“De ce nu-i spui ‘mamă’?”, mă întreabă bunică-mea ușor curioasă, vizibil deranjată de refuzul meu de a face lucrul ăla. Păi, să vă explic de ce.
Pentru că eu am deja o mamă. M-a crescut în burta ei, m-a născut numai ea știe după câte ore de dureri, m-a crescut cum a putut ea mai bine, chiar dacă a mai dat-o-n bară uneori. Se putea mai bine, dar a fost ok și așa. Decent.
Deci, cum spuneam, am o mamă. De ce i-aș spune “mamă” și mamei soțului meu? Păi, să vă explic de ce nu aş face asta vreodată. Explicația de mai sus e doar introducerea.
1. Pentru că deja îi spune cineva așa. Nu cred că o încălzește cu nimic, dacă-i spun și eu.
2. Dacă tot am vorbit de încălzit, pe ea nu o încălzește decât ura față de tot ce respiră în jurul ei. Sau dezgustul. Atât.
3. Ca sa fii mamă, înseamnă că ai ajuns totuși la o vârstă, că ai o anumită maturitate. Cam greu să o văd pe ea aşa, având în vedere că are maturitatea unui copil de vreo doi ani. Cel mult. Când se supără pentru că nu totul se învârte în jurul ei și, la naiba, nu iese ceva cum își dorește, face crize de furie. La copii se numesc “tantrum”. La o femeie de peste 50 de ani nu știu dacă le-aș mai numi așa. Încă n-a descoperit că în viață nu iese totul așa cum vor mușchii tăi.
4. E prea preocupată de propria persoană și de dramele inventate de ea sau reale, exagerate, pentru a observa măcar că eu nu-i spun nicicum. Nici doamna D, nici doamna M. Nici măcar “auziți?”, celebru în relația nurorii cu soacra. Potrivesc vorba, cum se spune.
5. Nu o pot vedea ca fiind mama mea. Când mama spune sau face ceva ce mă deranjează, știu cum să o pun la punct, cum să rezolv situația. Cu ea nu se poate discuta. De ce? Vezi punctul 3.
6. Nu am față de ea respectul pe care îl ai pentru o mamă. Da, o respect pentru că așa m-a învățat mama să fac, în genera, în viață. Dar ca mamă nu mi s-a părut că s-a descurcat deloc bine. Psihologul soțului e în măsură să vă dea mai multe explicații. Mai multe nu spun.
7. Pentru că are anumite trăsături pe care eu nu le-am văzut la mama. Nu în relație cu mine. E atât de falsă, încât dacă ar avea o etichetă, nu ar scrie nici măcar “Made in China” pe ea. Mama e dintr-o bucată. Și chiar dacă nu-mi place mereu, e mai bine așa. Nu-i convine ceva, își ţipă nemulțumirile, ne supărăm, discutăm, ne calmăm. Țipetele apar în situaţii critice, desigur. Cu cealaltă e diferit.
Citiţi şi Monster in law (mama-soacră)
8. Să-mi fie cu iertare că întreb, dar cine îi spune soacrei sale “mamă” pentru că simte să facă asta? Eu n-am întâlnit nicio femeie care să-și considere soacra drept mamă. Or exista și soacre bune, nu zic nu, dar eu am auzit de ele doar în povești, filme. Înțelegeți voi, ficțiune. Știu o noră care în față îi spune soacrei “mamă”, iar după ce pleacă din casa lor schimbă și capacul veceului. Pe bune. Nu mai zic de ceea ce e la gura ei când vorbește despre soacră-sa.
9. Dacă ar fi dorit să-i spun astfel, mi-ar fi zis: “Draga mea noră, eu te consider ca fiind fiica pe care n-am avut-o niciodată. Ai venit parcă din cer, ca să-mi ajuți copilul să treacă peste traumele pe care eu și sotul meu i le-am instalat bine-bine în viață, suflet etc. Mi-ai face o onoare dacă mi-ai spune ‘mamă’”. Nu mi-a spus nimic de genul acesta. Nu că ar fi contat pentru mine așa ceva…
10. Îmi este egală cu zero. O consider în continuare o străină, poate, hai să spun că a ajuns la stadiul de cunoștință. Dar mai mult nu va însemna niciodată pentru mine.
Dacă mai doriţi şi alte motive, să-mi spuneți, că mă mănâncă degetele să mai scriu despre ea.
Guest post by Mihaela G.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Trei lucruri pe care se întemeiază o relație de cuplu sănătoasă
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
