„Fotografiați de Bresson“ – Cartea povestirilor

Astăzi, 31 octombrie, este ziua cea mare pentru participanții la concursul literar “Fotografiați de Bresson”: la ora 24:00 vom anunța câștigătoarea sau câștigătorul! Începem prin a publica cinci povestiri, din primele 15 în ordine valorică, urmând ca până la data premierii – 19 noiembrie – să publicăm și restul de 29 selecționate de juriu pentru a face parte din volumul colectiv de proză scurtă pe care îl vom scoate la o editură de prestigiu. Observați că am crescut numărul câștigătorilor la 44, pentru că, așa cum au apreciat membrii juriului, ar fi fost păcat să ne limităm doar la 3o…

 

Iată, așadar, povestirile de pe locurile 15-11. Însoțite de felicitările noastre.

15. În umbra şinelor, Chifane Liviu-Augustin, Brăila

 

Erau două umbre îngenuncheate, aşa cum fuseseră alte câteva sute în umbra şinelor stivuite şi peste ei cădeau aceleaşi vorbe calde ale părintelui Iustin, puţin adus de spate, cu părul alb şi vocea şoptită. Martorii inerţi de fier îi întorceau glasul:

– Dumnezeule cel veşnic, care pe cele despărţite le aduni întru unire şi ai pus dragostea legătură neîntreruptă; cel ce ai binecuvântat pe Isaac şi pe Rebeca şi i-ai arătat pe ei moştenitori făgăduinţei Tale; însuţi binecuvântează şi pe robii Tăi aceştia, povăţuindu-i pe dânşii spre tot lucrul bun. Că milostiv şi iubitor de oameni eşti şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor…

Ea îşi ţinea capul plecat, cu ochii închişi şi umărul puţin înclinat spre gulerul lui tare, uitându-şi mâna firavă între nodurile degetelor lui, pe care el le lăsa moi, cât să se adune acolo, în îngemănarea aceea, toată iubirea, tot sufletul pe care el i-l oferea. O privea des, furişând ochii, iar ea îi simţea privirea blândă şi-i răspundea cu un zâmbet şi cu o strângere aprigă de mână.

Erau două umbre îngenuncheate peste care soarele târziu îşi arunca razele sfâşiate de munţii de fier, luminându-le ochii şi verighetele. Erau două umbre vibrând în aceeaşi încordare grăbită, lăsându-se pradă cuvintelor ce le cădeau în ploaie repede peste capete. Cu aceeaşi grabă, ea îşi ducea mâna la tâmplă şi ascundea după ureche o şuviţă de păr prea grea. El mişca adesea buza de sus, scuturându-şi mustaţa rară, parcă să alunge liniştea ca o plasă lăsată peste ei.

S-au ridicat amândoi odată şi au sărutat mâna preotului bătrân, care i-a îmbrăţişat pe şi i-a privit emoţionat. Le-a vorbit puţin, încercând să adune în vorbele prea scurte toată grija şi învăţătura lui, apoi, fără veste, le-a arătat drumul ascuns al şinelor. Ei i-au mai sărutat mâna încă o dată şi s-au întors, ţinându-se de mână, cu feţele aprinse în soare. S-au privit scurt, cu frunţile îngemănate, şi-au potrivit paşii, apoi, cu dreptul înainte, au pornit pe poteca şinelor adormite…

Erau două umbre aplecate una spre cealaltă, înlănţuite în legănarea paşilor aşezaţi în ritm neîntrerupt lângă drumul de fier. El îi vorbea întorcându-şi capul şi privind-o cu totul, aşteptând sărutul ei grăbit, cu braţul ca un şal aşezat pe umerii ei, cu degetul mare prins în pumnul ei strâns. Se sărutau aproape la fiecare pas, zâmbindu-şi, cu feţele senine, mângâiate de vântul prea cald al serii de mai.

În faţa lor, şinele îşi duceau nemărginirea spre pâlcuri stinghere de copaci adumbriţi. De sub fierul lucios se ridicau buchete de flori ce le atingeau picioarele. El s-a aplecat dintr-o dată şi a rupt o floare albastră, a mirosit-o cu un gest scurt şi i-a pus-o la ureche. Ea i-a zâmbit cu tot chipul şi l-a sărutat încă o dată, lăsându-şi capul pe spate. S-a desprins apoi din îmbrăţişarea lui şi a fugit râzând înainte, adunând petele colorate în grabă şi aruncându-le spre el. El a urmărit-o cu paşii mari şi a cuprins-o încă o dată cu braţele, sărutându-i buzele crăpate de vânt şi obrajii arşi…

Erau două umbre adormite pe bancheta unui tren fugar, alunecând pe drumul necunoscut al şinelor, ducându-şi cu ei povestea în vis, cu timpul spart între trupurile lor abandonate iubirii. Sub braţul lui, crescut parcă din gâtul ei, ea se pierduse în somn, surprinsă în gestul grăbit de a-şi aşeza şuviţa prea grea, cu cotul împungând liniştea nopţii târzii. Undeva, sub haina lui aşezată cu grijă, o floare albastră îi mângâia câlcâiul.

Nu le mai păsa de noaptea care îi înghiţea ca o nălucă. Erau în cuibul lor unde nici vorbele părinţilor, nici grijile vieţii, nici privirile suspecte ale celor din jur nu ajungeau. Ea se promisese lui aşa cum el se promisese ei, în faţa preotului sur, cu veşmintele aurite, cernite de lumina roşiatică a serii. Nimic nu-i ajungea acolo unde buzele lor se dăruiau fără oprire, încă un pas şi încă un pas.

Erau două umbre cufundate în povestea lor de iubire înfocată, prea arzătoare ca să se lase închisă în lanţurile ascuţite ale sorţii. Se-adunaseră unul în altul, ascunşi pe îngusta lor canapea de tren, nederanjaţi parcă de ochii din faţa lor, ochii străinului ce îşi potrivea aparatul de fotografiat, ochii bărbatului din colţ, cu şapca lăsată pe frunte, notând ceva într-un carnet ascuns în palmă, milioanele de ochi ale trecătorilor prin faţa iubirii lor împietrite, ochii mei, ochii tăi, invidioşi şi nestăpâniţi.

Erau două umbre promise una alteia care luaseră timpul de coadă şi-l aruncaseră în cea mai neagră genune. Deasupra lor se lăsa ca un voal lumina unei dimineţi azurii, cu trupul ei dăruit trupului lui, la nesfârşit…

 

14. De acolo mă priveşte femeia cu frunte înaltă şi un oval al feţei aproape perfect, Belegante Violeta-Eugenia, București

 

New York, mai 1990

 Din clipa în care am primit fotografia, îmi caut vorbele. Cuvântul, însă, nu mă mai vrea. În mine locuieşte acum doar un poet sărac, pentru că şi-a pierdut toată averea demult, alegând să coboare singur dintr-un tren de noapte. Ultima noapte aniversară şi dovada ei. Noi doi şi dorul de libertate, singura raţiune pentru care, în fiecare an, în aceeaşi noapte de mai, ne luam de mână şi ne plimbam cu acelaşi tren de noapte.

Tu ai fost tristă însă, eu îngândurat. „Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult, încât s-a împlinit ceva în mine–și acum te pot părăsi”, ţi-am citit eu din Noica, cu noduri în voce şi ochii închişi.

N-ai spus nimic. Și gândul plecării, sădit în mine, crescuse ca un copac cu roade ispititoare, atât de mult încât nu mai știam cum să-l opresc. Iar în spărtura din zid era loc doar pentru unul. Și eu spusesem că prefer moartea ratării, că nu îmi mai îndur creionul din ce în ce mai bont sluţind hârtia, după dictarea unor limbi gângave. Ce n-am ştiut e că am murit oricum, plecând.

Nu ne-au dat voie nici să ne trăim iubirea, pitind o teamă hâdă între noi, care rânjea cu dinţii ştirbi de lângă șevaletul tău, mânca cu noi la masă, citea poveşti cu ochelarii noştri pe nas, ne murdărea așternutul în timp ce ne iubeam, dospind progenituri diforme, coconi cu miez flămând crescut din ea.

Şi-oricâte răsărituri ne despart, eu am închis în mine răsăritul acela; nici un gol între noi, capul tău pe umărul meu drept, pe obrazul tău – urma cutelor cămăşii mele. Somnoroasă, ai dat încet la o parte perdeaua de la fereastra trenului şi când a intrat lumina ai îngustat privirea ca să prinzi, într-o suprapunere perfectă de linii, dunga roşiatică de la orizont. Să intre soarele cât pentru o viaţă.

București, mai 1990

 Am tras aer în piept şi m-au podidit râuri de lacrimi, în timp ce îmi spuneam că n-are rost să plâng din cauza unei poze îngălbenite de timp. Şi, cu toate că mâinile îmi tremurau, am hotărât să-ți scriu, după atâta vreme. Deşi eu nu scriu niciodată.

La noi în casă e de-ajuns un scriitor, spuneam. Mă mulțumeam cu șevaletul meu, pictând geometrii variabile, efect al minţii mele de inginer tobă de matematici. Şi desluşeam doar izobare, acolo unde tu vedeai pe pânză creneluri, stalagmite. Ziceai că asta e dovada că suntem, fiecare, oglinda celuilalt. Umblai cu capul într-o cutie neagră, plină cu scrieri ce se mutau, când le venea sorocul, pe tonele de pagini din micul nostru apartament.

Şi inima-mi înțepenește brusc, sângele nu mai curge, gâtu-mi încape într-o gheară. Doar mintea lucrează derulând de-a valma, după un desfăşurător defect, crâmpeie din drama cu care viaţa ne-a rămas datoare. Noaptea în care tata şi fratele n-au mai ajuns acasă. Mama spunând lividă că i-au dus la canal. Omul cu bască neagră zicându-ne că tata e bolnav, i-a plesnit splina şi nu-şi mai simte picioarele. Tu, negru la faţă, aprinzând cu o brichetă sute de pagini scrise cu sudoare. Apartamentul nostru aproape distrus, pânzele mele făcute fâşii. Rânjetul bărbatului înalt în loden, care te urmărea ca o umbră. Sângele copilului nostru nenăscut, pe pardoseala din baie. Paşaportul tău, ascuns sub grindă. Paşaportul meu, tăiat cu foarfeca. Ziua din care nu ai mai scris nimic. Bagajul făcut pe ascuns. Dimineaţa în care nu ai mai fost.

Şi filmul se opreşte, ţin în mână polaroidul vechi. E-atâta senin în somnul nostru că nu poţi bănui că fericirea noastră era atât de şchioapă. Mă opresc din scris şi merg la oglindă. De acolo mă priveşte femeia tânără şi frumoasă, cu frunte înaltă şi un oval al feţei aproape perfect.

Paris, 2004

Am călătorit împreună într-un tren de noapte în mai 1975. M-a urmărit mult timp imaginea lor, nu era nevoie de vorbe ca să simți iubirea lor profundă, ca un soi de magie la care doar ei aveau acces. În același timp, chipurile lor degajau o tristețe ascunsă care îți lasa urme în suflet. Eram părtaș la sărbătoarea lor. I-am fotografiat după ce au adormit. Când am coborât, încă dormeau. I-am căutat din Franţa apoi, ca să le dau poza furată, dar nu i-am putut găsi până la revoluţie. Întors atunci la Bucureşti, am reuşit să dau de urma lor, după o serioasă investigaţie. Erau deja celebri. Ea, dintr-o familie de dizidenţi politici care făcuseră ani grei de temniţă, era o pictoriţă cunoscută în ţară, iar el – un scriitor apreciat peste ocean, unde fugise după călătoria noastră.

Le-am trimis poza prin poştă, calculând să o primească amândoi în luna mai a lui 1990.

 

 13. Pierdut fotografie din altă viaţă. O declar nulă, Ana Băicoianu, București

 

Ne-am căsătorit în anul doi de facultate, ca să obţinem o cameră în cămin. O să-mi spuneţi că pentru asta există şi alte soluţii, mai puţin radicale. Poate; dar, vorba mamei, „unde e minte multă, şi prostie cu carul” – sau, într-o variantă mai elaborată, aceste metode alternative ar fi necesitat o doză de inteligenţă practică pe care nici unul dintre noi nu o avea.

Cine n-a fost boboc în Bucureşti în vremea tinereţii mele nu poate aprecia o cameră de cămin la justa ei valoare. Miraj al confortului fizic şi psihic, devenea obiect al dorinţei prin desăvârşita sa absenţă: studenţii de anul I ai Universităţii nu aveau dreptul la cazare. Nu oficial, în orice caz. Prin urmare, se aciuau care pe unde puteau: pe la rude, pe la prieteni sau, mereu cu frica în sân şi gândul expulzării în minte, în camerele pe care administratorii de cămine ştiau să le păstreze anume pentru asemenea cazuri disperate.

Prietenele mele şi cu mine făceam parte din ultima categorie. După ce ne-am trezit pe nepusă masă în stradă, în plină iarnă, pe motiv de moarte subită proprietar, am reuşit să dăm, prin colegii Karinei, peste un asemenea administrator. Care ne-a compătimit, a primit sacoşele şi ne-a dat o cameră. Compusă din pereţi, tavan, podea şi nişte dulapuri de metal. Nu tu uşă, nu tu geamuri, nu tu cercevele. Ca să nu mai vorbim de paturi, saltele, scaune şi altele. Dar ne-a mai dat, de asemenea, mână liberă, cheia de la pivniţă şi un băiat să ne ajute. Aşa am găsit tocuri pentru ferestre, un tâmplar şi un geamgiu. Paturi şi scaune de fier, dintre care am ales câte trei mai întremate, pe care le-am reparat şi le-am vopsit. Saltele scoase la pensie, pe care le-am curăţat, peticit şi aerisit. Un fel de masă. Uşi nu erau, aşa că am luat-o pe cea de la baie şi i-am montat o yală. În cele din urmă, a apărut chiar şi un zugrav dispus să lucreze înainte de Crăciun. Şi aşa a început viaţa noastră în Poligrafie…

În curând, cum se întâmplă, din trei am devenit şase, în următoarea formulă: o studentă la Matematică cu un student la ASE, o studentă la Medicină cu un student la Politehnică şi o studentă la Litere cu un student la Limbi Străine. Trei fumători (BT luat de la bulgari şi Carpaţi fără filtru), trei nu. O matinală, un diurn, trei nocturni şi una care era toate acestea laolaltă. Conservatori şi rebeli. Naivi şi cinici. Miştocari şi supărăcioşi. Copii cuminţi şi copii problemă. Băutori şi abstinenţi. Hendrix şi Mirabela Dauer.

Şi totuşi reuşeam cumva să funcţionăm. Acum ne-ar trebui, probabil, un sistem de algoritmi ca să armonizăm şase orare, şase personalităţi, şase stiluri de viaţă diferite. Dar atunci lucrurile păreau cu mult mai simple. Nu ştiu cum am făcut să nu ne încurcăm şosetele la spălat, să gătim fără să-i facem pe ceilalţi să aştepte până se eliberează unicul reşou, să ne schimbăm fără să provocăm drame, să ne pregătim lucrările, să ne luăm examenele – pe scurt, să convieţuim în 16 m2 fără să ne călcăm pe nervi. Uneori, însă, mai ales după zile întregi de frig şi ploaie, ni se întâmpla să ne întrebăm: şi dacă am fi doar noi doi?

Într-o seară, pe la începutul sesiunii de vară, când ceilalţi patru plecaseră acasă în acelaşi timp şi, în mod excepţional, urma să rămânem singuri în cameră pentru vreo două zile, ne trezim cu mama la uşă: pleca în delegaţie la Năvodari şi se oprise în drum ca să ne ia şi pe noi. Dar n-avem bani de mare, i-am zis. Nici eu, a răspuns ea senină, dar hotelul e plătit şi am adus mâncare, aşa că nu ne trebuie decât bani de ţigări.

Nu eram echipaţi pentru o vacanţă la mare, nu plănuiserăm aşa ceva. N-aveam nici măcar costume de baie. Am plecat cum eram, cu hainele de stradă. După ce ne-am urcat în tren, ne-am dat seama că am uitat mâncarea la cămin. Nu-i nimic, ne-a încurajat mama, ne descurcăm. În cele două zile cât am stat acolo, prânzul nostru a constat în două porţii de cartofi prăjiţi împărţite la trei persoane şi nişte iaurt pe care l-am cerut eu de la bucătărie pentru, chipurile, arsuri solare. A fost prima şi singura dată când mama a fumat Carpaţi fără filtru. Într-o zi o să ne amintim de excursia asta şi o să râdem, a spus ea.

Ne-am întors cu acceleratul de noapte. În gară ne-am întâlnit cu ceilalţi patru, care veneau de acasă. După vreo două săptămâni, am primit de la ai mei un plic cu o fotografie alb-negru. Noi doi, strânşi unul lângă altul pe aceeaşi banchetă, haina lui peste picioarele mele. V-a făcut-o un francez în tren, când dormeaţi, scrisese mama pe spatele ei. Zicea s-o păstraţi ca amintire.

I-am arătat-o şi lui. Am zâmbit amândoi. Chiar ne trebuie o cameră, am glumit eu. Am putea să ne căsătorim, mi-a răspuns. Avem şi verighete. (Inelele noastre de hipioţi, cum zicea Karina, făcute cu argintul din aceeaşi monedă.) Dacă am supravieţuit anului ăstuia, o să supravieţuim la infinit.

Bineînţeles că n-a fost aşa. N-am supravieţuit. Tot ce ne rămâne din cealaltă viaţă este fotografia aceea alb-negru. Dar nici unul dintre noi nu mai ştie unde am pus-o.

 

12. Ultima fotografie, Recheșan Gheorghe, Timișoara

 

Mai am două ţigări în pachet. Constatarea asta mă sîcîie mai mult decît amalgamul de mirosuri din vagon. Izul fad din pluşul banchetei, damful de tutun îmbîcsit în perdele, duhoarea de motorină care se strecoară prin îmbinările pereţilor, pe sub praguri și osii, boarea iute, agresivă de crezol, toate-s mai suportabile decît perspectiva de a nu fuma cîteva ore.

Tînărul brunet din dreapta mea e fumător, simt mirosul amar impregnat în pielea lui. Știu că-i brunet, doar bruneţii fumează cu poftă, scăldîndu-se în fum, aruncînd cu încîntare, colaci albăstrii pe nări. Cînd a intrat în vorbă cu tînăra de alături am simţit cum duhnea a carpaţi fără filtru şi a transpiraţie unsuroasă. Ea n-a părut deranjată, au sporovăit o vreme pînă cînd a intrat un alt călător. Dinspre el adia o boare de bumbac vopsit, parfumul inconfundabil de indigo şi denim, iar cînd s-a aşezat lîngă mine m-a atins cu un obiect pătrat, o servietă mică din piele sau husa unui aparat foto. E un bărbat de cel puţin şaizeci de ani, am simțit după parfumul de after-shave care nu mai stăruie în pori ca la tineri, alunecă pe epiderma obosită şi după felul în care s-a lăsat oftînd pe canapea. A bălmăjit un salut neclar, graseind consoanele, iar cînd l-am întrebat pînă unde călătoreşte a articulat încet: “bucuresci, gara du nord” apoi stingherit şi-a întors ochii spre peisajul care se derula în viteză. Înainte de accident îmi plăcea să călătoresc, aveam senzaţia că privirile mele, măturînd curbele terenului, atingînd arborii, casele, marginea taluzului aleargă odată cu trenul, iar orele treceau în goană.

Vagonul ia o curbă largă şi zdruncinătura neaşteptată o împinge pe fată spre mine. E blondă sau şatenă, părul ei miroase a soare şi degajă o aromă proaspătă, de săpun pe care numai pielea blondelor o au. Ea se scuză, o asigur că e-n regulă, iar brunetul intervine, amabil:” puteţi să vă mutaţi lîngă mine, e loc destul loc, nu-i aşa?” Dau din umeri, fotograful tace, neînţelegînd nimic, admiră iar peisajul şi ea se mută în fîşiîitul rochiei frecînd canapeaua.

Profit că genunchii lor nu îmi stau în cale şi ies pe culoar. Ating cu fruntea geamul, sticla e caldă şi îmi imaginez rambleul şi stîlpii de telegraf alergînd pe marginea lui. Cînd îmi aprind ţigara, aud uşa izbindu-se şi, odată cu ea, pe brunet: “aveţi un foc?”. Întind ţigara, mîna mea bîjbîie în gol, iar cînd îmi prinde pumnul apropiindu-şi obrazul de mucul arzînd, îi simt privirile cum trec peste ochelarii mei cu rame negre. Suflă pufăind primul fum şi-mi zice: ” e mişto tipa, ce spuneţi? păcat că e logodită!” Fiindcă tac, continuă:”n-aţi observat verigheta? deși am întîlnit destule gagici care-o poartă ca să le lase bărbaţii-n pace!” Mi-am terminat ţigara şi dau să o sting, dar nu găsesc scrumiera din metal. El şopteşte ” aveţi probleme cu vederea, de ce nu mi-aţi spus, să vă ajut?” Mai mult decît infirmitatea, mă agasează grija celor care din jur şi mă strecor înăuntru. Cînd mă aşez, îl ating pe bătrîn şi îngaim un “pardon”, iar el răspunde politicos ” nu faci nimic”. Îmi reazem capul de spătarul banchetei, învelitoarea scrobită îmi zgîrie ceafa şi închid ochii, asta mă scuteşte de alte comentarii. O rază moale îmi mîngîie obrazul, s-a lăsat întunericul şi luminile din compartiment s-au aprins bîzîind. Probabil că toţi picoteau, cînd dormi orele trec mai repede pe întuneric, fiindcă tînărul se ridică cerînd permisiunea să stingă becul. Brusc, un miros de tălpi invadează aerul, nu e chiar deranjant, dar sunt sigur că cineva s-a descălţat. Bătrînul n-ar face-o, i-aş fi auzit icnetele cînd și-ar fi deznodat şireturile, iar picioarele brunetului ar puţi violent, a transpiraţie dospită în şosete din nylon. Da, e fata, se aud arcurile canapelei vibrînd cînd îşi ridică picioarele şi îşi propteşte genunchii de şoldurile lui. Străinul doarme sau poate îi priveşte pe sub gene, amintindu-şi alţi tineri, scunzi, înalţi, bruneţi, fumători sau nu, alte fete blonde cu genunchii dezgoliţi, alte trenuri alergînd în noapte.

Cînd mă trezesc, am dormit cîteva ore, pipăi arătătoarele ceasului şi ascult respiraţia celor doi, adulmec mirosul de trupuri tinere, toropite de somn. Bătrînul se foieşte, răspîndind un miros greu de descris, de celuloid şi metal, apoi aud pocnetul declanşatorului, scurt, repetat. Îmi imaginez scena, corpurile îmbrăţişate, lumina moale, caldă învăluindu-i odată cu privirea lui. N-a folosit bliţul, îmi trece cu ironie prin minte, m-ar fi orbit şi-ar fi decupat prea aspru siluetele în fundal. Îmi amintesc, ca şi cum aş avea-o în fața ochilor, ultima fotografie pe care am ţinut-o în mînă. Era făcută pe la începutul secolului, în tonuri sepia şi surprindea un bărbat și o femeie tînără, pozînd țepeni în fața camerei obscure. După ce trenul frînă, împingîndu-mă peste genunchii brunetului, fotograful se ridică şi trecu încet spre uşă, emanînd aceleaşi mirosuri de rouă, praf şi pelin care umplu cîmpia întinsă sub razele răsăritului, pînă spre orizont.

 

11. Doi, Florin Spătaru, București

 

Dimineaţa zilei de joi părea că nu se mai sfîrşeşte. Nu ştiu de ce am avut această impresie, poate că de la frigul pătrunzător. Am ajuns în vagon şi Henri s-a apucat, după obiceiul lui, să citească ziarul, iar eu mă prefac adîncită în lectura unei cărţi, dar nu prea am chef de ea. Nu-mi place să mă uit pe geam pentru că peisajele par ameţite de viteză, mă uit la pantofii lui şi mă amuză pentru că par atît de vechi încît zici că sînt decupaţi din Van Gogh. Aş vrea un ceai, dar nu l-aş putea bea în zgîlţîiturile astea şi apoi taca-taca-ul roţilor nu m-ar lăsa nici atît să-l savurez.

