mila copiilor de la secția de Prematuri. Nu, nu plângeam pentru Carla. Ea era sănătoasă. Plângeam pentru fiecare 600 grame, 800 de grame care se luptau cu îndârjire pentru a supraviețui. Pentru părinții acestor copii care îi priveau neputincioși, dar totuși, cu o urmă de speranță în suflet că îi vor lua acasă sănătoși. Eu eram observator, eram o nălucă care se plimba de la un copil la altul și privea spectacolul vieții.

Eu nu-mi puteam imagina viața fără copilul meu. Niciun părinte nu cred că își imaginează viața fără copilul lui. Probabil, singurul lucru pe care-l poți face e să înveţi să trăieşti cu durerea, să te împaci cu tine și să încerci să te bucuri de toate celelalte motive pentru care exiști, pentru soare, pentru o floare. Dar nimic, niciodată nu va mai fi la fel. Aici, în secția de Prematuri, am primit prima lecție despre cât de dură este viața, despre lupta pentru supraviețuire și despre Iubire. Era doar începutul. Dar și începutul unei relații, celei mai importante relații, cu EL. Aici am învățat prima dată să-i spun copilului meu „te iubesc”. Acest „te iubesc”, atât de necesar și care mie mi-a lipsit cu desăvârșire. Pentru că da, părinții lor nu le-au spus niciodată „te iubesc”, mamelor noastre. Iar ele… nu au știut cum să-și exprime iubirea față de noi. Această sublimă expresie nu există în vocabularul bunicilor noștri, căci toate sentimentele, în acele vremuri, trebuiau reprimate. Pe atunci, supunerea era mai importantă decât afecțiunea, conform dogmelor bisericești. Pe atunci, nimeni nu știa că nu există credință fără iubire! Toată viața mea am simțit nevoia de afecțiune.

Poate de aceea, încerc să ofer, la rândul meu, din preaplinul inimii. Poate de aceea, singurul lucru pe care îl doresc de la iubitul meu este atenția. Poate de aceea, simt nevoia să-i spun zilnic că îl iubesc. E greu să descoperi într-un moment al vieții, că multe dintre problemele tale sunt vin din lipsa unei îmbrățișări din partea mamei, a unui cuvânt de încurajare, a susținerii și a iubirii necondiționate. Pentru că menirea părintelui este să fie lângă copilul lui chiar și atunci când tot și toate sunt împotriva lui. De aceea, poate, am încercat să-i fiu și mamă iubitului meu. Să-l iubesc necondiționat, așa cum iubesc cei cu adevărat puternici, fără să-și pună problema să aștepți ceva, ci să dăruiești fără să aștepți nimic. O iubire care ar trebui să ne ajute să ne depășim limitele, să evoluam. Ar trebui să ne iertăm totuși părinții, pentru că nu au știut sau nu au putut, deși au contribuit puternic la formarea noastră de adulți cu nevoi… mari! Ar trebui să-i iertăm pe părinții noștri pentru că abia acum învață să spuna cuvintele magice nepoților, poate pentru că realizează că au greșit față de noi, copiii lor. Și poate că ar trebui să nu mai căutam substituenți pentru ceva ce nu poate fi înlocuit: Iubirea.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.