… sau vremea protestelor care nu devin revoluţii
O coincidenţă pe care n-avea cum s-o prevadă, la repetiţiile din Godot Cafe-Teatru, coregrafa Andrea Gavriliu. Cu o săptămână înainte de premiera piesei „Iulius Caesar” de William Shakespeare, în regia lui Eugen Gyemant, ea le-a sugerat actorilor să joace scena distrugerilor provocate la Roma de mulţimea turmentat-caragialesc-derutată ca pe o invazie a maimuţelor.
Iar trimiterile cinematografice nu se opresc aici. Spectacolul începe cu un număr de cabaret interpretat de un Tudor Istodor-Iulius Caesar foarte dispus la efort coregrafic şi muzical. Dictatorul este surprins în mijlocul sărbătorii Lupercaliilor şi cum romanii îşi băteau joc unii de alţii cu această ocazie, arzându-şi pe spinare bice din piele de capră, cheia cabaretului nu pare nelalocul ei. Aflăm care sunt măştile serii, într-o trecere în revistă foarte inspirată, cu iz de teatru de revistă. Mesajul transmis e că aşa nu se mai poate, Caesar trebuie să cadă, prea nu mai ascultă de nimeni, prea se simte poporul asuprit, prea se îndreaptă lucrurile spre o tiranie! Corpul piesei (Idele lui Marte, conjuraţia împotriva lui Caesar) este jucat în stil de dramă shakespeariană montată de BBC. Nu e loc aici de interpretări aproximative. Publicul teatrului de cafenea e omul de lângă actor, îi vede chipul, respiră în acelaşi ritm cu el. Nu-l poţi păcăli, nu poţi vărsa o lacrimă doar pentru impresia artistică. Este momentul în care se simte că Emilian Oprea-Antoniu, Lucian Iftime-Brutus, Dan Rădulescu-Cassius, Andrei Seusan-Calpurnia, Tudor Istodor-Caesar nu fac teatru uşor, intermezzo ludic între un caffe latte şi un pahar de vin demisec. Fac teatru. Punct. Oarecum neaşteptat faţă de începutul săltăreţ, dar e, totuşi, Shakespeare. Îndoielile lui Brutus, argumentele lui Cassius, şiretenia lui Casca, apoi scena asasinării dictatorului, jocul dublu al lui Antonius, totul este interpretat cu grijă faţă de textul original, dar cu gesturile, decorurile şi costumele rămase cumva în teatrul de cabaret. Aceasta poate fi o sursă de confuzii, spectatorul nemaiştiind, la un moment dat, dacă frământările eroilor sunt de-adevăratelea sau e doar o „cioacă”. Nici scena discursurilor funebre, în care mulţimea se lasă prea uşor manipulată, jucată, toată, în cheie caragialească, nu ajută la recuperarea gravităţii momentului. Finalul (bătălia de la Philippi, răzbunarea morţii lui Caesar şi pedepsirea conjuraţilor) trimite însă, cam fără echivoc, la Tarantino. Aici îi înţeleg perfect pe „vinovaţi”. Şi eu am păcătuit, şi eu am văzut Kill Bill de cel puţin de şapte ori şi am rămas cu impresia că, după Volumele II şi I, ceva s-a schimbat iremediabil în estetica războiului pe marele ecran. Spectacolul are, în plus, reacţia publicului garantată. Se râde copios, e drept…
Vineri, 13 ianuarie. Ziua premierei piesei „Iulius Caesar” la Godot Cafe-Teatru. 13 ianuarie. Începutul protestelor în Piaţa Universităţii din Bucureşti, la două străzi distanţă de Godot. Cum spuneam, doar o coincidenţă! Căci îndemnurile „Trezeşte-te, Brutus!” şi „Jos tiranul!” de pe scenă n-au trecut, cred, de zidurile din Centrul Vechi, n-au produs în noi, spectatorii, revelaţia, n-au aprins scânteia. Nu ne-au spus mare lucru despre cine suntem în vremurile în care trăim. Am dat vina, poate nedrept, pe scena prea aproape de spectator, prea intimă, pe convenţia destrămată de clinchetul paharelor de pe mese. Catharsis-ul ţi-e refuzat în faţa unei halbe de bere, mi-am zis, amintindu-mi, drept argument suplimentar, mai puţin teoretic, de câteva telefoane mobile discret manipulate în timp ce Cassius îi spunea lui Brutus că Caesar trebuie să moară.
Ochiul încercat priveşte cu desfătare cum Andrei Seusan îi joacă la fel de nuanţat pe soţia lui Caesar şi pe cetăţeanul turmentat. Auzul rafinat tresare când îl aude pe acelaşi Andrei (Calpurnia) cântând, acapella, „Parlez-moi d’amour”, după ce a răspuns, cochet, la chemarea lui Caesar cu „Iuli, sunt aici, dragul meu!”. Gândul, totuşi, stă pe loc. Să fie jocul puterii, cu toate nuanţele sale, de la abuzurile celui ce-o deţine, la naivitatea celui care vrea s-o răstoarne, un subiect prea serios pentru un cafe-teatru? Ori, poate, tocmai spaţiul acesta neconvenţional ar trebui să ne provoace, să ne scoată din confortul unei existenţe punctate de suficiente lecturi şi evenimente culturale cât să n-avem prea multe a ne reproşa?
Ştim despre noi că nu ne reprezintă omul din piaţă care îi strigă „Demisia!” unui preşedinte ales. Ştim că nu suntem totuna cu mama care-şi învaţă fiul de nouă ani s-o ia peste picior pe preşedinta Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase (pe vremea mea, copiii învăţau ce-s binele şi răul din basmele lui Petre Ispirescu!), mai ştim că nu ne identificăm cu „revoluţionarul” care plânge după indemnizaţia de luptător remarcat pentru merite deosebite, deşi în ’89 avea doar 10 ani. Ne dezicem de puştanii care incendiază coşuri de gunoi şi cară pumni şi picioare maşinilor vinovate de un sistem de alarmă prea sensibil. Nu ne cumpără sufletul Antonescu şi Ponta cu gaura de la covrigul vorbelor sforăitoare. Nu ieşim în stradă pentru ei. Rămâne însă, spânzurată undeva între Şoseaua Petricani, mereu blocată la ora la care angajaţii multinaţionalelor din Pipera „rup uşa”, şi piaţa care se umple din ce în ce mai rar şi din ce în ce mai greu de mulţimea gata să spună ce gândeşte, rămâne, aşadar, întrebarea „Cine suntem noi?”. Sau poate ar fi mai bine s-o reformulez: „Ce ne scoate cu adevărat din pepeni?”.
Citiţi şi
Bătălia de la sfârșitul călătoriei: Eugene O’Neill și Carlotta Monterey O’Neill
Edith Piaf și Jean Cocteau – o uimitoare intersecție de vieți
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