Doar noi doi în vagon. Mă uit mai atentă la Henri, la bătrînelul meu drăguţ şi răutăcios. Ii place să rîdă de mine ca de o şcolăriţă, dar mai apoi îmi zîmbeşte ca o mîngîiere şi-mi atinge cîte o poză de-a mea aşa de candid încît mă preling ca după o bucată de muzică clasică. E ceva aparte în dansul mereu prezent al colecţionării de imagini. Pentru mine formele trebuie aranjate pe ici, pe colo, precum cutele unei haine de pe tine. Trebuie să vină bine. Lui Henri îi place să fure imagini. Să apară şerpuit şi să atingă momentul perfect. Şi pe mine care stau de multe ori în linişte deplină mă surprinde, mă vînează. Face pozele la fel cum mă atinge, pe furiş, prin locuri neaşteptate. De la început l-am simţit ca pe un partener de şah, mă consideră suficient de importantă astfel încît să joace cu mine, dar nu suficient de importantă încît să fiu o ameninţare. Sînt un amuse-bouche pentru apetitul lui calculat şi rece. Sînt încordată, dar îmi place pentru că după fiecare împunsătură aparentă e o faţetă a lui pe care mi-o arată doar mie. Mă face să mă simt mîndră de singurătatea mea. E singurul care s-a putut strecura în ea fără să-mi dau seama. Iar jocul nostru de priviri mă face să tremur uneori de plăcere.

Oftez, pentru că m-am plictisit, trebuia să-mi fi luat o altă carte. Cea care descria căpiţele elveţiene cu miros de iarbă asuprită şi cu beţele din părţi ca nişte braţe de cerşetori.

Nu-mi vine să cred că am aţipit. Am clipit de cîteva ori şi acum parcă am făcut o vrajă şi am adus în faţa noastră un cuplu. Alţi doi, atît de diferiţi şi uşor moi în somnul lor ondulat. Nu mă pot abţine să nu mă uit la Henri. Ii văd zîmbetul enigmatic şi degetele fremătînd în spatele ziarului. Imi e clar că vînează clipa potrivită. Mă uit la ei şi vreau să-mi dau seama cum îl pot inspira. Un el cu părul vîlvoi, o ţine ca pe o păpuşă pe ea, cu încruntarea unui băieţel supărat că a fost pus să înghită vreun medicament amar.

Am văzut că i-a privit pe cei doi. Oare i-a fotografiat ? Mă intrigă pentru că de fiecare dată se furişează şi nu-mi pot da seama dacă face o poză sau nu. Imi place să prind secunda în care face poza. E ca şi cum i-aş fura-o şi eu la rîndul meu. Iar acum se pare că am pierdut startul. Nu ştiu dacă a făcut ceva. L-au inspirat cei doi ? Figura ei sau încruntarea lui ? Nu cred. Pare că sînt împietriţi în somnul lor. Hm, e atrăgător felul în care dorm împletiţi. Dacă am fi fost noi doi în locul lor, nu am fi stat aşa de aproape unul de celălalt. Nu aş fi putut să mă răsucesc aşa sub braţul lui. De parcă cineva vrea să i-o fure în somn. Iar ea stă atît de nonşalant în strînsoare încît pare un cuib făcut de ea. Ceasul cu cureluşa lată din piele neagră mă face să-mi strîng tare buzele. Rochia e oribilă şi nu se potriveşte cu acel cardigan ce-i înveleşte picioarele. Capul îi e perfect înconjurat de pielea lui aspră. O încolăcire cînd fermă, cînd molcomă ce pune în evidenţă chipul ei cu ochii închişi şi gura plină. El e într-o cădere în această perspectivă conică şi o trage pe ea după el, nu o lasă, e a lui şi numai a lui. Imi aduc aminte de cuplul din Castellet, de pe plaja plină de pietriş. Noaptea de după geam pare apa uleioasă de atunci. Cei de pe plajă erau studenţi, cei de pe bancheta trenului par proaspăt căsătoriţi în drum spre părinţii unuia dintre ei. Nu au multe bagaje şi nici vreun prea mare chef să facă această călătorie. Par doi provinciali obligaţi să se ducă în gura oraşului mare, în loc să se plimbe liniştiţi pe străduţele lor. El o iubeşte mai mult şi deşi nu e stîngaci, poartă ceasul la mîna dreaptă, la fel ca ea. S-au trezit şi în curînd o să coboare muteşte cum probabil au şi intrat. Doi, adunaţi laolaltă ca paiele dintr-o căpiţă elveţiană.

Mor de curiozitate, dar, chiar dacă îl întreb, Henri nu o să-mi zică. A furat oare, după cum îi e obiceiul, o fotografie ce poate cuprinde totul în mreje, mai bine decît cuvintele înşelătoare? O clipă îngheţată ca o lucarnă spre podul din interiorul fiecărui privitor ca mine care urăsc să vorbesc, mai bine împletesc imagini ca să mă bucur de minunata mea linişte.

 

10. Un tren către sfârșitul lumii, Adina Rosetti, București

Dragul meu,

Am ştiut întotdeauna că miracole se pot întâmpla, chiar atunci când nu mai există speranţă, când porţile se închid definitiv, ferecând în urma lor tinereţea noastră cenuşie ca fotografia care, după 36 de ani, ne-a readus împreună. Ai fi crezut vreodată că, atunci când dormeam pentru ultima oară, unul în braţele celuilalt, în trenul care ne purta cu zăngănit de roţi către ceea ce ar fi trebuit să fie viitorul nostru, cineva ar fi imortalizat pe peliculă fotografică clipa unică şi irepetabilă în care, în ciuda zbuciumului şi emoţiilor care ne răscoleau, un soi de Moş Ene binevoitor ca-n poveştile pentru copii ne-a închis ochii şi ne-a cufundat pe amândoi în somn? Doi copii nebuni, asta eram. Doi copii aruncându-se într-o aventură care sperau că le va schimba viaţa.

N-am uitat niciodată nopţile în care ne regăseam cu greu, după ce repartiţiile ne aruncaseră pe fiecare în alt colţ de ţară, în care ne luptam cu frigul şi lipsurile, şi cenuşiul apăsător din jur, şi dimineţile mohorâte, şi şedinţele nesfârşite, şi căsniciile noastre fade, şi minciuna cumplită din noi şi din jurul nostru, nopţile alea, în care, după ce făceam dragoste cu frică şi deznădejde, îmi vorbeai aprins despre fugă ca despre unica soluţie. Aproape mă convinseseşi. Nu părea aşa greu: un drum cu trenul, o noapte în pădure, un gard de sârmă ghimpată pe care trebuia să-l trecem. Şi-apoi, libertatea, ca o mare întinsă şi senină.

Mi-era frică, dragul meu, încercam să par curajoasă pentru tine, dar în adânc eram paralizată de groază. M-am urcat în trenul ăla ca şi când ne-ar fi dus către sfârşitul lumii. Pe tine, însă, asta te umplea de bucurie, de un curaj nemăsurat. Ştiai că, după ce lumea se va sfârşi, lumea aşa cum o cunoşteam atunci, în care domnea frica şi disperarea, va începe o cu totul alta, o lume-n care am fi putut să trăim fericiţi şi liberi. Am zâmbit tot drumul. Luaserăm bilete la clasa întâi, de parcă plecam în luna de miere. Nu ne-am scos nici verighetele şi râdeam, imaginându-ne că suntem chiar căsătoriţi unul cu celălalt. Îmi repetam mereu în minte: nu e aşa greu, un drum cu trenul, o noapte în padure, un gard de sârmă ghimpată, şi-apoi libertatea, ca o mare întinsă şi senină, în timp ce trenul gonea în întuneric, cu zăngănitul cadenţat al roţilor acoperit doar de bubuitul inimii mele. M-am luptat cu mine tot drumul, dragul meu, chiar şi în scurtele clipe în care am aţipit în braţele tale. M-ai iertat oare vreodată?

Cu drag nedezminţit,

Z.

Draga mea,

După 36 de ani, îmi amintesc foarte limpede chipul tău pe peronul gării. Privirea ta verde, adâncă. Părul tău blond-cenuşiu, uşor ciufulit după orele petrecute-n tren. Rochia ta cu guler alb, cuminte, de şcolăriţă. Brăţara de la mâna dreaptă. Cuvintele tale, sfâşietoare. “Nu pot, nu pot s-o fac, iartă-mă!”

Era trecut de miezul nopţii şi ne aflam în gara pustie, sordidă, ultima gară a lumii din care voiam să evadăm. Libertatea ne aştepta la doar câţiva kilometri distanţă. Ne despărţeau de ea doar un drum prin pădure şi-un gard de sârmă ghimpată. Aşa-mi imaginam eu atunci, la 25 de ani, nu ştiam că există şi altfel de piedici, ziduri groase, de nepătruns, ziduri pe care ni le ridicăm singuri înăuntrul nostru. Am vrut să le dărâm pe toate, în gara aia prăpădită în care coborâserăm doar noi. Doi copii nebuni, cum spui tu. Am strigat, am lovit cu pumnii în pereţi, am răsturnat singura bancă. Am căzut în genunchi, am implorat. Te-am acuzat, cuprins de-o gelozie oarbă pe soţul la care voiai să te întorci. Te-am zguduit. Te-am îmbrăţişat. Şi tu repetai un singur lucru, ca un refren absurd. “Nu pot, nu pot s-o fac, iartă-mă!”

Mă întreb cum arată acum gara în care te-am văzut ultima oară. Gara unui sfârşit de lume în care te-am strivit cu jigniri şi te-am lăsat apoi singură, cu haina cu care te acoperisem în tren, pentru ca nici o privire străină să nu-ţi mângâie genunchii în timp ce dormeai. Ai păstrat haina aceea?

Au trecut 36 de ani de atunci, ani în care am îngropat totul adânc, ca sa pot trăi mai departe. Acum privesc fotografia făcută de un străin celebru (ai dreptate! cine-a spus că nu există miracole?), şi retrăiesc totul. Trupul tău în braţele mele. Vezi cum te strângeam, posesiv, de parcă aş fi ştiut că în noaptea aia urma să te pierd pentru totdeauna? În timpul somnului, haina îţi dezvelise un genunchi, oferindu-l, în toată splendoarea, unui obiectiv misterios prin care un ochi necunoscut a decupat secvenţa asta din realitate şi ne-a făcut-o cadou, 36 de ani mai târziu. De abia acum ghicesc în gestul tău – îţi duci mîna la fruntea tulburată – zbuciumul prin care treceai atunci. Somnul îţi era probabil zguduit de vise şi griji, în timp ce eu dormeam nerăbdător să-ntâlnesc libertatea. Am întâlnit-o abia trei ani mai târziu, când divorţasem deja şi tu erai însărcinată cu primul tău copil. Am sărit în sfârşit gardul de sârmă ghimpată şi nu m-a aşteptat acolo nici o mare întinsă şi senină.

Tu m-ai iertat oare, vreodată, draga mea?

Te îmbrăţişez,

V.

 

9. Destine sub semnul întrebării, Dorina Constantin, Țăndărei

 

„-Aveţi grijă pe unde mergeţi, domnule!” Simţindu-mă un adevărat domn cu noua mea pălărie care-mi ferea, cu iscusinţă, capul din calea arşiţei dezlănţuite în amiaza lui iulie şi ştiind pe deasupra, cât de bine mă pricepeam să împiedic lumea, mai ales când eram în miezul unei vânători, eu am fost cel care a avut o reacţie la acel glas strident de cucoană aflată în faţa unei vitrine cu bijuterii. Reacţia mea nu a fost poate tocmai cea la care se aştepta “victima”, plecăciuni la nouăzeci de grade şi glas mieros de iertare, ci o amărâtă fugă de la locul faptei căci nu voiam să-mi pierd prada din ochi. Mi-am dovedit încă o dată iscusinţa de vânător, când în filmul aparatului meu de fotografiat aveam captivă cea mai inocentă pradă de până atunci-un pui de om, blond, cu ochi în care se-ascunsese cerul, alături de o ţigăncuşă zvăpăiată, de sub bretonul căreia rânjeau două mărgele căprui.

Trenul vechi, îmbătrânit şi probabil obosit de-atâtea drumuri urma să-şi plimbe călătorii în cămăruţele lui, compartimente scăldate în tot soiul de izuri, pe canapele uzate şi însemnate de pixurile unor oameni care aveau ceva de zis-o înşiruire de cifre, probabil vreun număr de telefon, un nume, o adresă, o amintire în genul care umpleau paginile oracolelor odată. Nu mi-a fost greu să-mi găsesc un loc, căci puţini erau cei care alegeau să se plimbe cu trenul într-o asemenea zi toridă şi pot spune că locul ales îmi oferea cea mai frumoasă privelişte pe care ochii şi sufletul mei ar fi putut-o cere vreodată-doi tineri îndrăgostiţi, ai căror irişi, acoperiţi de pleoape tremurânde se odihneau într-un somn adânc. Capul ei mic, înrămat de bucle uşor ondulate, şatene, se afla sub pavăza braţului lui puternic care pus în contradicţie cu părul creţ şi jucăuş, de copil, mă făcu să zâmbesc. De fapt, trebuie să recunosc că întreaga mea fiinţă devenise un zâmbet la vederea lor. M-am aşezat pe locul din faţă, cu grija unei mame de a nu-şi trezi puiul abia adormit împuşcându-i apoi cu arma mea,aparatul de fotografiat, într-o tăcere abisală, fără milă, fără martori. A doua mare pradă de azi şi bucuria mea care atingea înălţimi incomensurabile.

Priveam chipul alb al fetei, cu buze pline şi trandafirii şi-i ghiceam sub pleoape doi ochi negri şi sălbatici, iar sub cutele rochiei în carouri un trup firav, aproape de perfecţiune, plămădit din cine ştie ce aluat. Obişnuiam să dau nume străinilor pe care-i întâlneam, în funcţie de chipurile lor şi acest obicei, joc al copilăriei mele, nu mă părăsise nici până în ziua de azi când pălăria nu doar că mă proteja în faţa soarelui, ci-mi şi acoperea începutul de chelie. Buzele mele până atunci pecetluite, şoptiră uşor “Mara”, căci acesta trebuia să fie numele ei. Imaginaţia o aruncă imediat în valurile mării, unde cu respiraţia tăiată încerca să-şi înece temerile, iar dacă această crimă ar fi eşuat, o vedeam apoi, cu o ambiţie de neoprit, încercând să le ardă în soare, ori să le îngroape în nisip. Erau atâtea frici care-i zguduiau fiinţa şi de care trebuia să se elibereze şi poate că cel mai uşor ar fi fost dacă s-ar fi lăsat iubită de tânărul care de ceva vreme o privea şi care, în câţiva ani i-ar fi îmbrăţişat somnul într-un tren. Dar nu, nu asta era povestea lor.

Era o zi de mai când ochii lor se întâlniră prin sticla geamului cafenelei unde el scria, concentrat asupra unor hârtii împrăştiate. Poate tocul care călca atât de sigur cimentul sau poate ochii ei sălbatici, nevăzuţi dar simţiţi, au fost cei care l-au atras pe poet,dărâmând zidurile de cuvinte ce-l înconjurau, căci privirile li s-au întâlnit într-o îmbrăţişare şi au trăit „un coup de foudre”. Au urmat zile în care trupurile lor au fremătat după cel străin, completarea tânjită şi necesară, dar firul poveştii lor de dragoste, un joc al hazardului a fost reînnodat după două luni de aşteptare,când s-au întâlnit întâmplător, în faţa aceleiaşi cafenele.

S-au mutat într-un apartament mic, intim, martorul monotoniei dulci care le copleşea zilele. El lucra la un nou volum de poezii, închis cu orele în birou, dar ea nu părea deranjată, ci din contră, era fericită să se înece în acea tăcere ucisă uneori de o pagină ruptă, ori de un oftat greu, căci ştia că fiecare literă pe care el o aşternea pe foaie era o bucăţică din dragostea lor. Se căsătoriseră la scurt timp după ce se mutaseră împreună şi deşi nici unul dintre ei nu muncea, trăiau cu certitudinea că nu vor muri vreodată de foame, pentru că fiecare masă a zilei avea un meniu variat de săruturi şi mângâieri.

Eram pe cale să-i trimit în luna de miere, când un chicot mă trezi din visarea unei destinaţii exotice. Tânăra cu buze trandafirii şi ochi pe care-i ghicisem sălbatici şi acum sclipirile lor îmi confirmau asta, îmi întinse mâna, zâmbind:

„-Mara, încântată.”

 

8. Zgomot, Mariana Cornelia David, Brașov

 

Nu suport liniștea asta. Si nici să dorm nu pot. Mențin respirația regulată: inspir…expir. Inspir. Să o liniștesc pe Ela. Să o păcălesc. Măcar să doarmă ea, dacă eu nu.

Degeaba. Era faza aia, dracu știe unde am citit-o, că mintea e ca o turmă de elefanți condusă de…conduși sau condusă? Mă rog… de o maimuță nebună. Da. Cam așa ceva…

O turmă de elefanți… de-aia îmi place să fie zgomot. Zgomot adevărat adică, nu ăsta din capul meu. Zgomot real non stop. Dimineață, zi, noapte. Nu suport să nu aud ceva. Orice. Altfel, simt că-mi vâjâie capul. Și e semn rău. Apoi lucrurile încep să se învârtă. Incet, mai tare, tot mai tare. Ca-ntr-un carusel. Ca ochii lui Jerry când Tom îl izbește cu tigaia-n cap.

Când e liniște, o iau razna. Când a fost liniște, taica-meu a urlat o dată Dumnezeii mă-tii și mi-a futut o palmă de m-a lipit de perete. Apoi încă una. Si încă una.

Când eram mic, credeam că dacă ascult la radio, în bucătărie, cu maică-mea, nu se poate întâmpla nimic aiurea.

Ea pregătea de mâncare. Mâncare gătită. Eu stăteam pe- un scăunel și ascultam. Orice: știri, sport, gooooooooooool, stimați ascultători, goooool, teatru radiofonic…

Dacă taică-meu venea târziu, maică-mea ma trimitea la mine în cameră, îmi spunea să-mi pun căștile, să am grijă de familia de urși, să dau tare și să fiu atent. Apoi să-i fac un rezumat. O familie de 7. In fiecare an, de ziua mea, primeam câte unul.

Mai întâi îi așezam pe toți în fața televizorului. Apoi mă lipeam de ecran și-ncercam să înregistrez tot, tot și cuvintele alea veneau așa, de-a valma, peste mine.

Câteodată nu înțelegeam nimic. Și-mi părea rău, și tot încercam să mă concentrez…degeaba. Uneori adormeam așa. Atunci era bine. Pentru că aveam impresia că oamenii ăia vorbesc acolo pentru mine și că atât timp cât ei vorbesc, nimic rău nu se poate întâmpla. Mă trezeam dimineața cu câte-un urs sub cap sau pe la spate, fie pe jos, pe undeva…

Sau mai eram sigur că eram toți filmați sau înregistrați și că un alt copil, dintr-o alt familie, de departe, poate să vadă ce fac eu. Si mă străduiam să fac totul cum trebuie. Și să arăt cum trebuie. Un băiat cuminte și ascultător. Așa voia mama și ea știa mai bine.

De fapt faza asta, cu filmatul mi se întâmplă mereu. Și îmi place și acum, chit că…

Imagine: eu, Ela, îmbrățișați, pe o banchetă în tren. Indrăgostiți. Adormiți. Vorba vine, că eu știu că nu sunt, dar na… așa par. Adormit. Ea, în schimb, e bine mersi. Ochii sunt închiși, mintea mea e trează. Astea cred că erau niște versuri. Sau nu.

Chestia e că ar fi o imagine din aia de film la care ar lacrima toate fetele. C-ar vrea și ele povești…și prinți și rahaturi pe băț. Si cred că în imaginea asta, aș putea să fiu luat drept prinț. Cred că verigheta dă și mai bine. Cine dracu se mai însoară azi la vârsta asta? Inseamnă că suntem speciali, bla bla…suflete pereche! Ceva tot e…

Așa o fi visat și maică-mea? Când s-a măritat cu…? Odată nu a apucat să mă scoată din bucătărie la timp. Ne-a prins pe amândoi. Întâi am căzut eu. M-am dus târâș spre masă. Apoi ea. A lovit-o așa tare că a dat-o cu capul de gresie.

Fața ei era lângă fața mea. Aș fi putut să întind mâna, s-o ating. Ii curgea sânge. Și el dădea cu picioarele în continuare, în burtă, în piept, în spate…nu zicea nimic. Nu se auzea nimic. Doar respirația. Gâfâită. Ea a rămas acolo, jos, lângă mine. El a plecat. Când a ieșit, a închis ușa încet. Să nu ne deranjeze.

Era atât de liniște!

Liniște era și dimineața, în bucătărie. Venea omul, se așeza la masă, își aprindea o țigară. Apoi se uita în jur de parcă era într-un loc străin. O dată a vorbit. Cică: tu ce clasă ești acum? Eram a 5 a. Dar i-am zis că a 6 a . Nu știu de ce. S-a uitat așa, curios, apoi a zis bine! Și? Și? Imi venea să-l intreb când am văzut că nu mai zice nimic… tot el: Merge? Eu: Merge. A mai tras de vreo două ori din țigară și apoi a ieșit.

Au fost cele mai faine 5 minute. Dar și cele mai creepy! Tremuram.

Ela nu trebuie să pățească la fel și nici eu nu sunt el. Ela trebuie să fie cu mine, să o țin în brațe, strâns. Ca pe ursul ăla de pluș …e fragilă, ea. Eu trebuie să o apăr. Pentru că numai ea știe când trebuie să vorbească. Si când trebuie să facă zgomot. Cum o strâng și mai tare în brațe, cum îi aud respirația. Și ăsta e un semn bun.

 

7. Adulter, Alexandru Cristian Costache, Popești-Leordeni

 

Femeia intrase în vagonul restaurant de parcă s-ar fi rătăcit pe acolo din întâmplare, se aşezase la o masă şi rămăsese cu privirea pierdută pe geam. Trecuse mai bine de o jumătate de oră când ai apărut tu şi te-ai oprit în uşă. Trebuie că făceaţi o imagine ciudată pentru chelner, ea, căzută pe gânduri, şi tu, agitat şi cu hainele răvăşite, şi uimirea i-a crescut când i-ai dat o hârtie de o sută şi i-ai cerut ceva de băut, spunându-i să păstreze restul. Femeia n-a tresărit când te-ai aşezat în faţa ei şi ţi-a zâmbit ca şi cum s-ar fi aşteptat să apari din clipă în clipă, bună, iubitule, mi-a fost dor de tine, iar tu n-ai spus nimic, doar ai zâmbit trist şi i-ai sărutat mâna. Ea şi-a aranjat verigheta cu acelaşi gest reflex pe care i-l ştiai şi te-ai trezit că, inconştient, faci şi tu acelaşi gest.

N-o să-ţi vină să crezi cu ce notă a venit azi Adi la română, a spus ea brusc, continuând parcă o conversaţie abia întreruptă, iar tu ai simţit acea gheară în gât care te împiedica să-i răspunzi şi aproape te-ai înecat cu băutura. Ai sperat că nu va băga de seamă tulburarea ta, în fond ştiai că o să-ţi vorbească iar despre copil. Lasă-l pe Adi, ai spus, hai să vorbim despre altceva, vrei? Ea a zâmbit, s-a aplecat spre tine şi ţi-a luat ambele palme între palmele ei, şi respiraţia ei atât de aproape de obrazul tău te ameţea, m-am hotărât să divorţez, ţi-a şoptit şi privirea îi era plină de promisiuni, iar tu încercai fără succes să înghiţi nodul din gât, pentru că gheara era din nou acolo şi simţeai că te doare fizic partea din stânga toracelui când ai întrebat-o cu tremur în voce, de ce? Pentru că te iubesc pe tine, prostuţule, de-aia. I-ai făcut semn chelnerului să mai aducă un rând de băutură, doar ca să ai motiv să-ţi smulgi mâinile din strânsoarea ei. Nu-mi răspunzi nimic? Ce să-ţi răspund? Nu ştiu dacă e o idee bună. Ce vrei să spui?! M-a înşelat, ştiu că m-a înşelat. Ticălosul s-a culcat cu alta când eram gravidă. Poate ţi s-a părut, ai fi vrut tu să-i spui, a trecut atâta timp, dar cuvintele rămâneau undeva în mintea ta şi nu se materializau. Tăcerea se lungea şi ea aştepta un răspuns de la tine, iar tu încercai să te aduni. Ce ai fi putut să-i răspunzi?

Îţi tremurau mâinile când îţi aprindeai ţigara, iar ea te privea mirată, de când te-ai apucat de fumat? Tăceai, nu ştiai ce să spui, să-i fi spus că se înşeală şi că tu ai fumat dintotdeauna? O revedeai pe secretara ta goală în camera de hotel, în noaptea în care trebuia să pleci în delegaţie la Cluj, şi nu mai ştiai dacă sentimentul de vinovăţie l-ai avut mereu din acea noapte, sau doar de când s-a întâmplat accidentul.

Chelnerul a apărut din nou aducând doua cafele pe care nu-ţi aminteai să le fi comandat, iar de afară s-a auzit un şuierat puternic şi aţi tresărit toţi trei şi v-aţi îndreptat privirile spre fereastră, la fel ca în ziua aceea. Apoi chelnerul a plecat, iar voi aţi rămas încremeniţi cu ochii pe geam şi l-aţi văzut din nou pe Adi bătând de peron mingea cea roşie şi ovală care ţopăia ciudat, apoi mingea a sărit urmând o traiectorie inexplicabilă şi Adi s-a zmucit din mâna ei şi a ţâşnit între şine, apoi huruitul negru al trenului v-a acoperit ca o apă.

Ea s-a întors spre tine, te iubesc şi vreau să ne căsătorim, iar tu nu i-ai răspuns, pentru că vorbele ei te răneau îngrozitor. Ţi-ai dat seama că în clipe ca acelea o urai, o suspectai uneori că face tot circul ăsta doar ca să se răzbune pe tine pentru toate eşecurile din viaţa ei. O urai pentru orele de căutare disperată, urai fuga prin triaj, peroanele aglomerate, îmbulzeala şi mirosul de transpiraţie, ţaranii cu saci de pâine în spate, şi faptul că nu te lăsa nicio clipă să uiţi. Te urai şi pe tine pentru că nu puteai să renunţi la clipele astea, singurele în care ea redevenea fata de care te îndrăgostisei cu secole în urmă, pentru ca doar în clipe ca astea nu-i mai vedeai în privire ura şi golul cenuşiu din fiecare zi, golul acela care te îmbătrânea şi te seca. Ajunsesei să-ţi doreşti crizele astea ale ei în care universurile se dislocau şi se rearanjau după reguli stabilite doar de mintea ei, şi le aşteptai cu înfrigurare, intrând în jocul ei straniu doar pentru a putea retrăi senzaţii pe care le credeai uitate, atingerile de mână, mirosul părului ei.

Afară se lăsa deja întunericul şi se aprindeau luminile pe peroane, nici nu-ţi dădusei seama cât de târziu s-a făcut. În vagoane se auzeau paşi grăbiţi şi tropăituri, hârşâit de valize şi voci nervoase, semn că trenul se pregătea să plece. De obicei ăsta era momentul când coboraţi şi vă întorceaţi acasă. Dar atunci ţi-a trecut prin cap gândul acela ciudat.

Trenul trecuse deja de Deva când am intrat în vagon şi v-am găsit dormind strânşi unul într-altul pe banchetă. Păreaţi doi adolescenţi îndrăgostiţi fugiţi de-acasă şi era atâta pace pe chipurile voastre că n-am putut rezista tentaţiei de a vă fotografia. Abia când am developat filmul şi v-am văzut verighetele identice mi-am dat seama că sunteţi soţ şi soţie. Şi-atunci am înţeles.

 

6. În vacanță, Bogdan Budeș, Brăila

 

Mai aveau înaintea lor treisprezece zile de vacanță. S-au atins doar de două ori: când el a ajutat-o să coboare de pe un zid pe care ea se urcase și când mâna lui s-a întins mașinal să-i cuprindă protector spatele în timpul traversării unei străzi înțesate de mașini în viteză. Noaptea dormeau în paturi separate.

Se trezeau târziu, pe la unsprezece, și ezitau îndelung să se ridice și să meargă la chiuveta din cameră. Lui îi răsunau încă în urechi remarcile murdare ale bărbaților beți, înșirați la closet în noaptea când urcaseră amândoi prima oară scările hotelului, până la etajul întâi, el în spate, cu palma în jurul sânului ei, iar ea arcuită de mijloc, împinsă de inerția grosolăniei lui. Rămânea înțepenit, cu ochii închiși, prefăcându-se că doarme, sfâșiat de dorințe contradictorii la gândul că bărbații ăia încinși de alcool i-ar fi putut cere s-o împartă cu ei. Îi rămăsese lipită de retină fața unuia mic și negricios care îi sugerase insistent cum ar putea participa, vârându-și în gură într-un du-te vino vioi printre buzele țuguiate, groase, întredeschise, degetul mijlociu. Își strângea ochii până ce buzele și degetul negriciosului se destrămau într-o mulțime de punctișoare multicolore.

Ea se ridica mereu prima. Se ducea la chiuvetă învelită strâns în cearceaf, se spăla îndelung pe față, pe dinți, apoi, ferită de cearceaf, se deda unui ritual de îmbăiere minuțios, compulsiv, pe care îl respecta cu sfințenie în fiecare zi. Își aranja apoi părul și se îmbrăca, trăgând cu ochiul să se asigure că el nu se uită.

Nové Zámky s-a dovedit a fi un rai al turiștilor. Dar nici fortăreața turcească, nici sinagoga, nici biserica, și nici mănăstirea franciscană nu le-au stârnit interesul. Mergeau în neștire pe străzi fără să privească ceva anume, fără să facă poze, fără să-și vorbească. Se întorceau la hotel sleiți de puteri, mâncau și se culcau.

În a cincea zi s-au trezit foarte târziu. Prin jaluzele, în cameră mai intrau încă raze de lumină care despicau încăperea în două. Au rămas culcați, fiecare în patul său, el cu mintea goală, incapabil să se fixeze pe un gând anume, iar ea cuprinsă de o neliniște nouă care-i dădea amețeli. Vocea i-a răsunat brusc în liniștea camerei:

— Sunt gravidă.

Cuvintele au sunat ca o justificare, scuză, rugăminte și reproș, toate deodată. El n-a răspuns nimic, dar a simțit că vrea să se întindă și s-o cuprindă în brațe. Și-a amintit însă de ea în prima zi a vacanței lor, de ușurința și dezinvoltura cu care se lăsase prinsă în jocul sugerat de întrebarea lui glumeață, de șofer amabil cu o fată singură și drăguță care face autostopul. Și-a amintit cum se urcase în mașină, cum cochetase tot drumul, cum acceptase, deși păruse că se opune la început, toată brutalitatea comportamentului lui. Și-a amintit cum, în cele din urmă, n-a deranjat-o că-i ceruse grosolan să se dezbrace, să se lase proptită de pereți, să coboare în genunchi în fața lui, să i se dea pe mână ca o curvă agățată pe șosea și tăvălită într-o cameră de motel.

— Ești sigură?

— Vreau să ne întoarcem acasă.

Bagajele le-au strâns în tăcere, ferindu-și privirile. În parcare, el a băgat gențile în portbagaj, a intrat în mașină, a pornit motorul și a rămas privind în gol. Fata stătea afară și se uita pe deasupra mașinii la șosea. A deschis brusc portiera, s-a aplecat spre el și a căutat să-l privească în ochi:

— Nu pot să mai urc în mașina asta.

L-a surprins fermitatea tonului ei, și, brusc, mintea lui golită s-a umplut de amintiri: și-a amintit cum plecaseră la drum cu cinci zile înainte, în vacanța pe care o visaseră, cum rămăseseră fără benzină, cum se bucuraseră de apariția miraculoasă a stației de alimentare, și-a amintit cum îl anunțase ea, rușinată, că merge la toaletă, cum a urmărit-o apoi cu privirea când ea o pornise pe jos de-a lungul șoselei, și-a amintit mersul ei ușor legănat, părul lăsat liber pe spate, și-a amintit cum își întorcea din când în când capul să vadă dacă nu se apropie mașina. Și și-a mai amintit cum încetinise în dreptul ei și o întrebase amuzat: “Unde ați dori să mergeți, domnișoară?”

El a oprit motorul, a coborât, a scos gențile din portbagaj și le-a atârnat de umeri.

— Hai la gară.

Ea n-a zis nimic. Doar colțurile buzelor i s-au ridicat și coborât în încercări repetate de zâmbet.

Când au ajuns la gară, se întunecase deja. S-au așezat pe o bancă, pe peron. Nu și-au spus mare lucru, au încercat doar să-și zâmbească. Trenul a venit după cîteva ore.

Compartimentul nu era gol: un bărbat de vreo șaizeci de ani moțăia pe un loc de la geam. S-au instalat fără zgomot, el, vizavi de necunoscut, iar ea, întinsă pe banchetă, cu capul pe pieptul lui. El și-a întins picioarele înainte, a cuprins gâtul fetei cu brațul și a închis ochii. Se simțea împăcat, protector, stăpân. Ea a mai rămas o vreme cu ochii deschiși, privind la întâmplare în jur și plimbându-și mâna pe frunte de parcă voia să alunge un gând insistent care încerca să i se instaleze în minte.

Au adormit legănați de hurducăiala monotonă a trenului.

 

5. Între lumi, Râșnoveanu Marina, Ploiești

 

E aproape ora 4 dimineaţa în Berlin, un oraş atât de frumos toamna, căruia eu, acum, îi spun acasă. Şi, totuşi, de câteva zile, ceva nu îmi dă pace. Calc apăsat şi mi se pare că zgomotul frunzelor zdrobite de pantofii mei cu toc seamănă cu sunetul asurzitor al tuturor aeroporturilor prin care am trecut. Mă trezesc zâmbind străinilor doar pentru că hainele lor modeste sau ridurile fine, dar atât de expresiv aşezate pe chip, mă aruncă de fapt într-o altă lume. Îmi controlez glasul, astfel încât să par mai blândă şi înţelegătoare, deşi ceilalţi vor interpreta asta ca pe un semn de slăbiciune.

Astă seară, mi-am turnat 2-3 pahare de vin roşu sperând că am găsit remediul pentru starea asta de neînţeles. Mi-am spus că sunt o femeie matură, care nu se va lăsa înfrântă de sentimente şi frustrări înăbuşite.

Aşa că stau aici, cu poza salvată şi deschisă mare pe monitor, întrebându-mă dacă ar trebui să spun şi altora povestea lor. Povestea părinţilor mei.

Am râs când am aflat că cineva s-a întrebat cine este femeia blondă, care doarme într-o poziţie atât de artistică sau ce ascunde bărbatul încruntat, cu părul vâlvoi.

Am râs şi apoi am plâns.

Primul impuls de revoltă a fost să trec totul sub tăcere, dar apoi mi-am spus că lumea ar trebui să vadă frumuseţea din spatele unei poveşti în aparenţă banală.

Ai mei s-au cunoscut în facultate, au absolvit amândoi Medicina, s-au îndrăgostit şi s-au luat într-o după amiază de iarnă, între Crăciun şi Revelion. Fără fast şi prea mulţi invitaţi, ci doar aşa, cât “să se fi prezentat şi în faţa lui Dumnezeu”, cum spunea tata. După un timp am apărut eu, apoi tata s-a dus când aveam 17 ani, iar în urma lui mama nu a mai fost niciodată aceeaşi. Povestea tipică iubirilor pereche, nu-i aşa? După alţi 7 ani mama a murit şi ea, lăsându-mă singură într-o lume în care nu mă mai regăseam şi pe care a trebuit să o părăsesc.

În ultimele zile, m-am întrebat de mii de ori ce vreţi de la mine şi ce aş putea să povestesc eu despre părinţii mei. În dimineaţa asta, cred, mi-am dat seama. Nu e important cum îi chema, în ce călătorie plecau atunci, cu trenul ăla, ce au făcut pe parcursul vieţii pentru că, nu-i aşa, pe atunci, oamenii aveau destine destul de lineare.

Ce contează şi rămâne, însă, este cum mama şi tata m-au învăţat să trăiesc frumos. Nu neapărat prin vorbe, ci mai ales prin gesturile mărunte pe care le făceau zilnic, prin iubirea pe care şi-o manifestau decent, în tăcere, transmiţându-mi şi mie aceleaşi valori în care credeau ei.

Uneori simt că ai mei au fost de fapt dintr-o altă lume. Una în care decenţa, respectul şi iubirea se împleteau atât de firesc încât formau cel mai frumos univers posibil. Mi-au predat lecţia asta fără să ştie că, într-o oarecare măsură, ea îmi va fi de fapt povară.

Cum să te mai mulţumeşti cu puţin, cum să accepţi mojicii şi cum să iubeşti pe jumătate când tu însăţi provii dintr-o dragoste atât de mare?

S-ar putea ca Bresson, atunci, să fi fotografiat, de fapt, o generaţie întreagă. Mai ştiu încă multe perechi asemănătoare părinţilor mei, dar şi copii crescuţi frumos şi drept, ca mine, care apoi au avut de ales între calea adaptării sau cea a refugiului.

Ei şi noi, oricât de adaptaţi astăzi, suntem de fapt “între lumi”.

Pe lângă toate scenariile ce se vor crea pe baza unei imagini care îmi e de acum icoană, poza asta rămâne totuşi un mesaj de necontestat. Îmi e clar că asta e motivul vâlvei create în jurul unei simple fotografii. E, aşa, ca o briză caldă într-un timp neprielnic, ca o dovadă de iubire adevarată într-un tumult al relaţiilor carnale.

Dacă aţi dorit să îi aflaţi pe ai mei, e timpul să vă opriţi. I-aţi găsit. Sunt aici, în inima mea, dar şi în a voastră. Cu puţin noroc, voi aţi putea să îi regăsiţi undeva, în spatele unor uşi îngălbenite de vreme. Pentru voi, nu e prea târziu să le călcaţi pragul şi să îi îmbrăţişaţi.

Mulţumiţi-le pentru cea mai frumoasă fotografie făcută vreodată într-un tren cu destinaţie necunoscută.

 

4. O dispariție, Radu Romaniuc, București

 

Iată un fotograf. Se află într-un tren curat și gol, oprit într-o localitate de frontieră dintr-o țară străină a cărei limbă nu o cunoaște. Țara este una în care se pătrunde greu, și din care nu iese nimic afară. Fotograful a trecut prin mari greutăți ca să ajungă aici, a apelat la toate relațiile formate cu ajutorul carierei sale artistice de succes. Sau. Fotograful a ajuns aici datorită unei conjuncturi fericite și surprinzătoare, și n-a trebuit să apeleze la relațiile sale, pe care nici nu le are, fiind abia la început, în căutarea afirmării. Nu știm. Cert este că acum el privește de-a lungul coridorului de tren, ascultând pe jumătate absent cum translatorul încearcă să le explice ofițerilor din Serviciile de Securitate că artistul are nevoie de o oarecare intimitate și alte asemenea prostii. Tot ce-i trebuie artistului e o clipă de adevăr pe care s-o prindă pe film. Fotograful se gândește că n-o să capete așa ceva aici, și că n-are sens nimic. Înainte să-și primească aparatele de fotografiat înapoi, o armată de lucrători conștiincioși au curățat trenul pe dinafară și pe dinăuntru, au pus perdele la geamuri, au înlocuit tapițeria canapelelor și au instalat aparate de radio în fiecare compartiment, făcând astfel ca trenul să arate ca oricare altul din partea de lume cu care fotograful era obișnuit.

Fotograful deschide ușa unui compartiment, apoi pe a următorului, apoi pe a următorului, unde încremenește.

Pe bancheta din stânnga stau îmbrățișați doi bătrâni. Un bărbat și o femeie.

Primul lucru pe care fotograful îl realizează este cât de înfricoșați sunt amândoi. Nu se țin în brațe, sunt agățați unul de celălalt. Două fețe albe. Două perechi de ochi ațintiți pe fotograf.

În spatele său, pe coridor, pași. Hârșâitul unei uși de compartiment. Fotograful își desprinde privirea de cele ale bătrânilor și se uită peste umăr. Securiștii se uită prin compartimente. Unul dintre ei gesticulează către fotograf și spune sever ceva.

– On a pas du temps, aude acesta vocea transpirată a translatorului.

De ce verifică…? se întreabă. Pentru că trenul acesta va ieși din țară, își dă seama. Cei doi sunt fugari. Sau evadați. Se uită din nou în compartiment. Bătrânul duce un deget la buze, apoi închide ochii. Te rog. Femeia închide ochii și ea, și pentru o clipă amândoi par să doarmă un somn ciudat, contorsionat, chinuitor. Sunt ca struții, cel puțin ca struții din acea poveste despre struți care își îngroapă capul în nisip ca să scape de pericol. Cu siguranță, totuși, acea poveste este doar o poveste.

Fotograful apasă pe declanșator, închide ușa compartimentului, și se întoarce spre oamenii ce se apropie greoi de el pe coridorul îngust.

– Ici, il ya quelqu’un, spune încet.

Securiștii îl scot din tren înainte să trebuiască să îi privească din nou pe bătrâni.

Fotograful se întoarce în țara lui, convins că a surprins o imagine bună. Nefericiții care încearcă să scape. Desigur, îl roade conștiința. Poate că securiștii n-ar fi verificat tocmai acel compartiment. Dar ar fi fost normal ca el să riște închisoarea sau cine știe ce altă pedeapsă e rezervată în acea țară ciudată celor ce ajută fugarii? Și pentru ce, pentru niște oameni atât de bătrâni? Ce sens mai poate avea pentru ei, la vârsta aceea, o viață nouă?

Ajuns acasă, în studioul său dintr-o capitală veche, elegantă a Europei, fotograful prelucrează filmul și developează fotografia. În imagine, pe bucata de hârtie pe care fotograful o ține în mână, nu există nici un cuplu de bătrâni. Compartimentul este gol. Înnebunit, fotograful examinează negativele, apoi rola de film. Nimic. Mai bine zis, nimeni.

Multă vreme, ani poate, fotograful devine obsedat de ceea ce ajunge să numească “rătăcirea lui.” Se gândește că a avut o halucinație. Se gândește că Securitatea a substituit filmul din aparat înainte de a-l trimite din țară. Oricare variantă este posibilă, spre deosebire de cea în care bătrânii, închizând ochii, chiar au dispărut. Cu toate astea, ultima variantă rămâne cu fotograful, obsedându-l ani de-a rândul, până când se decide să distrugă fotografia. În ultimă instanță, totuși, decide să o salveze. O pune în seif alături de alte documente la care nu are de gând să se mai uite vreodată, și uită de ea.

Trec mai mulți ani. Mult mai mulți. Fotograful e bătrân, și are un nepot căruia îi place să se uite printre fotografiile sale vechi. Băiatul e curios. Într-o după amiază, dă și peste fotografia cu pricina.

– Asta ce e? îl întreabă pe fotograf.

– O poză stricată, spune acesta. Fugarii erau prea bătrâni, momentul nepotrivit, și fotografia n-a ieșit.

Nepotul se uită la fotografie, încruntându-se.

– Nu înțeleg.

– Trebuiau să fie niște oameni acolo, explică bătrânul. Simte inima bătându-i tare în piept, și un impuls inexpilcabil de a smulge vechea fotografie din mâna băiatului.

Acesta privește în sus, spre el, zâmbind blând.

– Păi, sunt, spune copilul și îi întinde fotografia. Sunt niște oameni acolo.

 

3. Tissu, Beatris Serediuc, Timișoara

 

Men ai imbulinato.

Asta îmi scrie amețitu’ de Dumbravă, de parcă eu n-aș ști că-s în belea mare. Pe scurt, îs în datorii. Și dacă nu mă-nvârt de niște bani până mâine seară, pot să mă tirez din oraș. Nici nu știu unde s-o tai, m-am gândit la casa lu’ Opa din Burdujeni, daca nu s-o fi prăbușit și aia de veche ce era. Nici nu mai răspund la telefon. Mă sună și-ai mei într-o veselie, mă disperă, ce-or mai fi vrând și-ăștia. Mă bate gându’ să le cer bani, da’ ultima oară când am mers pe cambuza lor erau cam strâmtorați, c-aveau 3 bule la-ntreținere. Da’ știu că trag rău de bani, fac economii. Pe undeva prin casă tre’ să fie o cărămidă de euro, la care strâng de vreo 10 ani, știu io, că mi-a zis tată-miu odată la beție. Da’ mă duc rar pe la ei, tot timpul îi ia cu iures, comunismul e de vină, tot zice mama-mea, ne-a stricat pe toti, ne-a distrus valorile și țara. Tată-miu ia foc, începe-atunci cu speechu, și-i tot dă. Era bine, spune, ține în mână un păhărel de pălincă și se uita departe, aveam de toate, casa era casă, am primit apartament nou-nouț în Balta Albă când m-au făcut tovarășu’ subinginer, eram cineva, la panou tot timpul! Mă-ta vroia să plece din țară la nemții ei, da’ eu n-am vrut, ce să fac eu printre străini? Și-o-arde-așa întruna, fără oprire, știu deja povestea pe de rost.

Noi plecam la bai, dragu’ mamii. Te pupam.

Îs pârliți da’ o ard pe la băi. M-apelează Emiluș. De-asta mi-era frică. Băiatu’ ăsta nu știe de glumă și-i tovarăș bun cu sânzii ăia dubioși și bazați. Nu stiu ce dracu’ sa fac, îs terorizat. Sting compu’, ies din casă, mi-e frig, când mă-sa a venit toamna? Parcă ieri o ardeam pe ștrand cu ăștia din zonache. Grămada de chei îmi atârnă greu în buzunar, fraieru’ de Dumbravă a avut el grijă. Da’ le păstrez. De-un an de zile îmi tot pune la breloc câte-o cheie care nu-i mai trebuie, pe șustă, când nu-s atent. De-o sută de ori m-am uitat la ele ca prostu’ si m-am tot întrebat, de unde-s mă, atâtea, ce mă-sa de uși și lacăte deschid astea, și-am tot făcut eu în capu’ meu inventaru’ – cheile de la ai mei, ușa mea de la intrare, aia de la țogle… tot așa. Mie-mi ies 7, desi am fost tahui la matematică de când mă știu. Și-am tot purtat cu mine o legătura de vreo 15 chei, până s-a-mbătat Dumbravă într-o seară și-a recunoscut că el mi-a copt-o.

Îmi iau grămada de chei și cobor din mașină în fața blocului la ai mei. Cât de chitrălăi or fi ei, știu sigur ca au bani puși deoparte. La strâmtoare iese disperarea din om. Da’ mă-nvârt de-un împrumut mic de la ei și le dau înapoi, jur că le dau. Sun la ușă, de siguranță. Nu răspunde nimeni, intru și-ncep să scotocesc, prin cărțile de rugăciuni în germană a lu mamă-mea. Mă uit și-n vitrina de bibelouri. Dau de-o bancnotă de 5 bule, pitită sub o scrumieră de cristal cât un pietroi. Ce sa fac cu ăștia, Emiluș o să-mi râdă-n față. În șifonier dau de-o cutie de pantofi, dosită sub o plapumă veche, pe care-o țin minte de când eram bighidiu. Înăuntru, un ștuț serios de euroi și-o poză în care de-abia i-am recunoscut pe ai mei. Dormeau îmbrățișați, într-un tren. Pe spate, un scris tremurat, îl recunosc, îi a lu’ tată-miu la beție: Suceava-București, 1975. Mă uit o vreme la poză și mă duc să-mi torn un deț de pălincă. Parcă mi-e rușine așa în mine. Sânzii ăștia, ai mei, arătau chiar bine în poza asta, se vedea că erau în cap unul după altul. Mamă-mea era o domniță, gingașă ca o petunie. Și tată-miu era chiar sând, de unde-avea atâta păr în cap nu știu. M-a luat cu nașpa, mi s-a făcut iar frig și mă gândeam ce grijuliu a fost tată-miu odată, a acoperit-o pe mamă-mea cu sacoul lui, și-a-mbrățișat-o tare în somn, vedeam în poză. Îmi aminteam toate detaliile, din poveștile lui. Purta cel mai bun costum, probabil că era ziua în care l-a cunoscut pe Opa. A fost tămbălău mare cu Opa, el vrut s-o scoată pe mama-mea din țară și s-o trimită-n Germania, a cerut șmen din ăla pentru reîntregirea familiei, de la comuniști, că ei erau nemțălăi veniți din Hessen. M-a-nvățat mama-mea de mic să scriu Hessen și Suczawa, și m-a plimbat prin toata Bucovina. M-a-nvățat și germană da’ mie mi-a plăcut mai tare franceza. Îmi zicea în șoaptă că n-a plecat, a rămas lângă bețivanu’ de tată-miu, cu care s-a căsătorit în ’75, fără aprobarea lu’ Opa. Că tată-miu tot îi spunea ca regimu’ era aur, și să trăiești în România pe-atunci era capătu’, aveai de toate, portocale de Crăciun, apartament nou-nouț în Balta Albă, vin de casă și bere Solca.

1986 de Euro. Ce chestie, atunci m-am născut io. Aș putea să-i plătesc lu’ Emiluș și să mă duc cu Dumbravă la o bere și la un poker. Da’ iau banii și poza și mă duc la gară, mă sui în primul tren care iese din țară și bag niște dubstep la căști. În compartiment pute-a ciorapi și scaunele-s învelite-ntr-o mușama lipicioasă. În fotografia alor mei erau învelite-n tissu.

 

2. Cadrul 22, Ioan Antoci, Iași

 

„Click” făcu declanşatorul pe culoarul acceleratului spre Bucureşti.

Cadrul 31: Umbra lui Martine proiectată pe fereastra trenului.

Mai avea un singur compartiment în afară de cel propriu unde Martine se odihnea întinsă pe banchetă. Îl invită din încheietura mâinii să i se alăture, dar Henri o refuză categoric. Nu putea fi relaxat de vreme ce în tot trenul el nu consumase nici măcar un film, iar ea era la al treilea. Şi toate numai poze. Niciun tablou adevărat. Nu consuma role întregi doar ca să nimerească o tragere bună. Aştepta cuminte ca „prada” să i se aşeze în cadru, nu? Sau ratase momentul decisiv?!

Oricum, trenul ăsta era diferit.

Cadrul 32: Femei cu batice despachetând „cozonac”.

Pasagerii, bărbaţi cu şepci croite din postavuri terne precum culoarea ochilor şi femei cu baticuri pestriţate în non-culori fără pretenţii şahistice, discutau gălăgios, împărţindu-şi urări şoptite de „Christos a înviat!” alături de ciosvârte de miel unse cu vin, ivite din sacoşe din pânză grase ca burdufurile unor vaci lacome.

Lipseau poveştile pe care vesticii delicaţi şi mofturoşi le-ar fi pictat în arhitecturi limbute, la un pahar de cognac sau champagne. N-ar fi înţeles nimic din ce se ascundea sub aceste feţe de mortar nefinisat, măştile unei fericiri impuse.

Păşi, aşadar, fără speranţă, spre ultimul compartiment unde Henri descoperi un cuplu de tineri, ghemuiţi lângă geam şi cu picioarele întinse pe bancheta din faţă.

Cadrul 33: Picioare goale de femeie peste pantofi lăcuiţi.

Se prefăcu mergând spre toaletă doar ca să mai „fure” din naturaleţea cu care cei doi stăteau îmbrăţişaţi.

Cadrul 34: Tineri care…

Ah, fir-ar…fata îşi trase rapid picioarele când îl zări şi le acoperi cu sacoul aflat lângă. Îşi continuă drumul către toaletă, gândindu-se că i-au mai slăbit reflexele de felină şi că, poate, uneori, vânând „fotografia”, răneşte oamenii. Zăbovi o vreme urmărind derularea cinematografică a peisajului, apoi reveni pe culoar.

Cadrul 35: Sărut în tren.

El, sprijinit de fereastră, ţinând-o delicat de după gât cu ambele braţe, ea în genunchi, pe banchetă, cu picioarele strânse dedesubt. Parcă erau doi copii la un picnic care încercau primul sărut.

Curiozitatea lui Henri fu învinsă. Intră în compartiment indicând un loc lângă uşă. Tinerii îi zâmbiră, invitându-l să se aşeze.

În tot acest timp, Leica lui credincioasă, bandajată în negru, mai fură un tablou, apoi dispăru discret în mâna dreaptă ascunsă la piept.

Cadrul 36: Pasageri români în tren.

Se studiară reciproc o vreme, cu zâmbete disimulate în colţul gurii. Ea nu părea să aibă mai mult de 23 de ani, iar el undeva până în 25.

În cele din urmă, Henri se simţi dator cu o explicaţie: Ma femme dort à côté de nous, dans le compartiment suivante.

Cei doi se priviră trecând de la uimire prin neîncredere şi teamă spre încântare. Îi răspunse el, într-o franceză admirabilă, chiar dacă accentul şi ritmul erau departe de a fi crezute şi în Ile-de-France. Îl completă ea, cu o muzicalitate demnă de Leslie Caron. El terminase o facultate tehnică, ea era profesoară de franceză. Amândoi prinseseră locuri de muncă în Bucureşti datorită unei cunoştinţe. Iar acum, reveneau în capitală după ce-şi petrecuseră Paştile la părinţi. Unde le dăduseră şi vestea că vor fi bunici.

Henri mai auzise astfel de „poveşti de succes”. Oare cotidianul îl fermeca într-atât încât se bucura pentru orice banalitate?

În timp ce soţii îşi depănau impresiile despre lecturile din Jules Verne şi Balzac, şi mai pe ascuns din Voltaire ori Baudelaire, Henri se gândi că tinerii aceştia fericiţi poartă şi ei, la rândul lor, masca autoimpusă a supravieţuirii într-o ţară care interzisese anxietatea şi tristeţea.

Îşi privi declanşatorul aşteptând parcă să fie apăsat, dar în scena din faţa lui, personajele se aflau deja pe Champs-Élysées, revelând admiraţia pentru Matisse ori Chagall.

Şi atunci realiză: tinerii aceştia visau cu ochii deschişi. Citiseră sute de cărţi ori priviseră fără clipire zeci de tablouri, trăind astfel într-o lume imaginară. Intangibilă. Era un stoicism fin care le întărea minţile şi le subjuga speranţele. Era singura lor salvare. Singura fereastră.

Iar Henri, copleşit de insaţietatea cu care-i sorbeau cuvintele, a deschis acea fereastră cât mai larg posibil, îmbiind prin ea toate minunăţiile vieţii cotidiene pe care unul ca el ar fi putut să le observe dincolo.

Când se opri, descoperi că tinerii lui aţipiseră, nu din plictiseală ori impoliteţe, ci din nevoia de a prelungi acest moment imponderabil.

Surâse, ridică aparatul şi apăsă. Filmul refuză să se pună în mişcare. Verifică. Cadrul 36. Căută febril în buzunare. Fără rezultat. Dacă s-ar fi ridicat, risca să-i trezească şi momentul decisiv ar fi dispărut pentru totdeauna.

Dintr-odată, apăru Martine cu ochii împăienjeniţi de somn. Aparatul ei se legăna uşor între sâni. Henri împinse uşor uşa, desfăcu capacul, scoase filmul şi-l introduse rapid în Leica lui înainte ca Martine să protesteze.

Tras de două ori. Click.

Cadrul 22: România. Într-un tren. 1975.

 

1. Secunda de realitate, Recheșan Gheorghe, Timișoara

(câștigătorul care va lua totul și care a reușit performanța de a avea două texte în primele 15)

”Deși nu durează mai mult de 1/30 secunde să realizezi o fotografie, unora le trebuie o viață întreagă să o explice.” ( Brooke Jensen)

Împinse uşa grea, din metal şi trecu în holul placat cu faianţă albă oprindu-se în faţa altor două uşi. Pe una dintre ele era desenată, cu negru, o gheată, pe cealaltă un pantof cu toc. Sub pantoful de damă o mînă naivă mîzgălise un penis uriaş. Zîmbi şi simţi pentru o clipă imboldul să scoată Leica de 35 mm dar renunţă.

” E-un subiect potrivit mai degrabă pentru Martine”. De sub uşi se strecura un miros acru de urină şi dezinfectant.

Din penumbră, o voce hîrîită întrebă:

-Te pişi sau te caci?

O femeie în vîrstă, înfofolită într-o pufoaică albastră, aşezată pe un scaun fără spătar, îl privea insistent:

-Dacă te pişi îi cincizeci de bani, dacă-ţ trebe hîrtie îmi dai un leu!

Nu înţelese ce-i spuse, dar articulă răspicat în româneşte:

-Nu, mul-zu-mesc!

Se îndreptă spre chiuveta pe care o zări într-un colţ. Întinse palmele sub jet şi-şi stropi obrazul. Spuse încă odată “merci” şi ieşi urmărit de privirile femeii. Victor îl aştepta, fumînd.

-Grăbiţi-vă, monsieur Henri, trenul pleacă peste cinci minute!

Zîmbi din nou. De multă vreme nu i se mai adresase nimeni cu “monsieur Henri”. Poate din toamna lui ’47 în Punjab? Nu, acolo îi spuneau sahib Henri. Să fi fost în Shanghai, decembrie ’48 cînd miliţia lui Mao reprimase cu sălbăticie protestele iscate de febra aurului? De atunci, ori de cîte ori folosea lentile noi, le testa fotografiind raţe. Se îndreptară spre peron, unde se înşirau cîteva trenuri nemişcate, cu ferestrele luminate, decupate în întuneric.Tînărul îl conduse spre unul dintre ele, pînă-n dreptul unui vagon vopsit în bleu tern.

-La Bucureşti vă aşteptă Andrei şi un tovarăş de la ministerul culturii!”

Se miră: “camarade?” apoi rîse tăcut: “aaa, da, tovaraş, tavarisci, companeros, partid, kuomintang, am înţeles!”

Pe scara trenului îi întinse mîna:

“Bu-cu-resci, Andre, camarad…Mul-zu-mesc, Victor” şi adăugă:” într-o zi, vom face un tur cu camerele prin Alpes-de-Haute, o să-ţi placă!”

Podeaua trenului se clătină pe neaşteptate şi vagoanele se mişcară scrîşnind. După ce-şi regăsi echilibrul, se strecură prin coridorul slab iluminat, ferind husa aparatului de mînerele uşilor. Găsi compartimentul, intră şi întrebă:”liber?”. Era al treilea-patrulea cuvînt care-l învăţase aici, după ”da”, ”nu”, ”mulţumesc”. Liber. Libertate. Eliberare, care nu e-ntotdeauna urmată de libertate. Învăluiţi într-o lumină săracă, gălbuie, doi tineri îl priviră curioşi. Băiatul, un brunet cu faţa prelungă şi părul castaniu, ondulat, îi răspunse morocănos, arătîndu-i bancheta:

-Da, e liber, poftiţi!

Fata îi zîmbi şi murmură ceva neînţeles. Purta, ca rusoaicele, un sarafan din stofă în carouri, iar părul şaten cu reflexe roşcate și-l strînsese la ceafă într-o coadă. Pielea ei de blondă respingea lumina, cum spunea Renoir. Celălalt Renoir, în timpul filmărilor la “Regula jocului”, îl sfătuia: ” Vezi, băiete, fotogramele nu-s altceva decît pictură cu aparatul, tehnica e un moft, camera trebuie să fie extensia ochiului!” Se aşeză întorcîndu-i zîmbetul şi puse cu grijă Leica pe podea, lîngă banchetă.

Brunetul arătă spre aparat şi întrebă ceva din care nu înţelese decît “tren”, “bucureşti”, “viteză”. Răspunse apăsînd silabele:

-Da, bucuresci, foto, France!” apoi se corectă:” reportages, monde entiere!”

Celălalt dădu din cap:

-Ahaaa, franţa, bel peis!

Încurcat, tăcu și-și îndreptă ochii pe fereastra compartimentului, spre peisajul care se derula în beznă. O cîmpie plată ca-n Ile de France, case scunde şi cîţiva plopi ca nişte lumînări gigantice, verde-intens. Fata oftă şi îşi sprijini capul de umărul băiatului. El îi şopti ceva, ea se descălţă şi îşi ridică genunchii pe banchetă, apoi surprinzîndu-i privirea îi acoperi picioarele cu sacoul lui. Picioarele Martinei, întinsă pe canapea, ca-n nudurile lui Modi. Gambele slabe ale puștoaicei aşezate pe scările unui bungalow din Louisiana. Genunchii şi coapsele femeii blonde care priveşte-n gol pe fereastra unui bistro. Fotografiase multe femei și fete, din Quebec pînă în Japonia. Majoritatea nici nu știau că-i pozau, ca și fata aceea din Tarragona care întindea brațul peste grilajul balconului apucînd…Pleoapele îi coborîră grele şi adormi legănat de mişcarea sacadată a trenului.

Cînd se trezi, pe fereastra compartimentului se filtra o lumină blîndă, gri pal, fără reflexe violente. Pipăi husa zgîriată a Leicăi. Tinerii dormeau îmbrăţişaţi, ea cu capul sprijinit de pieptul lui, el cuprinzîndu-i gîtul cu un braţ protector şi posesiv totodată. Zîmbi, trase draperia mirosind a tutun, şi şopti mîngîind carcasa vopsită în negru mat.: “mînă de catifea şi ochi de şoim”. Declanşatorul ţăcăni scurt, fără zumzetul sîcîitor al blitzului. Oftă ușurat de-o povară invizibilă și trase fără zgomot ușa, ieșind pe culoar. Se lipi de geamul mînjit de praf ca lentila murdară al unui obiectiv și încercă să descifreze numele gării care se apropia.

*****

Și acum, lista celor 44 de autori care și-au câștigat dreptul de a fi publicați într-un volum colectiv:

1. Recheșan Gheorghe – marele premiu de 10.000 de lei oferit de organizatorul concursului, revista Catchy.ro

2. Ioan Antoci
3. Beatris Serediuc
4. Radu Romaniuc
5. Marina Râșnoveanu
6. Bogdan Budeș
7. Alexandru Cristian Costache
8. Mariana Cornelia David
9. Dorina Constantin
10. Adina Rosetti
11. Flroin Spătaru
12. Recheșan Gheorghe
13. Ana Băicoianu
14. Belegante Violeta-Eugenia
15. Chifane Liviu-Augustin
16. Cîmpanu Diana – Iuliana
17. Marcu Daniel-Cosmin
18. Valentin Mănuş
19. Gheorghe Bădărău
20. Melnicu Roxana
21. Cosma Cristian
22. Robert Vas
23. Ohara Donovetsky
24. Dăncilă Simona
25. Popa Aura-Mihaela
26. Robert Vas
27. Adina Rosetti
28. Alina Moscalu
29. Dorina Tătăran
30. Anca Constantin
31. Mușat Malcinschi Ana-Gabriela
32. Oanea Elena
33. Dănilă Ina-Alice
34. Mihalache Anca-Roxana
35. Emanuela Ignăţoiu-Sora
36. Ana-Maria Ene
37. Andrei Alina
38. Mihalcea Georgia
39. Antoci Ioan
40. Ţînţar Niculina 
    
41. Tiberiu Lovin
42. Dan Alexe
43. Trofin Raluca Ştefania
44. Raluca Bătănoiu

Locurile 29 și 30 au rămas libere prin retragerea textelor de către autori. Ierarhia se va schimba prin urmare, tote textele de după acestea urcă două poziții, iar în locul lor urcă următoarele două clasate:  Trofin Raluca Ştefania și Chifane Liviu-Augustin. 

Continuăm publicarea povestirilor câștigătoare, locurile 16 – 44.

 

16. Călători în trenul de noapte, Cîmpanu Diana – Iuliana

 

— Mi-i amintesc de parcă i-am întâlnit ieri. Parcă le văd aievea chipurile, așa cum te văd acum pe tine. Și a trecut atâta vreme de atunci… Vreo patru decenii sunt la mijloc. Aveam cred doisprezece – treisprezece ani. Mergeam cu mama în capitală, la sora ei mai mare, așa ca într-o mică vacanță. Plecasem cu trenul de noapte și aveam bilete la clasa I. Țin minte că eram grozav de încântată de această călătorie cu trenul, mai ales că până atunci nu mai călătorisem noaptea.

Ana sorbi cu nesaț o înghițitură din cafea. Era una dintre acele seri de toamnă atât de plăcute, când soarele se pregătește de asfințit si lumina cade parcă mai densă și aurie. În aer persista un miros de frunză uscată, dar încă vie, de vânt bătrân, ars de soare. Privirea Anei era profundă, gânditoare. Ea revedea gara, micuță, simplă, ca a oricărui oraș de provincie, peronul aglomerat, oamenii grăbiți, fiecare preocupat de călătoria ce începea odată cu primul pufăit al locomotivei. Trenul, ca un miriapod uriaș, o făcea să tresară de emoție și să zâmbească blând. Trase aer în piept ca și cum prin nările mici și subțiri ar pătrunde mirosul amărui al gării.

— Stăteam într-un compartiment cu șase locuri destul de confortabile. Eu, mama și cei doi tineri din fața mea. Ei m-au fermecat încă de la început. Erau frumoși împreună, iar tinerețea lor ca o boare de primăvară emana ceva care te făcea să te simți bine în preajma lor. Purtau amândoi verighete, dar nu cred să fi fost căsătoriți de prea mult timp. Poate un an sau doi. Cert e că erau deosebiți de ceilalți călători sau chiar de multe alte cupluri pe care le văzusem eu. Ea era incredibil de frumoasă. Natura a folosit tot ce era mai bun atunci când i-a conturat chipul. Fața ei ovală surâdea cu fiecare vorbă, cu fiecare mișcare a ochilor. Fruntea lată atât cât trebuie, lipsită de riduri, îi lumina înfățișarea și îmi dădea impresia unei femei puternice, în ciuda gingășiei care i se juca în priviri. Sprâncenele bine conturate, ușor arcuite, încadrau perfect ochii mari și verzi, atât de verzi precum smaraldul. Nasul subțire și drept era un moment de răgaz pentru degete atunci când îi mângâiau cu tandrețe obrajii. Buzele cărnoase, ușor rozalii acopereau dinții mici și albi și se cereau a fi sărutate. Bărbia rotunjită și jucăușă venea în completarea dorințelor acestora. Ce admiram cel mai mult era părul buclat, purtat într-o coafură lejeră. Nuanța aceea de roșcat părea dăruită din paleta de culori a toamnei, ca o desăvârșire a frumuseții ei.

Mă încânta această tânără, dar și mai tare mă impresionau pasiunea și exuberanța pe care Ana le punea în confesiunea sa. Reconstituia totul cu meticulozitatea unui restaurator. Vorba prietenei mele tăia aerul așa cum dalta și ciocanul cioplesc bucata brută de marmură sculptând cu deosebită grație o Venere.

— M-am întrebat atunci, ca și acum, oare care era numele ei? Și o priveam încercând să îmi dau seama ce i s-ar potrivi. Mi-au trecut prin cap toate numele pe care le știam și o priveam cu o mică speranță; brusc am tresărit: Angela? sau Alida. Iar ea, tânăra femeie își trecu degetele prin păr, zâmbi (iar eu am luat zâmbetul ei ca pe o confirmare a gândurilor mele), apoi își privi soțul pentru a nu știu câta oară, așa cum un copil își privește mama nerăbdător să ajungă la destinație. Purta o rochie cloș bleu, pentru viitoarele mămici și probabil burtica ei avea cam cinci luni. Rochia se termina în dreptul genunchilor, iar picioarele bronzate (pielea fină, gleznele subțiri) purtau o pereche de balerini negri lăcuiți.

Ana mușcă cu poftă din bucata de negresă cu ciocolată pe care ne-o aduse chelnerul. — Tânărul soț avea o grijă deosebită pentru soția sa. Dragostea ce i-o purta se citea în fiecare gest ori vorbă. Ardeam de dorință să știu cum s-au cunoscut, ce i-a legat, de unde vin, încotro merg… Aș putea doar să îmi imaginez, să schițez câteva detalii ca și cum aș fi regizorul poveștii lor.

Privi spre fereastră. Seara se pitula printre terase și trecători.

— De la un timp ea îmi părea ușor obosită. El o cuprinse în brațe și, grijuliu, îi acoperi picioarele cu sacoul lui. Își trecu apoi mâna peste trupul ei, se opri (precum un drumeț dornic de un loc de popas) în dreptul pântecului ei, îl pipăi mângâindu-l așa cum adierea vântului îți mângâie obrajii calzi în zilele de vară și zâmbi (un zâmbet ca o șoaptă pe care ar fi vrut să o audă doar el și ea). Apoi o strânse la piept și amândoi, purtați poate de același vis, adormiră în mersul cadențat al trenului.

Era târziu și mi se închideau și mie ochii. Dar n-aș fi vrut să ratez nicio secundă din ei și din a-i privi. Cei doi tineri dormind îmbrățișați păreau desprinși din tabloul unui pictor îndrăgostit de frumusețea umană. Cu ochii pe jumătate închiși, îi zăream printre gene tot mai mici, atât de mici că ar fi încăput pe coala de hârtie a unui desenator, iar creionul acestuia… poate creionul lui ar fi știut să le dea nu doar un contur, ci și un nume pe foaia îngălbenită de timp.

 

17. Străinul, Daniel-Cosmin Marcu, București

 

Stăteau așa de vreo patru ore, mai că mă săturasem să-i privesc de fiecare dată când mă plictiseam de peisaj. Ea, captivă în brațul lui și beată de moțăială, își amintea ocazional să gonească lumina compartimentului când îi cădea pe ochi. Reușea doar o tentativă de a îndepărta șuvița care îi revenea obsesiv pe pleoapă și îi amâna ațipirea. El, sătul prin somn de gâza care-i tot deranja urechea dreaptă, își înfundase mai adânc nasul în părul ei cu iz subtil de iasomie.

Avea același miros, de frig și flori și șampon nici scump, nici ieftin ca în prima seară, când o ridicase de pe gheața Cișmigiului, după ciocnire. Își bâlbâise scuzele, apoi îi adulmecase aroma firelor când se aplecaseră amândoi să inspecteze piciorul lovit o julitură, e-n regulă, ești sigur am probleme la genunchiul acela știi ligamentele în copilărie, da da sunt sigur e superficial, iar glezna…

…Să fi fost doar un capriciu, să n-o fi durut într-adevăr prea tare pentru a se întoarce singură acasă? Dar ce să-i fi plăcut, altfel, părul mereu nepieptănat, nasul prea mare și care și-a amintit prea târziu să nu fie cârn, fruntea sprijinită de sprâncene decolorate, catarama exagerată de la curea… Nu, cert o doare, gândise. Altfel nu și-ar fi strâns atât de tare pumnul la brațul lui, spre căminul ei. Gângurise și un „au” timid când și-l retrăgea din palma lui devenită menghină de încordare, cum naiba ajunsese acolo. La plecare, știa el un loc din București în care să-și răscumpere greșeala, nu ești din oraș, nu, stai la cămin și ai „i”-uri rusești, nu? Daaa… Bucovina, spuseseși zâmbind blazată.

Cu aceeași blazare categorisise imediat eșecul din ceainărie: „Doamne, ce loc… lugubru! Ah!”, dar Piaf nu avea regrete în fundal. El îi comandase perle de iasomie dintr-o veche părere („oh, floarea mea preferată, lovely” „sigur, eu o prefer infuzată”), își comandase un pu-erh bărbătesc și pământiu, cu nuanțe de icre negre.

Ea nu îi pricepea gusturile, lămurirea definitivă venise când îi oferise unul din ceaiurile de colecție la el, în cănuța de lut în care a doua porție avea să se răcească. Drept răzbunare, îi amestecase atunci parfumul de iasomie cu propriile arome de pădure stingheră, înainte de a o conduce la taxi prin canicula lui Cireșar, „de la soarele ăsta suntem atât de transpirați”.

Dar descoperi curând că izul ei era toxic și încăpățânat, invaziv, după doar câteva luni se manifestă printr-o sticluță mică de șampon ornată mereu cu una sau două mătăsuri lungi castanii ce s-ar fi vrut blonde. Erau inamicii lui, mereu culegea câte un mănunchi din scurgere și-i amintea că le lasă peste tot, că uite ce mi-ai făcut pe pernă, că nici vasele nu le speli bine. Și ea adormea supărată, și el își dezbrăca bluza, și ea se-ntorcea buimăcită prin somn la pieptul lui negru de primată, noapte bună dragule, și el regreta cu lacrimi înghițite și tăcea.

Și nu a spus nimic când a făcut-o să plângă, nu a spus nimic când a țipat la ea pe nedrept, nu a spus nimic când a lăsat-o să ajungă singură la hotel seara după o ceartă pragheză, fără hartă. Și s-a minunat în tăcere când ea a spus „da”, când, văzându-l îngenuncheat și căutând cuvinte, s-a repezit cu pantofii abia cumpărați de la second în pârâiaș și a început să scormonească febril prundul după cheile care nu-i scăpaseră.

Dar verighetele stăteau mai mult despărțite decât împreună, cu studiile și colocviile lui prin țară și navetele ei între un punct și o pată de pe hartă. Divorțuri și împăcări furtunoase, primul într-o telegramă de un cuvânt din Suceava, a doua într-o epistolă însiropată de douăzeci de pagini din Cluj, cu repetiții repetiții repetiții la Timișoara, Craiova, Constanța, Sibiu, aiurea. O întâmpina direct în tren, el venit din Iași, din conferințe, ea plecată de acasă la cursuri. La revederi, îmbrățișarea lui colosală îi sufoca repede protestele înlăcrimate, sau poate ea nu protesta destul de îndârjit, iar el relua greșelile trecute.

*

Zguduitura ușoară fu suficientă pentru a ne trezi personajul neînsoțit din somn. Condensul respirat pe geam licărea încăpățânat noaptea și paloarea luminii de sodiu a peronului. Le mai aruncă o privire celor doi – soți, amanți îndrăzneți, frați consolați după o criză de familie revenind acum în propriile cămine – și sări în picioare la primul fluier al agentului de gară. În câteva secunde, platforma protestă umedă și rece sub pașii lui, iar trenul viermui în noapte.

Traversă rapid clădirea mică iluminată gol-neon a gării provinciale și ajunse în strada pustie. Nimeni, nicăieri, cătun adormit. Amintirea ultimei clipe împreună, pecetluită de mâna ei cu brățară neagră cu mărgele trântind ușa în urma rochiei verzi uitate, atârna greu în buzunarul stâng al paltonului. Mângâie cutiuța catifelată cu inel cu ametist nou de al patrulea an și își alungă de tot visarea.

Porni cadențat pe strada lungă și goală. Distanța roșindă anunța sfârșitul monoton al nopții, iar bruma aducea miros de frig. Ultimul zvon al străinilor se dizolvă în zbuciumul distant al locomotivei, dincolo de peisaj.

 

18. Da, Valentin Mănuș

 

Nu am bilet de tramvai. Dar mă urc. Am 22 de lei în buzunar. E tot bagajul meu. Trebuia să îmi iau măcar jacheta groasă, că e cam frig, acum, pe seară. Dar trece repede seara şi voi ajunge acasă. Mă aşez pe un scaun, lângă geam. Coji de seminţe plesnesc sub talpă. Bine măcar că nu mai plouă.

Lată şi neagră. Precum o cingătoare de căluşar. Asta mi-a sărit în ochi. Brăţara. Nu buclele scurte. Nu galbenul rochiei în carouri. Priveşte în jos. Îşi freacă mâinile de zor. Aaaa, da. Îşi aranjează inelele de pe mâna stângă. În tramvai miroase a ploaie, cred că de la podeaua udă. Un bătrân îşi ridică paporniţa plină de garoafe şi coboară la Obor. Nu urcă nimeni. Norii se adună mai ceva ca o turmă de oi plictisite.

Am terminat cu examenele. În sfârşit. O să ajung la noapte acasă şi deja mor de foame. Taică-miu e plecat de cinci zile pe şantier, la Cluj. Mi-e dor de el. Dar nu-l voi vedea acum, că peste două zile trebuie să mă întorc. Să-mi iau bilet, sau să fac blatul? Mă mut de lângă burduful ăsta care scârţâie constant. Mă enervează. Mă pun în faţa Ei, tot la geam.

Ridică privirea. Zâmbeşte.

La Victoriei, tramvaiul se goleşte. Începe să plouă, rar, agale, rece. Geamul plin de picături s-a aburit pe la colţuri, în sus. Lumina clipeşte, roţile lovesc metalul şinei de parcă aş fi în mijlocul unei fierării. Are una dintre sandale rupte. Oare ştie? Tot îşi freacă degetele. Şi brusc, într-o linişte asurzitoare, cu mâna dreaptă, cea încătuşată de brăţara groasă, îşi trece degetele prin păr şi îl fixează după ureche.

Un cercel mic. O perlă. Doar câteva secunde, înainte ca părul ondulat să-l acopere iar, la fel de repede precum o cortină din sala de teatru. Ne-am oprit? Am ajuns? Nu mai e frig, şi ploaia s-a răspândit. Întunericul se lasă peste Bucureşti. Doi taximetrişti obosiţi aşteaptă la semafor lângă geamul meu. Ea are o geantă bleumarin. Destul de mare, din vinilin, cu însemne în rusă. Cred că se opreşte la aceeaşi staţie.

Tramvaiul ajunge la capăt. Mi se face pielea de găină. Doar pe mâna dreaptă. E răcoare şi noaptea nu mă ajută. E vineri. E septembrie şi deja miroase a toamnă. Când vrea să se ridice, pun mâna pe geanta ei de lângă piciorul drept. Şi simt că e rece precum marmura unui mausoleu.

− Îmi permiteţi?

Zâmbeşte. Nu zice nimic. Şi o ia în faţa mea, în semn de aprobare. Îşi strânge jacheta pe corp şi sare peste băltoacele făcute de ploaie cu o gingăşie de licurici. Vântul derbedeu îi loveşte părul şi i-l aruncă în ochi cu o obrăznicie de şcolar.

− Să-mi spuneţi, vă rog, până unde să vă ajut cu bagajul, îi spun…

Cu un deget mic, încătuşat de o verighetă, îşi dă părul la o parte din ochi şi îmi zămbeşte. Intrăm în gară şi sunetul făcut de pantofii mei pe gresia murdară e singurul care răzbate golul. Îmi iau bilet pe fugă, cu reducere. Miroase a pâine proaspătă. Şi a fum de ţigară. Aud în depărtare o vioară şi o goarnă de locomotivă. Trebuie să ajung la linia 3.

− Vă rog să mă scuzaţi, dar eu trebuie să iau trenul de la linia 3, îi spun, lăsând geanta de pe umăr.

Doi câini fug pe lângă picioarele noastre. Unul se opreşte şi se scutură de ploaie. Mai am 5 minute şi trenul pleacă. Ploaia întoarsă loveşte cu putere tabla de peste peron. Ea îmi zâmbeşte. Iar. Şi îmi face un semn, cu ambele mâini. Scoate un bilet de tren şi îmi arată unde merge. E surdo-mută. Se uită la mine. Şi eu la ea. Geanta îmi atârnă din mână şi ne plouă rece fără să ne dăm seama. Zâmbesc şi ma umple convingerea că părul Ei blond miroase a primăvară.

− Haide, repede, că pierdem trenul! Îi spun şi îi fac semn să ne grăbim. Şi eu merg la Craiova. Îmi permiţi să stau lângă tine?

 

19. Vagonul părăsit, Gheorghe Bădărău

Am auzit mai multe versiuni despre povestirea cu cei doi interlopi, care trăiau în gară, într-un vagon părăsit, povestire cu multe detalii, confuzii, aproximaţii, întâmplări istorisite de naratori de diferite vârste, în comunism, când un celebru fotograf francez a surprins idila dintre Jean Pericol şi Ileana Fund de Fer. Am reţinut istorisirile celor doi protagonişti, Jean Pericol şi prietenul lui , Titi Mutu, pe care i-am abordat în barul din gară, în zile diferite, am pus secvenţele cap la cap, surprins de unele nepotriviri, omisiuni, exagerări prin anii 1975-1980, când în România se găsea greu una- alta şi zicala ’’ românul se descurcă ’’ devenise o banalitate amară.

Din motive de economie, gara era prost luminată, spre triaj unde, în vagoane abandonate, cu ferestre sparte înlocuite cu bucăţi de carton şi scândură, trăiau hoţi de buzunare, prostituate, traficanţi, beţivani, boschetari, cu mirosul lor inconfundabil de urină şi alcool.. Compartimentul celor doi prieteni putea fi identificat după iniţialele J+T, caligrafiate pe o hârtie lipită pe uşă, dincolo de care se aflau câteva lucruri personale, resturi de mâncare, o farfurioară cu rol de scrumieră, două pături zdrenţuite. Aici au adus-o într-o seară pe Ileana Fund de Fer, din sala de aşteptare, cu tot cu geanta ei de voiaj. N-au aflat niciodată prea multe despre rostul ei. Femeia a acceptat să-i urmeze, fără să scoată o vorbă, cu ochii în pământ, la vagonul cu pricina, pe care proprietarii scriseseră cu cretă albă, cifra doi. Era a opta femeie pe care o împărţeau, o respectau ca pe stăpâna casei, o trimiteau la cumpărături sau la furat din magazinele mixte, iar seara între două partide de sex, o alungau să se spele la cişmeaua dintre liniile de cale ferată sau la W.C. –ul din gară.

– La noapte eşti tu primul, rânji Jean Pericol, mângâindu-şi cu două degete mustaţa neagră, fragmentată de o lovitură de cuţit.

Ştia că va trebui să întârzie o oră-două, în autobuze sau în baruri, de unde putea şterpeli portofelele sau genţile unor oameni obosiţi, neatenţi, toropiţi de aburii alcoolului, după care se întorcea acasă cu bani, vodcă, seminţe de dovleac, ţigări ’’ Mărăşeşti ’’, chiloţi pentru Ileana Fund de Fer, cosmetice, salam şi pâine împletită. Nu uita să arunce în boscheţi portofelele cu acte, să ajungă în cele din urmă la păgubaşi, deoarece hoţii de buzunare, faţă de alţi hoţi, au o anume etică.

Femeia se întorcea de fiecare dată, supusă ca un animal de companie, trecând printre ceferiştii şi miliţienii cu şapcă roşie, care se învârteau în apropierea peronului, printre bandele rivale, întorcându-se de la bairamuri, schimbând între ele înjurături, ameninţări, gesturi vulgare. După două sute de metri, Ileana intra în compartimentul îmbâcsit de miros de ţigări şi alcool, unde Titi Mutu asculta la radio ştiri false despre aşa numita societate multilateral dezvoltată, scărpinându-se la bărbăţia lui şi făcându-i loc femeii lângă trupul mătăhălos. Râgâi, o privi cu ochii injectaţi de băutură, o cuprinse cu braţul drept, în timp ce mâna stângă îi smulse chiloţii de proastă calitate, care se rupseră după câteva mişcări. Întunericul se lăsa în toate ungherele.

-O vindem, zise într-o zi Titi Mutu, ridicându-şi cu greu fermoarul defect de la blugi.

Cei doi prieteni îşi încleştară mâinile, îşi lipiră frunţile într-un gest de mare fraternitate şi , într-o zi, au vândut-o unui traficant, care pleca în Italia, pe un preţ bun, au cumpărat haine, ţigări şi alcool, apoi s-au hotărât să nu mai aducă o vreme nicio femeie în casă. După aproape o lună, se pomeniră cu Ileana Fund de Fer, în uşa compartimentului, îmbrăcată cu o fustă scurtă, trăgând după ea altă geantă de voiaj.

Jean Pericol îi făcu semn să intre, gândindu-se la povestirea unui ţăran, care voind să scape de un câine periculos, îl ducea în pădure, îl lega de copac, iar a doua zi patrupedul se plimba nestingherit prin curte. După o vreme, Ileana reuşi să-i aburească, să-i pornească unul contra celuilalt, să-i facă să sufere, deşi n-o iubeau, dar orgoliul bărbătesc îi punea pe jar. Aveau impresia că boschetarii râvneau la ea şi ca să nu distrugă prietenia dintre ei, au oferit-o unui miliţian din sector, care închidea ochii ori de câte ori îi prindea la furat, iar ei ciripeau când aflau câte ceva, mai ales despre străinii aflaţi în vizorul tovarăşilor de la Partid.

Dezamăgiţi, cei doi prieteni se hotărâră s-o ducă la gară, în sala de aşteptare, acolo unde o găsiră, pe aceeaşi bancă liberă şi de data aceasta. Au lăsat-o acolo cu capul în jos, îngândurată, tristă, supusă şi au plecat la furat. În ziua următoare, hoţii au fost prinşi în urma unei spargeri şi duşi la puşcărie. După câteva zile, Ileana Fund de Fer a venit la vagonul părăsit, a făcut curat, aruncând resturile de mâncare mucegăită, a aerisit compartimentul până spre seară, când doi necunoscuţi se opriră în uşa compartimentului, fixând-o cu privirea, iar ea înţelese că, în curând, va începe un nou capitol de viaţă.

 

20. Stimată redacție, Melnicu Roxana

 

Vă scriu pentru a vă răspunde la întrebare și cu speranța că și dvs. mă veți putea ajuta.

Când ne-am urcat în tren, la Sighetu Marmației, în seara de 8 mai 1975, eu și Mihai eram mai îndrăgostiți și mai tari ca niciodată. Trenul urma să ne aducă a doua zi dimineață la București; apoi nimic nu a mai fost la fel. Îl cunoscusem cu ceva timp în urmă; era cel mai frumos băiat, îmi povestea despre muzica rock și îmi dădea să citesc cărți: Gellu Naum, basme, fantezii. Pe urmă a dispărut vreo lună de zile, nu-l mai găsea nimeni. Când a reapărut, era poate la fel de frumos, însă ochii lui erau altfel, altfel decât fuseseră, altfel decât ochii oricărui alt om. Erau ca o poartă. Prietenilor le-a povestit că fusese să se angajeze în mină, ca să vadă cum e sub pământ. Mie mi-a spus că fusese anchetat de Securitate; auzisem de manifestele anti-Ceaușescu care împânziseră orașul în urmă cu un an, acum am aflat că el era autorul. Iar în seara de 7 mai mi-a povestit totul. Ancheta mergea rău, era sigur că nu va mai ieși de acolo vreodată; atunci anchetatorul i-a propus ceva ce nu ar fi trebuit să spună nimănui: i-a făcut oferta de a părăsi arestul ca peste 2 zile să ia trenul spre București și să-l împuște pe tovarăș. Un grup de funcționari de nădejde din Securitate urma să îl protejeze sub noua conducere a țării. Asta era tot ce i s-a spus; pe peron urma să îl aștepte un om și să-i dea instrucțiuni precise. Dacă nu va fi în Gara de Nord în zorii zilei de 9 mai, va fi găsit și executat direct. Era lucid, știa că nu are nicio garanție despre ceea ce urma, dar era decis să plece la București. I-am spus că merg cu el. Ne mutăm în capitală, eu merg la facultate. În noaptea aia am gasit în parc două verighete. I-am zis, în joacă: hai să ne căsătorim aici, pe bancă. Am luat un inel și am intonat solemn ca în filme: with this ring I thee wed… El m-a întrerupt foarte serios, punându-și verigheta și strecurând-o pe cealaltă pe degetul meu: iar când inelul ăsta se va înnegri, atunci să știi că eu am murit. Mă sperii cu poveștile tale de groază, am râs. A râs și el și de frig aveam amândoi pielea de găină.

În tren am adormit repede, obosiți după noaptea de veghe. Spre ziuă ne-am trezit și am mâncat o eugenie. Atunci a venit francezul. A stat cu noi un timp; nu avea somn, o lăsase pe nevastă-sa să doarmă în cușetă și trecea prin compartimente, îi plăceau chipurile de oameni. A vrut să ne fotografieze și pe noi, dar aparatul n-a mers. Am mai stat de vorbă, nu știu cât, și am adormit la loc.

M-am trezit brusc când trenul intra în gară; nu se luminase bine de ziuă. Mihai m-a sărutat ușor: cobor singur, a zis. Dacă totul merge bine, te aștept de partea cealaltă a gării peste 2 zile, tot în zori. Dacă nu… te aștept pe partea cealaltă. Și a coborât. Pe peron era un bărbat în negru. Au dat mâna, au intrat în clădirea gării. Atunci am auzit împușcătura. Asurzitoare. O singură dată și a acoperit toată gara, toată lumea. Pe peroanele de alături mai erau oameni, nimeni nu a schițat un gest, ca și cum nu ar fi auzit. Am rupt-o la fugă, m-am strecurat în vagonul poștal și m-am ghemuit printre colete. Nu știu cât am stat acolo; mă cuprinsese un somn straniu și când mă trezeam auzeam doar împușcătura.

Nu l-am mai văzut niciodată pe Mihai; am rămas la București, am urmat școala de arte. Într-o noapte m-au dus la Securitate: mi-au aruncat în față poza asta și m-au întrebat ce știu despre trădătorul Emanoil. Nu știam nimic: în poză eram eu și Mihai; m-a frapat cât de posesiv părea. Anchetele au continuat fără încetare, lună de lună și an de an. Nu am putut termina facultatea. Oricum nu mă interesa; desenam cu furie un singur lucru, ochii lui Mihai. Dar niciodată nu am reușit să-i fac să trăiască, ca să-i mai întâlnesc o dată privirea. În schimb ieșeau ochi frumoși; în jurul lor construiam apoi icoane. Așa am intrat în lumea mănăstirilor.

Sper că mesajul meu vă ajută, iar dacă aflați ceva despre Mihai o să-mi dați de știre. O să pun alături în plic desenul cu ochii lui; acum știu că o să-mi iasă cum trebuie și în felul acesta veți avea și ceea ce lipsește din fotografie. Mi-au dat lacrimile când am revăzut-o. Mai port încă verigheta, e la fel ca atunci când am găsit-o. Inițial crezusem că e de argint, apoi am bănuit că e din aur alb sau chiar platină. Ieri l-am întrebat pe meșterul iconar cel bătrân, el se pricepe la metale. A întors-o pe toate fețele și mi-a zis râzând că e de fier.

Vă las cu bine,

Maica Proserpina

Stimată redacție,

Maica Proserpina nu mai este de găsit de o lună încheiată. Nu a lăsat niciun mesaj, nu ne-a spus unde se duce. Din chilie nu lipsește nimic. Maicile spun că ar fi traversat pe partea cealaltă a râului, dar barca a rămas la locul ei. Poliția nu spune nimic.

Vă trimit și foaia goală de desen pe care a lăsat-o alături de scrisoare, deși nu știu cui să-i mai fie de folos. Nădăjduiesc totuși că domniile voastre puteți afla mai multe. Dumnezeu să ne ajute pe toți!

Maica Dragomira

 

21. Fotografia din gheretă, Cosma Cristian

 

Tot ce mi-a rămas de la el au fost o nenorocită de fotografie alb-negru. Acasă ne-au adus șapca, servieta de servici și ce developaseră dintr-un film la fața locului. Primul secretar i-a zis mamei că dosarul e clasat de la București și că trebuie să ne împăcăm cu gândul. Fără întrebări, fără presupuneri. Asta a fost tot. Am crescut cu fotografia pe perete. În adolescență o făcusem țintă cu săgeți. Am crezut tot timpul că personajele din fotografie l-au ucis pe tata. Dar e mai complicat de atât.

La 68 de ani timpul nu pare să-i mai dea prea multe ocazii. De peste un deceniu, lumea s-a obișnuit cu el la poarta școlii numărul 2 din oraș. Nu vorbește mult, stă în ghereta de la intrare, cu două pisici și câinii care își fac veacul pe stradă. I se spune Nea Istrate. Dar din câte am întrebat prin școală nimeni nu știe care e numele mic. A intrat greu în vorbă…

Da, el, trenul era bunul prieten şi făcea parte din cotidianul românului de rând. Cohorte întregi de salariaţi, navetişti, soldaţi, ţărani şi muncitori, umili intelectuali aşteptau înfriguraţi în gările cenuşii sosirea bidiviului izbăvitor… Claie peste grămadă, într-un miros de acru şi tutun prost, cu economii la curent electric, „masele” feroviarului aminteau mai degrabă de „vagonul de clasa a treia” a lui Daumier.

De-abia se căsătoriseră. El – ghid turistic pentru tot felul de grupuri și grupulețe de străini, ea – bibliotecară. Erau tineri…

Eram tineri! Unii dintre noi „scăpaţi” de chinuitorul ciclu militar de tip sovietic. Trecuseră peste noi, ca acceleratul, Tezele din iulie ’71, ţara era încet, dar sigur, cuprinsă de frisoanele revoluţiei culturale a lui Mao. Mişcarea flower-power îşi mâncase traiul, părul lung devenea tot mai scurt, iar rochia tot mai… lungă. Televiziunea se „orientase” spre mult iubitul conducător, radioul public ne reamintea că „dimineaţa cântă cucu, eu mă duc la lucru”, rotativele şi tiparul înalt acaparaseră Scânteia bătrână şi tânără… Muzica Beatleşilor devenea amintire, iar rock and rollul intrase-n legendă. Cu mare chin prindeai o bandă cu Sfinx, Sideral, Roşu şi Negru, procurate în special din mediul universitar. Dar undeva, în Slătineanu, se puneau bazele unei mişcări „de tineret” – bine intenţionată la debut – ce avea să devină covârşitorul Cenaclu Flacăra. Nu știu dacă înțelegi ceva sau dacă numele astea mai spun cuiva ceva.

Sigur că înțelegeam. Și nici nu-și dădea seama de ce. Mama mi-a povestit de prea multe ori cum primise vestea: „Tovarășă Cojocaru, vă informăm cu regret că în seara zilei de 20 iunie, soțul dumneavoastră a fost arestat ca complice a unui grup de tineri infractori, el ghid turistic care încerca să scoată fraudulos din țară dolari, și ea persoană iresponsabilă care încerca să facă avort”. În următorii ani am tot încercat să scot și altceva de la ea. Dar se pare că știa mai puțin decât oricine. Vecinul de la patru mi-a spus că-n noaptea când tata taxa bilete la clasa I, cineva a tras semnalul de alarmă și, în urma unei altercații o femeia s-a aruncat din tren. Peste câteva luni au chemat-o pe mama la Partid: „Tovarășă Cojocaru, în urma anchetei s-a găsit acest film foto. Am developat fotografiile și vă rog să ne spuneți dacă recunoașteți persoanele”. Mama a primit o poză alb-negru cu doi tineri, probabil căsătoriți, care dorm unul lângă altul. Poza a apărut în Scânteia, dar nimeni nu a reușit să dea vreo relație. Asta până când m-am dus să-l înscriu pe fi-miu la școală. Când am bătut la ghereta portarului, am recunoscut, prin geam, fotografia. Nu-mi venea să cred. De unde-o avea paznicul?

 M-a trezit blitz-ul. Cineva ne făcea poze în timp ce dormeam în compartiment. Credeam, pe moment, că Miliția mirosise ceva. Vorbisem cu nașul din timp, ca să n-avem probleme. Era un om de treabă, ne-nțelesesem cu două săptămâni înainte să ajungem la Cluj. Numai noi și medicul știam de avort, el ne recomandase un coleg de-al lui la Cluj. De unde să știm că tocmai pentru a-l înfunda p-ăla avea să ne toarne? Știau trenul, vagonul, unde mergem și ce urma să facem.

Nea Istrate a făcut pușcărie în aceeași celulă cu tata. 14 de ani, la Jilava, pentru complicitate la crimă (sinuciderea și avortul erau considerate, deopotrivă, crime). Când a murit tata, cu două luni înainte de revoluție, el i-a aprins lumânarea.

În ianuarie `90 am primit amnistia. Am căutat-o pe maică-ta și i-am spus că eu eram bărbatul din fotografie. Atunci i-am povestit ce se-ntâmplase de fapt. Miliția era în tren și ne căuta. Doctorul cu care vorbisem despre avort ne turnase. Tatăl tău a încercat să ne-ajute până la capăt. Când au intrat în vagon, s-a pus în fața lor și ea a reușit să fugă. Dar a ales să se arunce din tren. Nu suporta ideea de-a aduce pe lume un copil într-o lume cretină. Acum înțelegi de ce nu pot să vorbesc noaptea aia? Fotografia e tot ce mi-a rămas. Și asta dintr-o întâmplare.

 

22. Confesiunile unui tren vorbăreț sau de ce dragostea își închipuie că ceilalți nu au ochi, Robert Vas

 

Știu, vi s-a spus de nenumărate ori și vouă, ca și altora probabil, că trenurile nu pot vorbi. Că nici nu ar avea acum. Că asta ar sfida logica elementară din spatele fiecărui lucru. Dar dați-mi voie să vă demonstrez măcar de data asta, contrariul. Vedeți d-voastră, nouă trenurilor ni s-au pus nenumărate nume ori bizare porecle de-a lungul timpului, ba ni s-a spus, bunăoară, că am fi Calul De Foc ori Dragonul din Metal care scuipă aburi pe șine. Puteau să ne spună povestitori, eu cred că acest nume ni s-ar fi potrivit poate ca o mănușă, adică mă rog, ca o cale ferată nouă, să zicem. Fiindcă noi, trenurile, cunoaștem cele mai bune povești. Și, ca să vă conving mai bine de asta, m-am decis să vă spun câte una-alta despre Victor și Greta. Despre Greta și Victor, dacă vreți.

S-a întâmplat acum mai bine de un an, dar n-aș putea spune exact dacă a fost acum un an sau acum un an și jumătate, pentru că vedeți voi, ceasurile măsoră timpul, nu măsoară dragostea, în ciuda a ceea ce ați învățat voi până acum. Greta lucra pe atunci, și mai lucrează și acum, din câte știu eu, la teatrul de păpuși. Se spune despre ea că a fost un copil trasformat peste noapte în femeie frumoasă. Părinții ei cred asta, și prietena ei cea mai bună, Zoe, crede asta, colegii ei de facultate spun tot asta, ba chiar și cățelul ei Diego ne-ar spune tot asta, dacă, desigur, ar putea vorbi. Dar de ce nu ar face-o, mă rog, dacă și noi trenurile, o facem? Ei bine, Greta s-a îndrăgostit de păpuși din ziua în care tatăl ei îi citise prima dată acel emoționant capitol din Mizerabilii lui Hugo, în care micuța Cosette, asuprită de familia Thénardier, se uita cu jind seara la surorile ei vitrege care se jucau cu păpuși frumoase, grațioase, moi și parfumate, expuse în cele mai frumoase vitrine de sticlă pe care un copil și le poate imagina. A înțeles din ziua aceea păpușile, dar și mai apoi, când s-a întâlnit cu povestea lui Pinocchio, de exemplu. Așa că Greta a însuflețit păpușile cum nu a mai făcut-o nimeni altcineva în familia ei. Lucru care nu a trecut neobservat, mai ales că, pe măsură ce treceau anii, și copilul din ea devenea fată, iar fata, femeie, un singur lucru rămânea la fel de frumos și neschimbat în sufletul ei: dragostea pentru păpuși. Păpușile erau magice pentru ea, și nu și-a imaginat niciodată că poate iubi ceva mai mult pe lumea asta decât păpușile ei, dar asta până când l-a întâlnit pe Victor.

Victor e profesor de desen. În timpul liber, atunci când nu desenează ilustrații pentru reviste, cărți ori almanahuri, își duce nepoțica la teatrul de păpuși, la filme pentru copii sau îi citește chiar el, ore întregi. Și, acum un an, a dus-o pe Sofia taman în teatrul Gretei, neștiind că asta-i va schimba viața pentru totdeauna. Acolo s-a îndrăgostit de vocea ei, fără să o vadă. Pe loc. De parcă i-ar fi vorbit din spatele cortinei un înger într-o limbă nepământeană. A găsit apoi pretexte mereu ca s-o convingă pe Sofia să meargă cu el la teatrul de păpuși de două, ori de trei ori pe săptămână. Iar într-o joi, au rămas doar ei în public. Vroia s-o vadă. S-o cunoască. Să afle cum arată îngerul acela care vorbește însuflețind păpuși. Și a văzut-o. Blondă, și frumoasă ca o muză pieptănată de corifei, furându-i inima instantaneu.

Iar Greta s-a îndrăgostit de cârlionții lui, de pomeții lui, de părul lui brunet, de liniștea din ochii lui. I-a spus da, când a invitat-o în oraș. Și au ieșit, timp de o săptămână, zi de zi, la Casa Cașpa. Curând, serile și le pierdea în brațele lui, când el îi citea pagini din Pygmalion, în timp ce ea îi redesena aura cu săruturi care-i transfigurau întreaga ființă. Și totuși, cum au ajuns în compartimentul meu? N-aș putea spune exact, deși am auzit că au fost în nordul țării, pentru a-și vizita bunicii, și mai ales pentru a le da vestea cea mare. Știți voi, vestea aia. Cea mai mare. Că se vor căsători. Și-au luat și inele, ca să-și împodobească sufletele deja contopite. Acum dorm, ori visează unul în brațele celuilalt, iar eu mă gândesc că Victor poate visează la prima lor casă, iar Greta… Greta zâmbește și ține imaginar o păpușă nouă în brațe, o păpușă pentru viitoarea verișoară a Sofiei, care ascultă poveștile mele de acolo, din pântecul Gretei, care-și deschide deja un ochi să verifice dacă Victor s-a trezit, pentru a-i spune că de astăzi vor fi trei. Trei licurici pe lume. Trei rațe mandarine.

Iar mie? Mie mi-ar plăcea să-i fotografieze cineva, înainte de a se trezi, când încă li se vede puful din obraji. Privindu-i cum dorm, mărturisesc că întotdeauna am călătorit pe șine cu ferma convingere că dragostea se coace numai în doi, că al treilea o povestește, iar al patrulea ascultă. Dar ce pot știi eu? Eu nu sunt decât un vechi și vorbăreț tren, unul naiv de felul meu, căruia îi place să povestească mai ales atunci când dragostea își închipuie, în îndărătnicia ei ciudată, că ceilalți nu au ochi, ori când găsește ascultători care n-au aflat încă povestea asta, luați-o cum credeți mai bine dumneavoastră de cuviință, desigur…

 

23. Nu e bine să fii păun, Ohara Donovetsky

 

Mă numesc Scarlet Ohara.

De fapt, Ohara Scarlet, pentru că Scarlet e numele de familie. Tata, vorbind la telefon: “Scarlet sînt, cu cine vorbesc?”, şi accentul cădea pe a doua silabă, ca în tapet. Profu’ de geogra, în liceu: “Bă, scarlete, ştii că scapete e un nume de pasăre?”, şi eu, o fi scaiete?

În acte, nu era scris Scarlett O’hara, ci aşa cum se auzea. Mama: “Iubita mea, gândeşte-te că nu se putea să îţi dau alt prenume. Cum era să te cheme?! Scarlet Maricica?! Îţi spun eu; n-aveai scăpare, toată lumea ţi-ar fi zis aşa, când te-ai fi prezentat. Mie aşa mi s-a întâmplat, după căsătoria cu Scarlet. Ziceam Scarlet, iar ei, zâmbind cunoscători: Aaaa, şi O’hara, nu? Ştiu, e ca o piatră de picior, nu scapi… Crede-mă, scumpa mamei, erai condamnată la numele ăsta.”

Bine că pe el îl cheamă Ion Graur. Mama: “Păi, şi ce? Când te căsătoreşti, o să poţi să iei numele soţului tău… Deşi, să îţi spun sincer, mie nu mi-ar plăcea… După tot chinul cu numele ăsta, merită să îl păstrezi; în definitiv, este numele tatălui tău.”

Ohara Graur. Cum aşa? O să am două nume de familie? Păi, şi pînă acum aveam tot două nume de familie, dar nu le vedeam aşa… Mătuşa: “Cum o să te cheme Graur?! După ce toată viaţa ai fost păun, acum o să fii graur?” Şi spunea “toată viaţa” de parcă aş fi avut 50 de ani, nu 25.

Ohara. Ion. Graur. Ne cunoscuserăm în urmă cu vreo patru ani, la o petrecere de revelion, acasă la o prietenă comună. Alesese să fie Moş Gerilă (nu-i aşa, cum era să fie Moş Crăciun?, la noi Moş Crăciun nu venea, numai Moş Gerilă) şi se lăsa costumat de cei cărora ideea nu li se păruse o prostie. Printre ei eram şi eu. Mă amuza chiar că cineva acceptase să primească vata pe obraji, un fes roşu pe cap şi un palton roşu pe umeri, de dragul de a avea şi noi un “moş” decent.

La finalul petrecerii, ne-am bîlbîit în numere de telefon. Niciunul dintre noi nu înţelegea de ce celălalt tot repeta numărul schimbînd câte o cifră: de fapt, numerele noastre de telefon erau identice pînă la cifra finală. Ni s-a părut foarte amuzant şi am mai dat o tură în parcul apropiat.

Primăvara următoare, plimbările în parc au devenit îngrijorător de lungi. Ne pierdeam unul în altul. Tovarăşul Frangulescu, ieşind din Consiliul popular de lîngă parc: “Ce e cu crucea asta la gîtul tău? Scoate-o imediat! Ce eşti dumneata? Aa, student? Şi ce dacă eşti student? Dacă nu o scoţi, tovarăşul student, o să ai de-a face cu mine!” Nu mai ştiu restul, am în minte paltonul aşezat pe umeri al tovarăşului Frangulescu şi spaima că a purta o cruce la gît era un fapt pentru care un secretar de partid te putea sancţiona pe stradă în Republica Socialistă România.

Elena Graur. Puteam păstra numai cel de-al doilea nume. Mama avusese inspiraţia să îmi pună şi “un nume de sfânt”. Aşa e mai bine. “Mama, de ce nu v-aţi schimbat numele? Să ne fi chemat şi pe noi Ionescu, Popescu, Brînzovenescu, hai. Ne-am fi pierdut mai uşor în mulţime… “. Mama: “Ştii, una dintre mătuşile tale a şi murit cînd a văzut filmul ăsta şi tu vrei alt nume? La urma urmei, ăsta e numele tatălui tău.”

În anul al doilea la Filologie, profesorul de literatură română veche nu a vrut să îmi treacă nota în carnet. “Ce-i prostia asta? Cum să te cheme aşa?” Mi-a trecut prin cap să îmi schimb numele. “Mama, cum te chema de fată? Hai să-mi schimb numele, e ca o trîmbiţă ăsta…”. Mama: “Crezi tu, scumpa mamei? Caplanian este numele meu de fată, nu cred că…”

Nu ne-am căsătorit la biserică, ci numai la sfatul popular.

Pe Ion Graur îl chema, de fapt, Igor Sanieli. Familia lui, o familie burgheză veche de vreo 300 de ani, cu predecesori din ruşi albi şi cu căsătorii în ţările Europei, avusese inspiraţia să se piardă în mulţime. Păunul devenise graur.

Acum, că am terminat facultatea amândoi, vom lucra la Baia-Mare. Am fost pînă acolo să ne vedem repartiţia. Acum suntem în tren, putem să ne întoarcem acasă liniştiţi. Peste o săptămînă plecăm iarăşi. Acolo va deveni poate acasă. “Cu cine faceţi româna?” vor fi întrebaţi elevii de la Liceul nr. 1. “Cu tovarăşa Graur: Elena Graur. (şi nu cu tovarăşa Ohara Scarlet Sanieli). Ion va fi inginer la sonda de la Săieni. Inginerul Ion Graur. Nu Igor Sanieli.

E mult mai bine aşa. M-am liniştit. Am scăpat.

În Baia-Mare e un turn din care poţi vedea tot oraşul de sus. Tocmai fuseserăm acolo. Era să ne închidă paznicul în turn. Uitasem că are oră de închidere. Acolo poţi visa. Că te cheamă în continuare Ohara şi Igor. Scarlet şi Sanieli.

 

24. Scrisoare către sora mea, Dăncilă Simona, București

 

“Dragă Monica, o să fim celebri, eu şi Gigi, ne-am întîlnit în tren cu un domn francez, Bresson, care ne-a făcut o poză. Gigi dormea buştean dar eu nu, doar mă prefăceam, luasem o poziţie de actriţă obosită care ştie că e frumoasă. Am schimbat cîteva vorbe cu domnul Bresson, fireşte nu i-am spus că Gigi a trecut printr-un şoc, slavă-Domnului că a dormit toată noaptea, e prima noapte cînd doarme după accident şi m-a ţinut încontinuu strîns lîngă el ca să fie sigur că nu-l las singur. Cred că din cauza şocului s-a îndrăgostit de mine şi Eugenia o să-şi dea seama aşa că ar fi bine s-o pregateşti tu, nu vreau să creadă că sunt o fată rea. El nu vorbeşte de divorţ dar mi-a spus că nu vrea să stea acasă ci să-l găzduim noi la mansardă măcar cîteva luni. Ce să-ţi spun, nu cred că ştii cum e dragostea. Pluteşti mereu într-un vis care-ţi taie legăturile cu realitatea, zilele si nopţile au o fosforescenţă aproape otrăvitoare care emană de la chipul iubit, ştii că eşti în pericol dar în loc să fugi te ghemuieşti cu un zîmbet tîmp mai aproape de pieptul lui… Ştiu, aud deja lamentările tale, am fost întotdeauna o inconştientă, vei zice tu, Bebe o să mă aştepte pe peron cu liliac alb, ştiu dragă surioară, dar măcar aici, în trenul ăsta miraculos lăsă-mă să fiu eu însămi, să mă alint ca o Annă Karenină reîncarnată care cade din nou în aceeaşi greşeală, ca o Evă Karenină învinsă de dulceaţa ucigaşă. Domnul Bresson mi-a spus că poza o să apară într-o expoziţie, dar nu ştiu dacă bate cîmpii, e oarecum dubios în entuziasmul lui “pur artistic”, ştii cum sunt străinii ăştia- vin în România ca într-o rezervaţie cu specimene stranii cărora se străduiesc să le facă disecţie psihică pentru a demonstra…ce??! Că suntem mai tîmpiţi, mai laşi, mai leneşi, mai murdari. Acest domn era uimit de franceza mea destul de bună şi a insistat să ne întîlnim joi în centru ca să facem alte poze, i-am răspuns pozitiv dar sunt aproape sigură ca nu vom merge, Gigi e ca în transă, rupt de lume şi chiar de el însuşi, mi-e teamă să nu mă întrebe de cocoşata la care mergea cînd era mic, o ştii, doamna Kaluţescu, care-i spunea că îl vede în globul de sticlă de pe televizor cu mărgele la gît. Poate că o vizită la doamna Kaluţescu, ne-ar fi de ajutor, ne-am aminti de camaraderia luminoasă dintr-a cincea cînd împarţeam gogoşile pe bordura din Herăstrău… Acum toţi dorm dar e lumina în compartiment, Gigi mă ţine în continuare strîns în timp ce calatoreşte prin lumi infernale, simt asta în pulsul lui fierbinte. M-am îndrăgostit de el în astea doua zile, nu are nimic special, e acelaşi dintotdeauna, dar acum îşi doreşte o viaţă plină de iubire proaspătă. Pe Rux am văzut-o la morgă, Gigi nu ştie că a murit. Rux era albastră literalmente, cu mîinile şi picioarele răsucite ca ale unui idol indian, nu au putut s-o readucă la o poziţie firească şi în plus era însărcinată în trei luni. Aş fi putut să fiu eu în locul ei… De fapt luni seara trebuia să mă întilnesc cu el dar m-a sunat să-mi spună că nu mai poate veni şi îmi dau seama că motivul a fost Rux. Dacă aş fi psihopată şi dacă nu as şti că celălalt şofer, care a murit şi el, a fost de vină, aş putea crede că au fost amanţi, Gigi cu Rux, că ea a rămas însărcinată şi l-a ameninţat că-l dă de gol iar el a făcut deliberat accidentul sperînd s-o omoare sau chiar să moară amîndoi. Şi dacă ai şti cît de inocent e Gigi, nu e numai faptul că toţi bărbaţii rămîn mereu copii în faţa femeilor dar şi delicateţea lui obosită şi transparenţa ideilor. Da, ştiu, o să-mi spui ca Gigi e un simplu şofer de taxi ca atîţia alţii şi numai intelectualitatea mea morbidă îl ridică la rangul de prinţ, dar dacă nu-l ridic la rangul cel mai înalt pe bărbatul care m-a fermecat atunci ce îmi mai rămane? Bebe? Corectul şi omniprezentul Bebe care nu e în stare să se joace cu pernele şi cînd primeşte una în cap se ridică solemn în picioare ca un inchizitor şi se încuie în baie? Dacă chiar îţi place de el de ce nu îi propui să vă căsătoriţi? Voi doi vă potriviţi mult mai bine şi cred că tu îi iei mereu apărarea împotriva mea pentru că de fapt îl placi. Ti se pare un exemplu, un model ideal, poate îl asociezi cu imaginea acelui tată care ne-a lipsit mereu… Eu mă simt suficient de matură ca să am grijă de Gigi, ceea ce simt lîngă el e cutremurator, mă simt femeie pînă în adancul inimii ca un fruct copt şi zemos care vrea să fie mîncat. Abia aştept să te îmbrăţişez, mereu caldă, bună şi iertătoare, cu drag, Rosalinda”

Epilog

Scrisoarea nu i-am trimis-o niciodată Monicăi, am păstrat-o în jurnal, eram surescitată, nedormită, nemîncată.

Am ştiut ca poza cu mine şi Gigi va fi publicată în Franţa, ea reflectă o dragoste ideală, foarte posibilă în acele timpuri comuniste şi mai puţin posibilă în aceste timpuri noi. Ştiam, îmi imaginam, că vom fi oarecum celebri dar ce era să fac? Să sar în sus şi să strig cucurigu? Chiar şi acum mi se pare impudic să-mi dezvălui identitatea. E suficient să ştiţi că eu şi Gigi suntem fericiţi.

 

25. În a opta noapte, Popa Aura-Mihaela

 

La aceea oră din noapte, în care doctorii de la Floreasca delirau mai mult decât pacienții, în care persoanele de contact ale pacienților ațipiseră proptite de automatele de cafea, iar cunoștințele persoanelor de contact încetaseră de mult să mai sune, eu și tata încă stăteam de-o parte și de alta a patului, tăcuți, nemișcați și nu bănuiam că până dimineața, mama nu va mai fi. Trecuseră șapte nopți de la nenorocitul accident, șapte nopți de când tata uitase definitv de-ale lui boli bătrânicioase, șapte nopți în care numărase în gând și pe ceas fiecare respirație, completă sau sacadat-incompletă, a mamei.

La primul semn al zilei, mama pur și simplu a deschis ochii. Părea refăcută, luminoasă, ca proaspăt revenită din concediu, în nici într-un caz ca după comă. I-a spus tatălui „Bună dimineața”, iar tata i-a răspuns prompt cu lacrimi și zvâcniri din umeri. Am atins-o, avea mâna rece – „Mamă, bine-ai revenit”, am zis și m-am apropiat. Atunci ceva s-a întâmplat. Ea s-a împins mai tare în pernă, a scanat cu ochii împrejur nenumăratele plăci de gresie, albe și nediferențiate, a fost un scurt moment de acomodare, iar apoi a țipat cât a putut un nume necunoscut mie ori tatei. Se zbătea încâlcită în furtune, agățătă de halatele albe și implora să i se spună dacă Cristian Bude, 25 de ani, cu domiciliul pe strada Roznov, nr.29, din Craiova, trăiește. Vorbea extrem de repede și tulburat și eliptic și nu înțelegeam, tot ce reușeam să deslușesc era că un anume Cristian fusese cu ea în tren, pe locul 23, la geam, un tip brunet cu cioc roșcat. Mama credea că fusese într-un accident de tren. Doctorii n-au avut de ales și i-au umplut furtunașele cu o porție generoasă de somn. Înainte să adoarmă, printre gâfâieli și bolboroseli, l-a prins pe tata de mână și l-a rugat încă o dată să-l caute pe Cristian.

Memoria e o curvă misterioasă. O spuneam eu, nu doctorii, care tot ce puteau să spună era că nu știu ce să spună. La prima lor vedere, era un caz rar de amnezie, la prima mea vedere, tata murea de rușine. Memoria mamei fusese zgâriată asemeni unui cd rămas aproape neutilizabil, făcuse un salt în timp și poposise acolo, într-un colț al minții, stăpânit de acest Cristian. Doctorii ne-au explicat că în perioada următoare nu o vom putea vedea pe mama – cel puțin nu conștientă -, și că dacă e amnezie anterogradă, trebuie să o ținem departe de oglinzi. I-am dat tatei un Extraveral și i-am propus să ieșim la aer, însă m-a refuzat categoric, spunându-mi că nu reușește să audă respirația mamei.

Am ieșit pe hol ținând sub limbă două pastile de Extraveral pe care le-am înghițit înainte să formez numărul de telefon. Sora mamei din Canada a răspuns imediat. I-am explicat succint situația și am pus întrebarea – cine e Cristian Bude?. Răspunsul a fost unul lung, mult prea lung, cu o abundență de detalii, ce mă făcuseră să înjur în gând memoria funcțională a mătușii. Mama fusese logodită cu acest Cristian. Se cunoscuseră în ’75, la finele facultății, în Costinești, când participaseră împreună la un concurs pe plajă. Au câștigat, mama la fete, el la băieți și au primit cadou o plimbare în larg cu hidrobicileta. De la aceea plimbare până la momentul logodirii au trecut încă cinci luni și nenumărate călătorii cu trenul la ambasadă. Domnul Cristian avea un bunicul grav bolnav în Austria pe care dorea să-l viziteze, însă comuniștii erau tare zgârciți cu vizele. În cele din urmă, se pare că a primit viza, promițându-i mamei printr-un inel dintr-un aliaj incert, cumpărat de pe Lipscani și o logodnă fictivă, încheiată pe un peron, că se va întoarce de îndată ce bunicul se face bine. Inelul s-a înnegrit pe degetul mamei, iar Cristian nu s-a întors să-l schimbe. După jumătate de an de așteptare, mama l-a declarat mort și a dezvoltat cearcăne de văduvă.

Am închis telefonul și mi-am adus aminte de jurnalul mamei, copertat cu catifea roșie, pe care l-am găsit uitat pe noptieră când aveam vreo 15 ani. Știu că l-am deschis și l-am închis repede la loc căci mă speriasem. Pe prima pagină era un mesaj întortocheat de amor, scris cu cuvinte mari și semnat simplu „C.” Era o certitudine. În tot acest timp, Cristian nu murise, ci trăise cu noi, în Drumul Taberei, de fiecare dată când tata o alinta pe mama, zicându-i „buburuză”, cum îi spusese întâi Cristian în mesajul de dragoste.

Revenind în salon, l-am găsit pe tata în tocul ușii. În a opta noapte, a prezentat majoritatea reacțiile adverse posibile înșirate în prospectul medicamentelor pentru ulcer și a fost nevoit să plece acasă.

 

26. Când furnicile ies din furnicar și pornesc, libere, în lume, Robert Vas, Baia-Mare

 

Înainte de a-l vedea prima oară pe Luca, Matilda crezuse cu toată convingerea de care era în stare că pe inima ei crescuse în timp o coajă. Probabil fiindcă în urmă cu trei săptămâni nu și-ar fi închipuit niciodată că se poate îndrăgosti atât de repede și de neașteptat de miezul dulce al unui bărbat pe care-l va săruta prima dată atât de departe de București. Dar poate că lumea e un bazar, iar dragostea un continent străbătut de cele mai inexplicabile și sensibile coincidențe. Luca a adormit și nu știe că acum, pe fundalul roților complice de tren, bucurii succinte traversează ochii Matildei, cu o precocitate sentimentală grefată numai în cărțile pe care bunica ei i le citea secvențial sâmbăta seara, când îi explica, cu o blândețe maternă de care nu avusese niciodată parte, de ce furnicile comunică, se caută și se ajută, fiecare având rolul ei în destinul celorlalte, pentru ca, la momentul oportun, să iasă din spațiul închis al furnicarului artificial și să pornească, libere, în lume.

În brațele lui Luca regăsește liniștea aceea desprinsă din cuvintele bunicii și din poveștile ei formidabile despre furnici, ori acea intimitate caldă și acel elan sentimental pe care-l mai avusese doar atunci când, copilă fiind, primise primul flaut cadou. La urcarea în tren, Luca i-a spus roșind că părul ei miroase a maci suedezi și a mentă sălbatică, cuvinte care îi mai taie și acum respirația, de parcă le-ar auzi din nou și din nou, la nesfârșit și pentru prima dată, simultan. Nu și-a putut explica până acum de ce cuvintele lui de arhitect îndrăgostit o fac să plutească undeva chiar mai sus decât concertele lui Vivaldi pentru Flaut și nici de ce, încă din prima zi când s-au sărutat, pe peronul acelui mic orășel din nordul țării, el i-a transmis o liniște pe care sufletul ei a acaparat-o în mod mimetic, asemenea unei furnici care intră pentru prima oară într-un furnicar imaculat de zahăr.

Matilda a învățat că, pe măsură ce trec anii, înveți mai bine sensul unor cuvinte. Dar cuvintele nu mai înseamnă mare lucru atunci când inima își închipuie numai ce vrea ea. Acum cinci săptămâni, de pildă, s-a convins cel mai bine de acest lucru. Pe atunci, Luca desena fără încetare, cu o febrilitate nobilă pe chip și cu limba scoasă din gură, iar Matilda respira în același timp cu el, mai ales în pauzele lui de concentrare, când arunca cu o minge de tenis în direcția lustrei și apoi încerca să o prindă. N-o prindea. Poate intenționat, dintr-o simplă și sentimentală auto-răsfățare. Posibil fiindcă observase prima oară ochii ei dezbrăcați.

De fapt acolo, în amfiteatrul facultății, o văzuse prima dată și tot acolo o aștepta la orele amiezii în fiecare zi, lăsându-i bilețele semnate, pe care ea le poartă și acum, în geantă, poate pentru a ne dovedi nouă, cititorilor sceptici, că există pe lumea asta trasee afective comune pe care își încep călătoria concomitent cel puțin două furnici. Matilda nu avusese parte niciodată de atâta tandrețe, de asemenea cuvinte și nici de un asemenea melanj armonic al sentimentelor cuiva, născându-se într-o familie plină de dezechilibre bizare, într-un furnicar în care părinții ei nu o văzuseră pășind niciodată, fiind victime ale unui nemilos incendiu, despre care nici măcar bunica ei, cea care o crescuse de una singură, nu-i spusese mare lucru. Muzica, dragostea pentru flaut și pentru sunete erau, până să-l cunoască pe Luca, cele mai de preț cadouri pe care i le oferise, în amabilitatea ei stranie, viața.

Lumea Matildei se schimbase în aceste ultime trei săptămâni idilice, devenind una mai frumoasă chiar decât imaginea lui Cézanne răsturnată într-o oglindă. Pentru ea, gura lui avea un gust dulce de kiwi, ceva ca o permanentă trezire senzorială, ceva armonic, ce depășește orice filozofii de bonton. Îl iubea, deși nu-și putea explica proveniența exactă a acestui dozaj echilibrat al afectelor care-i năvăleau mintea și sângele. Acum știe că există trăiri imposibil de eludat, și că există dragoste ce se aglutinează mutual în ochii celuilalt, și cuvinte care nu fac nici măcar cât jumătate din catedrala unui sărut pe care i-l lipește cu atâta tandrețe pe piele Luca.

Iar Luca, pierdut în trenul viselor, îi injectează Matildei zâmbetul lui ștrengar, scurs de undeva de sus, din părul lui cârlionțat, oprindu-i, pentru o bucată de timp, respirația și inima. Matilda nu își poate imagina că un înger poate fi mai frumos. Îl caută chiar și-n vis cu nesaț și nu găsește la el abslout nimic care să poată fi îmbunătățit. Matilda știe acum că vagonul ăsta de dormit, că trenul acesta, de fapt, le duce dragostea mai departe, nu doar înapoi la București, ci mai departe în viață. Matilda știe că exact așa, în brațele lui, se nasc crâmpeiele menite să deșlușească și pentru alții dragostea lor, pe care oamenii care se perindează acum prin tren, ca niște fructe sterile crescute în seră, nu o pricep, așa cum nu pricep nici dimensiunile unei fericiri pe care o poartă în suflet doar furnicile, când ies din furnicar și pornesc, libere, în lume.

 

27. Desprinderea, Adina Rosetti, București

 

I-am zărit prin uşa întredeschisă a unui compartiment în vagonul de clasa I şi am ştiut imediat că pe ei îi căutam. M-am aşezat pe banchetă cu grijă să nu le tulbur somnul şi i-am privit pe îndelete, prin obiectiv, aşteptând momentul perfect pentru a apăsa declanşatorul.

Unde se duceau tinerii ăştia frumoşi, dormind înlănţuiţi, suspendaţi în universul paralel al intimităţii lor? Ce fel de viaţă trăiau oare? Pe ea, o blondă cu forme voluptuoase, mi-o imaginam studiind literatura, poate franceză, deşi probabil că-n ţara asta cu clădiri cenuşii şi magazine sărace se studia doar cea sovietică. El ar fi putut fi un proaspăt absolvent de filosofie. Îmi plăceau coama lui leonină, care sfida cenzura vremurilor, relaxarea lui asumată, gestul lui posesiv de a înconjura femeia iubită cu braţul, vrând să se asigure că nu va pleca niciodată de lângă el, că şi-n somn îi aparţine, că visează şi respiră în exclusivitate pentru el. Ştiam ca sunt un privilegiat să iau parte la ritualul secret al acestui cuplu (mai intim chiar decât sexul, pentru că doar în somn se oglindesc pe chipul oamenilor întâmplări şi senzaţii stranii, petrecute înăuntru), şi aşteptam în linişte, fascinat, momentul unic în care adâncurile lor vor ieşi la iveală, fie si pentru o fracţiune de secundă. Abia atunci urma să apăs declanşatorul.

Tinerii purtau verighetă, deci erau căsătoriţi. Se luaseră probabil de foarte tineri, cunoscându-se la vreun chef organizat de colegi prin căminele studenţeşti, cu băutură şi ţigări occidentale, aduse cu mari eforturi de peste graniţe. El o furase unui coleg, cam insipid, cu care ea ieşea mai mult din plictiseală. O fermecase cântându-i la chitară şi recitându-i poezii. Noaptea, după ce făceau amor, îi punea Led Zeppelin la magnetofon şi-i promitea că vor evada din ţara asta în care puteai să faci închisoare pentru o glumă. Visau amândoi, fumând Kent modelul lung, că vor vedea Parisul. Se vor plimba noaptea pe Champs-Élysées, ţinându-se de mână, vor sta pe treptele de la Sacré-Coeur, cântând împreună cu alţi tineri, şi vor vizita Louvre-ul, plictisindu-se îngrozitor, până când, fără să ştie că repetă o scenă dintr-un film celebru, o vor lua pur şi simplu la fugă pe coridoarele muzeului.

Poate că ea era însărcinată, mi s-a părut că zăresc, în felul în care i se aranja rochia, un fald care ar fi putut ascunde o sarcină la început de drum. Poate că se duceau acasă, îmbătaţi de fericire, să le dea părinţilor minunata veste, fără să aibă habar că făptura ce urmează să sosească pe lume nu le va aduce decât nefericire. Am văzut-o pe ea pierzându-si graţia şi frumuseţea, aplecată mereu asupra unor scutece puse la înmuiat, în timp ce bebeluşul plângea într-o cameră friguroasă, iar pe el înecându-şi disperarea într-o sticlă cu alcool ieftin. Am văzut-o înfruntând ierni grele, stând prin viscol la cozi interminabile (cei care mi-au fost ghizi în tara asta mi-au povestit, pe şoptite, ce-nseamnă “o coadă”) pentru a face rost de lapte sau banane, călcând munţi de rufe, gătind tone de mâncăruri fără gust, cârpind grămezi de ciorapi, în timp ce el se afunda într-o slujbă mizeră, purtând povara unui şef tiranic şi-a unor minciuni strivitoare.

Haina aruncată în grabă, pentru a-i ţine de cald în timpul somnului, sau mai degrabă, pentru a o feri de priviri necunoscute, s-a ridicat uşor, dezvelind un genunchi rotund şi cărnos. Ştiam că se apropie momentul mult-aşteptat şi degetul îmi tremură uşor pe declanşator.

Poate că nici măcar nu erau căsătoriţi unul cu altul, poate că de fapt fiecare aparţinea altcuiva, erau doi amanţi clandestini, sfîşiaţi de o pasiune vinovată, fugind de restul lumii. Se urcaseră în primul tren şi n-aveau de gând să se mai oprească niciodată, urmau să-şi consume dragostea prin trenuri, de-a lungul şi de-a latul României, până când moartea (sau plictiseala) îi va despărţi. Atunci se vor da jos într-o gară oarecare şi nu se vor mai revedea niciodată. Îmi plăcea scenariul acesta…

Femeia făcu deodată un gest, tulburând armonia paradisiacă a somnului în doi, gestul pe care-l aşteptasem pentru a fotografia. Se răsuci, oftând – un oftat prelung, ivit din adâncul unor vise pe care la trezire nici nu şi le va mai aminti – şi-şi duse mâna la frunte, ca şi când ar fi încercat să alunge ceva, iar bărbatul, simţind ca ea se desprinde uşor din universul lor ermetic, îşi potrivi posesiv mâna mai bine în jurul gâtului ei, aproape strângând-o. Clic! Ca de obicei, n-am dat greş. Am prins exact clipa pe care-o aşteptasem şi pe care-o anticipasem, fracţiunea infinitezimală de secundă în care realitatea şi-a schimbat contururile, dezvăluindu-şi una dintre faţetele ei ascunse, făcând loc magiei, lăsând liberă povestea, în toată splendoarea ei. Cine erau tinerii îndrăgostiţi care dormeau pe banchetă? Nu mă mai interesa. Am ieşit din compartiment la fel de nevăzut precum intrasem, fără să le tulbur somnul în care probabil visaseră că sunt protagoniştii unei fotografii nemuritoare.

 

28. Tovarășa iubire, Alina Moscalu

 

Mereu m-am gândit că nu sunt acel gen de femeie după care să întoarcă barbații capul și să uite unde mergeau. Și să le stea copiii cu ochii împăienjeniți de atâta așteptare și femeile fremătânde de neliniște. Nicicând nu mi-a trecut prin cap că aș putea să devin muza cuiva așa, de amorul artei și pentru glezna tânără.

O țigară dacă aș putea fuma! Să simt cum îmi intră fumul în plămîni, să pufăi ca un cal de rasă și să îmi miroase părul din nas a tutun, să îmi cîștig din nou privirea misterioasă dată de fumul care îmi tulbura ochii mai tot timpul, să reîncep să mă dau cu ruj. Și nu în ultimul rând să scap de durerea asta de cap. Și de ce e nevoie să mă țină atât de strâns? Ba chiar mi-a îndesat și verigheta pe deget, fără să fi mers la primărie să bâigui un da care să mă nenorocească pentru totdeauna. Am zis da când m-a cerut și nu m-am răzgândit a doua zi. Drept dovadă: suntem într-un tren, împreună, în drum spre părinții mei.

Îmi tot repet că peste cinci luni voi naște o ființă vie, cu ochi limpezi. Aș fi putut să îmi sun mama, să îi povestesc și să o convocăm pe țața Eufrosina la un sfat, cu mine de față. Să vină cu fusta ei neagră înfoiată, cu pantofii ei de duminică cu bot rotund și atât de scâlciați încât seamănă cu două coji de nucă, cu basmaua îndoliată și pe care o poartă trasă de-i acoperă sprîncenele, ceea ce poate fi înfricoșător pentru necunoscători. Și să facă bolboroseala ei cu broasca și să scap de acel ceva care crește în mine. Și mama să îmi spună că am visat aiurea, și că am avut febră și că o să recuperez eu cursurile pierdute, doar să mă fac bine.

Am 21 de ani, sunt în anul trei la Facultatea de Medicină și am îndrăznit să fac sex, virgină fiind la vârsta mea. Și ca orice virgină din provincie nu m-a ocolit norocul și am rămas însărcinată fără să am timp să dau de două ori ochii peste cap. Și el a fost încântat. Auzi: era nevoie ca în familia lui de orășeni să vină sânge proaspăt, că prea sunt de multe generații la fel și au început să piardă din vigoare. Și când mă gândesc că nici nu am vrut să îi spun ca voi avea un copil cu el; și am ajuns prin a accepta cererea în căsătorie și a-mi minți proprii părinți. Din lașitate, din nevoia de a-i proteja. Ca să evit dezamăgirea din ochii tatălui; pentru că nu pot explica cum a fost posibil ca fata lui să se transforme în femeie peste noapte și să trag apa la veceu peste visul a trei generații de a avea un doctor în familie.

Mă uit la Mircea care tot încearcă să mă convingă că de fapt eu sunt frumoasă, că am picioare de femeie pentru care ai renunța instantaneu la fumat, numai să știi că te vor însoți mulți ani. Și-mi înghit zîmbetul amar gândindu-mă cât de puțin mă cunoaște și că e normal să fie încântat: e primul bărbat din viața mea, are 30 de ani, părinții îl presează să se așeze la casa lui, de ce ar mai aștepta? Uite, s-a ivit dintr-un amărât de cămin studențesc o ocazie care îi face pe ai lui fericiți, hrănindu-le orgoliul. Iar lui îi confirmă masculinitatea. Evident că imediat după ce mi-a pus verigheta pe deget m-a anunțat că nu va putea să stea mult timp lângă mine. Serviciul îl va ține ocupat – lucrează la un minister, cel care are legătură cu industria, dacă nu mă înșel. Nu l-am întrebat niciodată direct, nu a ținut niciodată să îmi dea amănunte. Dar acestea sunt detalii care, de cele mai multe ori, în cazul unora ca noi, obosesc și sunt inutile.

Nici nu știu ce e mai greu să accept: că m-am măritat fără binecuvântarea alor mei, că am renunțat la facultate ori că soțul meu este parte din sistemul care mi-a îngenunchiat tatăl. Straniu cât de tare îmi pot dori să fumez! Și cum știu că părintele meu va simți din prima clipă cine îi va deveni ginere, iar mama se va refugia în bucătărie să se asigure că totul este ca la carte. Cel puțin acolo.

Am simțit că am o șansă când mi-a zis că va fi nevoit să călătorească mult în străinătate. Mă gîndesc că poate îl conving să mă ia într-una din călătoriile lui și nu mă mai întorc. M-aș ascunde atât de bine că nu m-ar găsi niciodată, aș minți, aș înșela, aș uita de unde am venit. Oricât de greu mi-ar fi: m-aș mai naște o dată. Și știu că astfel fruntea tatălui meu se va descreți și va ști că sunt în viață.

Și măcar dacă l-aș putea învinui pe el! Ironia este că am vrut amândoi același lucru: să facem sex, fiecare din considerente diferite. Eu pentru că eram curioasă și mi-a plăcut culoarea pielii lui, iar el pentru că era bărbat și a întâlnit o femeie fără inhibiții. Nici măcar nu i-am zis că sunt virgină, l-am lăsat să se mire, apoi să se bucure, apoi să chiuie, apoi să mă ia de soție. Ce simplu pare spus așa! Și acum, ca o sclifosită, încerc să vă conving că eu vreau de fapt să obțin o diplomă de salvat vieți, că am acceptat să mă mărit, pentru ca în momentul următor să îmi doresc asiduu evadarea, că ce trăiesc eu ar fi frumos pentru altcineva, dar nu și pentru mine. Chiar și așa, m-ați ajuta dacă nu m-ați judeca dupa atâția ani.

 

29. Amintirea unei nopți care nu s-a întâmplat, Dorina Tătăran, București

 

Într-o perioadă în care eram atent doar la clapele pianului din Black Cat, un bar de jazz din Bucureşti, şi la paharul aflat la îndemână, am început să observ o prezenţă, la o masă dintr-un colţ. E mult spus observ, am luat cunoştinţă de ea pe nesimțite, la fel cum constaţi că într-un loc pe care îl vezi zilnic a apărut un obiect care se potriveşte atât de bine în ansamblu, încât nici nu ştii când s-a ivit. Urmare a vreunei mişcări (ne)fericite, te loveşti de el şi te întrebi dacă până în clipa aceea a fost acolo sau nu.

După ce o vreme mă lăsasem purtat de la o zi la alta doar de muzică şi de băutură, începusem să realizez că, deși aveam tot mai mult alcool în mine, eram din ce în ce mai lucid. Și m-am oprit.

Atunci am dat de ea. Ne despărţeau doar câteva mese şi muzica pianului meu. Într-o seară, m-am lovit de masa ei şi i-am răsturnat paharul. A zâmbit, iar eu m-am aşezat în fața ei. N-aş spune că era o frumuseţe, nu genul pe care ţi se opreşte privirea şi rămâi blocat câteva clipe, dar vădea feminitate şi fragilitate. Deşi, poate că nu chiar fragilitate, nu vorbesc despre neajutorare, despre femeia care imploră să fie dominată. Delicateţe, mai degrabă. Părul şaten îi ajungea la umeri, buzele îi erau frumos conturate, iar ochii căprui mă priveau curioși. Avea verighetă. Am tresărit. Și eu aveam, dar nu mai însemna nimic. O priveam și imagini din alte seri mi se derulau în minte: femeia singură de la masa din colţ, în unele imagini mai era o femeie cu ea, sau o femeie şi un bărbat. Am oprit filmul din capul meu.

Fumam şi ne uitam unul la altul. Simţeam că eram prea convenţionali, că exista un motiv pentru care mă oprisem acolo şi eram pe cale să îl ratez, din cauză că ne purtam cum trebuie. Mă întrebam dacă ar fi acceptat să rămână cu mine în noaptea aceea. Voiam doar să simt o prezenţă lângă mine, o respiraţie care să-mi ţină de urât până în zori, pentru că odată cu zorile, cu lumina se risipeau şi gândurile sumbre şi frica de singurătate. Unele nopţi se apropiau de mine ca o ameninţare pe care o simţi undeva în umbră, precum paşii înfundaţi pe o alee întunecoasă, când te cuprinde panica şi începi să alergi, vrei cu disperare să pui distanţă între tine şi nevăzutul urmăritor. De aceea mi le umpleam cu whisky, cu muzici, ocazional, şi cu oameni, nu neapărat femei, ideea că nu eram singur.

– Hai să plecăm de aici.

Nu plănuisem asta, cuvintele ieşiseră, pur şi simplu.

– Unde?

– Nu știu, urcăm în primul tren pe care îl găsim.

– Tren?

– Da, tren.

– Hai.

Nu mă așteptasem să fie de acord. Dar am luat-o de mână și am plecat. I-am simțit pulsul zbătându-se la încheietura caldă, când am urcat în fugă în primul taxi zărit în noaptea de septembrie, nu știu de ce în fugă, părea că amândoi voiam să ne depărtăm cât mai rapid de Black Cat, de orice ne-ar fi putut face să ne răzgândim. Tot drumul n-am vorbit, abia după ce ne-am așezat într-un compartiment al unui tren pe care nici nu văzusem ce scria, poate că Iași, poate că Budapesta, poate că… nu conta, abia atunci, așadar, ne-am privit și am izbucnit în râs. Am început să ne depănăm poveștile, fără să ne pese de nimic, până și de controlor am râs când ne-a cerut biletele, iar el n-a insistat, ne-a privit doar cu îngăduința unui zâmbet cu subînțeles.

Mi-a spus tot ce însemnase viața ei până atunci, iar eu am ascultat-o întâi urmărindu-i buzele frumoase și ochii cu sclipiri copilărești, apoi, completând-o cu propriile-mi urcușuri și abisuri, până am obosit amândoi și am simțit nevoia s-o iau în brațe, să-i mângâi bucuria din ochi.

Era spre dimineață, când m-am uitat la ceas, apoi din nou la ea. M-am cufundat în scaun și am tras-o spre mine. S-a întins pe jumătate, i-am acoperit picioarele, mi-am trecut brațul drept în jurul gâtului ei și am închis ochii.

Țăcănitul roților de tren abia se mai aude, înlocuit de vorbărie, râsete, aplauze. Un miros dulceag, de vanilie și flori, îmi șterge simțurile, apoi se pierde printre celelalte: fum de țigară, alte parfumuri, transpiraţia dintre ele. Parcă din depărtare, răzbat acorduri de trompetă, sunete curate, poţi auzi timpul cum se scurge printre ele. My Funny Valentine. Revin aplauzele, semn de recunoaştere. Încerc să deschid ochii, am pleoapele grele, mâna mi-a amorțit. Oare ea doarme? Reușesc să mă mișc, un picior îmi alunecă de pe scaun. Scaun? Clipesc des, mă uit în jur, sunt în Black Cat, la bar. Adormisem cu capul pe tejghea. Pe scena micuță, Vanea salută publicul cu trompeta, pornește spre mine și îmi face semn spre pian: e rândul tău. Instinctiv, mă uit spre colțul unde stă ea de obicei. E acolo, la masa ei. Singură. Îmi zâmbește. Cu gesturi mecanice, o iau spre pian, nu înainte să mai privesc o dată în jur. Nici urmă de compartimentul de tren, nici urmă de fuga noastră. Cât de real păruse totul…

 

30. Țărm cu viață, Anca Constantin, București

 

Ce bine că se terminase ziua, a fost gândul Anei înainte de a se lasă furată de somn. Era obosită dar limpede, ca atunci când în sfârşit ieşi la lumină după ce mult amar de vreme n-ai văzut urmă de soare. N-ar fi trebuit să-i spună nimic lui Radu, acum îi părea rău. Măcar dacă şi-ar fi stăpânit emoţiile şi agitaţia strânse peste zi şi ar fi tăcut altfel. Cu toată cearta, uite că el încă mai ştia cum să-i facă inima să zâmbească, cum s-o treacă peste toate cu o simplă îmbrăţişare. Prea strânsă, posesivă, aproape sufocantă dar aşa bine ştiută. În ea se simţea acasă, avea credinţa că e ferită de toate cele ale lumii care le strângea câteodată aripile.

Plecaseră de la părinţii lui uşor încordaţi, aşa s-a şi făcut că a izbucnit, dintr-un nimic, acum nici nu-şi mai amintea. Tinerii se ceartă pentru că se iubesc, le-ar fi spus mama. Şi le-ar fi zâmbit toată dragostea ei cu riduri de viaţă trăită. Sau să fi fost azi doar neliniştea ei de cuib de viaţă nouă. Nu se gândise că va rămâne însărcinată acum, nu se gândise nicicum dar mereu i se păruse că asta ar fi felul de stare care te prinde în graţia ei exact atunci când trebuie, nici un moment mai devreme ori mai târziu iar acum descoperea că era aceeaşi femeie de totdeauna, neschimbată ca prin minune de veste. Se regăsea încă năucă, bulversată, zâmbea sau plângea, căuta să se bucure, să uite de toate care o apăsau, de plecarea lui, de fricile ei de femeie îndrăgostită.

Radu fusese bucuros tare, o molipsise cumva cu fericirea lui. O ridicase peste pământ, aşa strâns în braţe încât îi putea simţi bătăile de inimă amestecate între ale ei, o privise cu cei mai adânci ochi verzi şi îi spusese cele mai rotund pârguite de linişte cuvinte din toată viaţa ei – o să fie bine !

Ea n-a putut decât să plânga. De prea plinul încrederii cu care ştii că viaţa ta e cald cuibărită în mâinile şi sufletului unui om bun, de teama că asta înseamnă că tu nu mai ai nici un alt rost în afara iubirii voastre. Şi iubirea poate fi rănită uşor.

Azi ar fi vrut să nu se fi gândit la nimic, să nu existe nimic în afară de ei doi. Radu trebuia să plece cu munca pentru câteva luni, poate mai bine de un an, nu îndrăznea să se gândească măcar la tot timpul ăsta cu ei doi crescând departe unul de altul. Părinţii lui se bucuraseră, îi primiseră cald dar cumva asta o făcuse doar să-i fie şi mai dor de mama ei. Mama.

Acum mergeau acasă, pe înserat târziu de primăvară obrăznicită văratec, te agăţa în mreje mirosul crud de liliac, senin şi toate păreau la început de cale.

Radu adormise epuizat după o zi prin care trecuse ca o pasăre prin furtună.

Prea multe prinse în timp aşa scurt dar nu se mai gândea la ele de cand Ana îi spusese că din ei doi creşte acum viaţă nouă. Toată lumea îi rămăsese mică după clipa aceea. Era fericit, era puternic de iubirea Anei.

Nu se putuse stăpâni să zâmbească tot drumul spre gară. Ana credea că veniseră aici doar să sărbătorească la un strop de aer curat şi grădină înverzită frumos de poveşti din copilărie. Un pic de linişte în locul vacanţei în care nu-şi permiteau să mai plece anul asta.

Apoi în gară, trebuise să inventeze ceva ca să-i distragă atenţia Anei. Ce repede s-a necăjit când a venit îngrijorat spunând că a pierdut actele! Şi el abia şi-a stăpânit emoţia, să nu se dea de gol. A urcat-o în tren aproape pe sus, tot să nu fie atentă la nimic în jur şi a dispărut rapid, chipurile să caute portofelul pe drumul înapoi până la ghişeul de bilete. A aşteptat de fapt câteva minute bune pe coridorul îngust de trecere. S-a domolit, şi-a răvăşit un pic părul şi a intrat înapoi în compartiment, zâmbind în sfârşit atât cât îl mâna inima.

Le-am găsit, le-am găsit ! A luat-o în braţe si a ţinut-o aşa, strâns, mângâind-o pe frunte cu sărutări mici, până uşor, uşor foşnetul mărunt al roţilor a început drumul. Erau singuri încă, trenul părea doar al lor. S-a gândit că acum ar putea să-i spună dar Ana aţipise moale în braţele lui. I-a ascultat un timp respiraţia de copil, potrivind-o fără grabă cu mersul inimii lui.

O să-i spună când se va trezi – Ana, mai ştii? Când tatăl tău, plecat pe vapor, era dat dispărut după furtuna aceea groaznică, mama ta a mers în faţa mării, i-a strigat că te va avea pe tine, că îl iubiţi, îl aşteptaţi Acasă – să-i poarte ea vorbele până la el si apoi să-l lase liber, viu. Iar tu i-ai promis mamei tale înainte de a pleca spre cer, că atunci când vei afla că aştepţi puiul tău de om, vei merge să-i laşi mării strigătul tău de iubire iar ea i-l va duce. Ana…trenul nostru nu merge acasă la noi, merge acasă la Voi. Dimineaţă vom fi pe ţărm!

Abia aştepta ! Da, îi va spune îndată ce-i va vedea ochii deschişi din nou în ai lui – a zâmbit Radu, lăsând să cadă pleoapele grele peste conturul cald al femeii lui. Peste lumea lui.

În urmă-i, prin noaptea senină de început de viaţă, alt gând strecurat uşor ca un duh blând, printre braţele lui îmbrăţişând-o, abia începea…Ne iubim !

 

31. Acasă, Mușat Malcinschi Ana-Gabriela, București 

 

Ar putea fi părinții mei. Sau părinții iubitului meu. Deși nu par neapărat părinți. În nepăsarea somnului lor, par în afara timpului, a spațiului, sau a oricăror obligații, a oricăror încărcături.

Aș putea fi eu, în somnul profund în care mă abandonez pe genunchii iubitului meu, într-o deplină încredere, fără niciun fel de apriopri, fără vreo teamă, fără niciun fel de reținere.

Acum chiar îmi amintesc. Eram foarte îndrăgostită, o dragoste din aceea fuzionala, cu cerul și pământul, gândeam cu creierul lui, vedeam cu ochii lui, simțeam cu iniâma lui, respiram cu plămânii lui. Și viceversa. Ne eram cer și pământ, dimineață și seară, zi și noapte. Dar era senin între noi, fără întrebări suplimentare, fără gânduri. Îmi era pavăză. Îmi era zid. Mă proteja. Simplă lui prezența mă liniștea. Stăteam lângă el cu certitudinea că eu sunt femeia. Femeia lui. Femeia. Cu legitimitatea unei stări de fapt.

Ne întâlnisem întâmplător. Dar privirea lui mă secerase. Eram în colegi de facultate. La prima întâlnire, m-a privit adânc, profund, privirea lui aproape m-a speriat. Însă, în același timp cu spaimă, a intervenit liniștea. Privirea lui era atât de senină, de liniștitoare. Părinții mei erau despărțiți, am fost copil crescut de mamă. O admiram, era o femeie puternică, mă crescuse singură și fără să simt că am nevoie de tată, sau vreo lipsă. Însă acest om, necunoscut, brusc, într-o mulțime, își îndreptase privirile asupra mea și m-am simțit în același timp femeie, în același timp în siguranță. Eram copil, inconștientă de fenomenala mea putere de femeie. Abia acum o simt. Simt cum vibrează aerul când întru într-o încăpere, și când toți își ațintesc privirea asupra mea. Atunci nu știam. Eram în amfiteatrul de la facultate. N-am știut de ce mă privește atât de intens. Dar omul acesta, cu privirea lui, ațintită asupra mea, mi-a indus liniștea, credința că sunt unică. Deși crescută de mamă într-o nesiguranța continuă, în ideea că întotdeauna trebuie mai mult, că trebuie mai bine, că mai trebuie, privirea lui m-a liniștit. Și atunci, el a fost linistea, el a fost acela. El a fost acasă.

Acasă înseamnă în brațele lui. Pe umărul lui. Lângă el. Mi-e bine așa, indiferent de ceea ce se întâmplă în jur. Nu am sete de posesiuni și nici nu am considerat că acasă e unde m-am născut sau unde am construit lucruri. Succesiv, acasă poate fi aici sau acolo, în funcție de unde e el. Acasă e în suflet, nu este o indicație geografică. Eu port acest acasă cu mine, dar nu, nu că melcul, ci mult mai puțin a€œfizic”. Acasă e acolo unde simt iubire. Acolo unde dăruiesc. Acolo mi-e bine, acolo mi-e cald, acolo am încredere în mine, acolo mă simt copleșită. Acolo plâng de bucurie, acolo mă emoționez, acolo vibrez. Acolo trec de pragul lacrimilor, acolo explodez de plăcerea simțurilor. Și de acest prea plin sufletesc.

Acolo unde îl simt pe el. Fie că mă ține în brațe, fie e plecat, îl simt. Îl știu, nu e prea departe, îl simt cu toate simțurile obișnuite, dar mai ales cu cele de femeie îndrăgostită. Adulmec cu poftă și nesaț văzduhul care tremură în preajmă lui. Îi miros pielea, îi simt fiecare por, îi simt dorință și știu că i-o transmit pe a mea, astfel dublându-le pe amândouă. Îl simt tresărind, și tresalt și eu. Îl simt vibrând și mă cuprinde o moleșeală incomparabila, o dorință fierbinte, ardentă, impetuoasă. Petalele mi se umplu de rouă în așteptarea fructului zemos. Dorința mă locuiește așa cum știu că și el o poartă în interior. E soare, pentru că el este luminos. Chiar și posac, el este lumina mea, zâmbetul meu. E bine, pentru că el este aici. Pur și simplu, el este lumea mea, singură constanță de trebuințăƒ, singurul “€œlucru” care-mi este necesar că să simt că mi-e bine, că mi-e cald. Că sunt acasă.

Acasă, era în tren, atunci. Nu mai exista niciun înainte, niciun după. Trenul acela era locul nostru. Dormeam în brațele lui cu abandonul, încrederea și credința pe care un copil îl are în brațele mamei lui. Eram conștientă că ne așteptau vremuri grele. Mergeam către orașul unde amândoi aveam o repartiție. Eram proaspeți absolvenți, și, din fericire, reușisem să avem amândoi repartiție în același oraș. Urma să fim ingineri în aceeași fabrică. Fusesem colegi de facultate. Plecam acolo, să ne începem viața. Urmam poate să avem copii. Sau poate nu. Am refuzat întotdeauna să mă gândesc la viitor sau la trecut. Nu mă proiectam nicaieri, nici înainte, nici înapoi. Mă născusem când mă privise. Și nici acum nu conta ce ne așteaptă. Somnul acela, furat, era acasă al nostru. Trebuia să ne găsim casă, să începem o viață departe de toți cei dragi. Nu conta. El era al meu, eram femeia lui. Și eram liniștită. Și puternică. Într-un somn care urmă să dureze până când: “Trenul accelerat 764 sosește în gară, la linia 3”.

 

32. Poezia din ziar, Oanea Elena, Suceava

 

Frumoşi, o pereche potrivită, poze de reviste ilustrate. O situaţie materială înfloritoare. Aşa erau Ema şi Leo:formau unul dintre cele mai invidiate, urmărite şi bârfite cupluri din oraşul lor.

Dintotdeauna Ema a vrut să uite mirosul de ceapă prăjită al meniurilor zilnice din familia ei. Să uite de cămăruţa cu carpetele acelea idioate cusute în urma acului, pe o pânză albă, cu modelul marcat cu creion chimic şi texte stupide:,,Gospodina când e bună/Rostul casei merge strună” sau ,,Bucate bune-am pregătit/Pentru soţul meu iubit”.

A vrut ,, o altă lume” şi a reuşit. Cu sârguinţă dublată de o ambiţie remarcabilă, a trecut prin liceu, prin facultate, iar în anul în care a trecut pragul celor 34 de ani s-a oprit la Leo: arăta bine, vesel, fermecător, stilul ,,gură mare’’ şi mai ales, de familie. În rest, mediocru şi cam leneş, dar conştient de poziţia socială în care a avut norocul să apară pe lume. Emei nu i-a păsat. In timp, el şi-a mai pierdut din siguranţă, gurile rele spuneau chiar că Ema ,,l-a pus cu botul pe labe’’.Şi aşa era.

Căsătorită, prestigiu social, cam aşa stăteau lucrurile când, într-o zi, răsfoind plictisită un ziar:,,În valuri mi-am uitat şi faţa/La revărsatul zorilor în scoici”….Cu privirea lipită de foaia de hârtie, Ema citi mai departe:,,Eu te aştept cu zorii între gene”….Şi tot trecutul acela pe care îl zăvorase bine, nimeni să nu ajungă la el, şi mai ales ea să stea cât mai departe de el, o izbi din pagina aceea comună a ziarului. Era poezia iubirii ei. I-o dăduse Radu, în ultima lor zi la mare, în vara lui 75.

Simţi o senzaţie amestecată , de revoltă şi dor. Ce i-a venit să publice poeziile mele? Cu gesturi precipitate se îndreptă spre cutia ,,cu amintiri’’, dosită pe ultimul raft al scrinului. De când a pus acolo scrisorile şi poeziile de la Radu, fotografiile lor, nu a deschis-o niciodată. O mai muta din când în când, mereu în alt loc, cu gesturi grăbite, ca şi cum ar fi durut-o atingerea ei. Dădu de poezia din ziar. Dintre plicuri şi scrisori căzu o fotografie. O ridică încet, ca pe un mecanism periculos. Ultima lor zi împreună, venind de la mare, îmbrăţişaţi, în tren, fericire perfectă. Dar Ema ştia că atunci, în braţele lui Radu, s-a hotărât să-l lase în urmă, să se despartă. Nu dormea. Pe sub pleoapele ei se derulau anii grei ai copilăriei si adolescenţei. Se gândea la rochiţele ei ieftine, din cit şi stambă. La mesada ei cu guleraş de blană, lungă până în pamânt, pe care a purtat-o iarnă de iarnă, până i-a ajuns doar ceva mai jos de talie. Mama îi lungea mânecile adăugând mereu câţiva centimetri la un soi de cotiere tricotate din lână.În timp, toate au fost înlocuite de rochii fine din satin, taioare, comandă la Casa Venus, doar mătase şi caşmir.

Din păcate, Radu făcea parte din aceeaşi lume pe care ea, demult, se decisese să o părăsească şi să o uite.

Privind lung fotografia, Ema aprindea ţigară de la ţigară. Bluza albă, vaporoasă i se umpluse cu scrum. Într-un gest involuntar mângâie fotografia cu vârfurile degetelor. Câtă deosebire între imaginea celor doi tineri îndrăgostiţi şi fotografiile ei cu Leo, alături de ea,din care zâmbea tâmp holbâdu-se la obiectivul aparatului! Îşi aminti cum atunci, în tren, o durere ascuţită de cap a făcut-o să-şi ridice braţul încet, să ducă mâna la tâmplă, cu frica imensă că l-ar putea trezi pe Radu. Hotărârea fusese luată şi laşă, nu a avut curajul să-i spună. A dispărut pur şi simplu şi a refuzat să îl mai vadă. Aceasta a fost marea ei renunţare, preţul plătit.

A doua zi Radu îşi lansa volumul din care făcea parte şi poezia lor, la librăria din centrul oraşului. S-a dus. Ema l-a privit cu o jumătate de zâmbet, ezitant. Nu. Bărbatul de acum, îmbătrânit poarcă înainte de vreme şi cam rotofei, nu este cel care i-a scris poeziile, ci tânărul acela din fotografie, cunoscut în facultate: fin, discret, sensibil, amabil şi foarte îndrăgostit! S-au privit şi nu şi-au spus nimic. Ca doi străini. El nu o iertase.

În aceeaşi zi, spre seară l-a văzut la braţ cu o femeie cu chip drăguţ, dar comun. Coafura total lipsită de stil, mult prea meticulos pieptănată. Ce faţă de aprozăreasă, gândi Ema răutăcioasă…şi totuşi , imaginea femeii, cu braţul înlănţuit de al lui, deveni pentru ea sursa unei mari suferinţi, de parcă în toţi aceşti ani Radu ar fi trebuit să rămână singur şi să o aştepte la nesfârşit.

Seara târziu, deşi foarte obosită, Ema nu a reuşit să adoarmă. Fluturi multicolori i se zbăteau sub pleoape, gânduri şi imagini îi reveneau în memorie. Printre ele şi fotografia din tren. Sub gene s-au adunat lacrimile. Tinereţea care a trecut, dragostea abandonată.Risipire.

Din acea zi ea şi Leo au avut dormitoare separate.

 

 

33. Între două trenuri, Dănilă Ina-Alice, București

 

Îmi amintesc foarte bine noaptea aceea. Am crezut sau, cel puțin, am sperat că o să uit. Că trecerea anilor o să o acopere aproape în totalitate cu amintirea altor nopți, mai puțin dureroase. Dar, nu știu, probabil că mintea mea nu a vrut să accepte varianta asta.

Plecasem la Craiova, la părinții ei. Nu de dragul distracției, ci din disperare. Aveam amândoi nevoie de un răgaz, de o gură de aer neîmbibată de certuri. Ne-am gândit că un peisaj diferit ar avea cumva, prin nu știu ce fenomen psihic, un efect și asupra emoțiilor noastre.

Eram căsătoriți de cinci luni și de două luni ne certam întruna. Eu, pentru că o iubesc. Ea, pentru că nu își dădea seama dacă simte la fel. Certurile noastre începeau greu și se terminau brusc. Vorbeam, râdeam, ne comportam normal și apoi, de nicăieri, venea un cuvînt nepotrivit, aparent nevinovat. Ne făceam că nu l-am auzit, îl piteam undeva în minte însă, în scurt timp, apărea încă unul. De aici încolo, cuvintele nu mai puteau rămâne nebăgate în seamă. Se cereau analizate, disecate, exorcizate, până nu mai aveau pic de sens în ele. De ce anume ne certam, nici nu mai țin minte. Motivele dispar de obicei de la primul țipăt. O fi fost o rochie prea scurtă, o privire prea lungă, o farfurie, o prietenă, un minut în plus sau în minus… .

Îmi amintesc însă aproape fiecare clipă din călătoria spre Craiova. Îmi pare că fiecare gest al meu sau al ei s-a imprimat undeva, pentru totdeauna, și nu mai poate fi nici șters, nici schimbat. Am urcat în tren pe la ora două dimineața. Preferam să călătorim noaptea, mi se părea că existența noastră capătă mai multă importanță pe întuneric. Noaptea îi împrumuta ceva din gravitatea ei. Era răcoare și asta mă bucura teribil. Știam că, orice s-ar întâmpla la destinație, până ajungem o voi putea strânge tare în brațe.

Când am auzit scârțâitul metalic al roților, îmi doream doar atât: să fie cea mai lungă călătorie posibilă. Mult timp după ce trenul a pornit, nu am putut să-i vorbesc. Nu că nu îmi doream să îi zic ce simt, să o fac să înțeleagă, să îi bag cumva în cap că o iubesc. Nu, nu de asta. Ci pentru că îmi era frică. Pur și simplu mă temeam că voi scoate un cuvânt care o să o stârnească.

Timp de jumătate de oră, am stat unul lângă altul, prefăcându-ne că celălalt nu ar fi acolo. Îi simțeam toate mișcările, îi simțeam pielea rece, moale. Îi vedeam genunchii care ieșeau revoltați de sub materialul aspru al fustei. Și atât. Tot restul ei rămânea străin de mine.

După ce am trecut de Videle, a adormit. Știu că era obosită, epuizată de îndoială. Și mai știu că eu eram cauza, nu am știut să fac din sentimentele ei o certitudine. Însă asta nu m-a împiedicat să aștept să adoarmă profund, ca să o trag spre mine. Am apucat-o de mijloc și am mișcat-o încet, dar cu lăcomie, până a căzut pe pieptul meu. Și, ca să fiu sigur că în noaptea aceea o am doar pentru mine, am acoperit-o cu sacoul meu pe picioare. A fost un gând stupid, dar așa mi se părea mie că pot să o posed aproape în totalitate. Nu s-a opus, nu s-a mai mișcat. Am luat-o de gât, am strâns-o cât de tare am putut, până am simțit că mirosul părului ei mi-a intrat de tot în piele. Atunci mi-am dat seama că o să plece. Ceva din prezența ei mirosea deja a părăsire.

Mi-am promis că, până la Craiova, nu adorm. Că o să stau să îmi păzesc ultimele clipe de fericire și că o să mă bucur de monotonia respirației ei, de căldura aerului pe care îl expiră. Și acum regret că mi-am încălcat promisiunea: am adormit, atât de profund că m-am trezit abia la intrarea în gară. Eram buimac, șifonat și, mai ales, trist. Ea era deja trează. Mi-a zâmbit neașteptat de senin, m-a pupat rapid și apăsat și și-a pregătit lucrurile pentru coborâre. Ne-am luat toate bagajele și am ieșit, cu singura dorință de a ne dezmetici oasele și gândurile.

Peronul era deja îmbâcsit de navetiști inerți, doar pe jumătate conștienți. Aproape fericit, am vrut să o iau de mână, ca să o feresc de mulțimea răsfirată printre băncile de așteptare. Ea s-a oprit și atunci mi-a stat și mie inima. Mi-a spus că, în tren, a ajuns la concluzia că marile regăsiri și marile despărțiri ar trebui să aibă mereu loc în gară și că asta facem noi acum, ne despărțim. Și iarăși, eu nu am știut ce să îi zic. În tot timpul ăsta, am privit-o fără încetare, ca să mă satur de fața ei, să îmi fac provizii pentru cel puțin zece ani. Oricum, ea nici nu mai voia ceva de la mine. Avea nevoie de o despărțire ușoară.

Așa a și fost. Nici în ultima clipă nu i-am întors spatele. Am lăsat-o pe ea să mă lase în urmă și am privit-o deja din trecutul ei, până a ieșit de pe peron, a trecut prin gară și a intrat într-o nouă etapă a vieții ei, fără frământări sau incertitudini. Eu m-am întors la București în aceeași zi, însă cu alt tren, pe o altă banchetă și fără ea.

 

34. Intermisiune, Anca-Roxana Mihalache, Timișoara

 

Am rămas pasiv, privind simetric înapoi. Desigur, regizorul vrea să surprindă mai mult din siluetele reliefului, din căpiţe de fan, din colibe şi cornute. M-aş diseca şi l-aş vârî mai bine în rărunchi, să vadă acolo peisaje, disperări, epuizare… Am ales mereu să merg cu spatele ca pasager, îţi revin figurine pe care nu le mai înghiţi în viteză, ci le adulmeci, te învaţă să alegi cu privirea, le digeri la mult timp după ce-ai trecut de ele. Şi trenul te invită sacadat, monoton, cu miros metalic.

Gândurile mi se roteau în cap ca roţile cu braţ ale unui tren vechi, ajutate mereu de acelaşi ax şi curgeau adânc, cu vise, până la următoarea staţie. Plăcuţele bleumarin, desaturate, pironite-n pereţii gărilor se succedau cu aceleaşi litere albe anagramate, compuşi de V-E-R-A. Speranţa încremenea la fiecare oprire, scrâsnind, împiedicându-se de pietrele dintre şinele unse de păcură. Mintea se convulsiona ca o săritură atletică în înălţime. Eşuată. Numai buruieni şi margini inegal văruite peron după peron. Poate ar trebui să ştii că în viaţă mi-a fost groază de câteva meserii, uite, una ar fi controlor de bilete, şef de tren. Şi câtă vanitate, cât simţ de proprietate! Mă trezeşte ciclic o dată la trei staţii cu o lipsă de memorie grotescă- „Ah, parcă v-am mai controlat!” Pune-l într-o nuvela de Eliade şi omoară tot fantasticul! În fine, somnul nu mi-e scăpare şi Bucureştiul nu mi-e destinaţie.

Vera se învârtea stâlcit prin curte, neştiind cum să se împartă între nevoile casei şi sufletul inundat de întrebări. Bombănea melodic despre fân, fântână şi frica de dumnezeu, dumnezeul părintesc. Însă toate ajungeau la Victor, câte variaţii pentru un singur dumnezeu, suflul lui pierind călduţ în creştetul ei. Nu avea pe nimeni decât pe George şi pe bunica, o figură zbârcită de soarele câmpului, filosofiile însămânţării şi invocatul ploii. Erau deja câţiva ani de când se postulase sacerdotal pe prispă, cu un toiag sculptat de Nicuşor şi orânduia, prin vorbe, casa menită să le deservească. Nicuşor, verişorul cu priviri incestuoase. George, soţul Verei. Vera mirosea pe interior a copil şi nu ştia cum să reacţioneze la viaţa ei care se derula acolo în prinsoarea lui Victor, între hainele terfelite în cele trei zile de timp staţionar. Amintirile vâscoase o adânceau şi mai mult în falia dezonoarei peste care o ţineau proptită pârghiile focului lăuntric.

O ramă ruginită pe roţi şi cilindri îi adăpostea spre vatră, spre locul ei, cel desemnat. Epuizarea îi cotropise în escapada frauduloasă, inimi de adolescenţi regăsite. E un an de când Victor s-a căsătorit. Poate ceva mai mult de când George o stăpânea cu circuit închis. Clipesc…sigur nu e proiecţia vieţii altcuiva? Un gând inert stârni mai mult decât trebuia o teroare cardiacă.

Les deux partagent un étrange état d’ambivalence- vivre la vie dans un cinema sans focus.

Avalanşe de şoapte, o magie anonimă, o fecioara captivă şi un actor galopând după clipă. Nu-ţi imagina vreun sfârşit! Gândurile se fracturează pe cântul sacadat al diafragmei foto. Totul e consacrat.

Vera oftă rigid. Import-export de înghesuieli tactile: „Aş vrea să mi te bag în suflet şi să nu-ţi mai dau drumul niciodată!” Bancheta de muşama maro susţinea neconfortabil, ca un divan de lut neacoperit, o legătură ilicită. Publicul ştie că povestea noastră e o strofă cu vers alb, ne putem potrivi braţele cu citate din orice viaţă sau neviaţă! Ştii, prin orice fereastră clădim cu privirea aceleaşi constelaţii!

Dezolat, cu stomacul lipit de spate, pantalonii trapezoidali largi, îmbrăţişaţi de curea, mâinile cu miros de metal sprijinite de geam. Mirosul ei ar aboli noaptea!

 

35. Semnul, Emanuela Ignăţoiu, București

 

Toate femeile din familia mea sunt mici de statură. Au oasele de porumbițe și visează mereu la fericire. Dar asta n-am aflat-o decât mult mai târziu, când tot încercam să mă lămuresc în privința unei impresii care mă însoțise de mică, cum că orice mișcare pe care o fac antrenează o masă de fire ce nu-mi aparține, dar care se înfășoară tot mai mult prin mine. Uneori îmi priveam corpul și mi se părea cum văd firele tot mai colorate, tot mai pregnante, săpând prin vene, scobind în ficat sau irigându-mi creierul. Erau poveștile bunicii, erau poveștile mamei auzite ani la rândul, când alegeam fasolea sau tăiam cartofi pentru ciorbă, deasupra ceaunului în care se vărsau nu doar ceapă, morcovi și pătrunjel, dar și noaptea de mireasă a mamei, cu vecina cu gesturi grăbite scoțându-i rochia albă și dându-i la schimb niște haine îndoliate, cu socrul fulgerat de moarte și Dolănescu cântând taci, inimă, taci nuntașilor.
Urma să iau o decizie. El avea impresia că mă hotărâsem deja, doar eram la el în brațe, în acceleratul de noapte, ce ne ducea de la Craiova la București. Tot drumul până la gară, îmi povestise despre viața pe care urma să o ducem la București, despre cum o să ne angajăm amândoi la Metrou, cum o să ne luăm un apartament cu două camere, pe o stradă cu copaci. Se lăsase frigul, era abia aprilie și eu încercam să-mi imaginez metroul, tunelul, casca pe care aș purta-o, mă întrebam ce aș vorbi cu oamenii, apoi căutam să mă văd în cele două cămăruțe. Cel mai mult îmi stăruia în minte o imagine cu mine stând la geam, într-o zi dalmațiană, cu pete de lumină și asta mă incomoda și mă stânjenea întrucâtva pentru că în familia mea nimeni nu stătea degeabă. Cel mult, oamenii vorbeau peste gard despre una-despre alta, dar și vorbele astea își aveau rostul lor. Nimic nu se întâmpla fără noimă la noi acasă. Timpul era bine îmbucătățit, distribuit prin sertare, de parcă ar fi fost șosete, de parcă ar fi fost cămăși. Și de asta m-a surprins să aflu că erau totuși goluri secrete de timp, goluri ce circulau prin inimile și mințile femeilor din familia mea și care ajunseseră cumva până la mine. Încerc să îmi fac un culcuș cât mai bun, să fiu cât mai aproape de căldura bărbatului ăsta solid, care îmi tot spune că mă iubește.

Se ținea de capul meu de când mă văzuse în salopeta mea albastră, la tablă, unde profesorul Loghin ne scosese să rezolvăm o derivată. Eu eram serioasă și preocupată să fac bine, tot încercam să-l implic și pe el fiindcă știam cât de bun era la matematică, dar el nu făcea decât să se uite lung la mine și să îmi zâmbească. Mult mai târziu mi-a spus că i-au plăcut ochii mei, că îi aduceau aminte de o căprioară pe care o văzuse odată în pădure, când se întorcea cu vacile de la păscut. Eu îmi aminteam doar că mă simțeam din ce în ce mai furioasă și deznădăjduită pentru că mi se părea că își bate joc de mine, în loc să mă ajute. La un moment dat îmi venise să strig la el să înceteze cu zâmbetul ăla de băiat care- le- știe- pe- toate. De atunci s-a tot ținut de mine. Îi zbârnâia motoreta când urca panta de la biserică până la noi în sat. Ca să îl ajut la română, zicea el. Iar acum, când îi aveam încolăcit în jurul gâtului brațul robust, hotărât, cu care părea că o să spargă și, de ce nu, chiar să rupă viața ca să o ducă în orice direcția ar fi poruncit, era convins că în sfârșit aveam să fiu a lui. Pentru el, deciziile fuseseră luate într-o singură după-amiază când și-a dat demisia de la fabrică, și-a luat o plapumă, o pernă, câteva rufe și mi-a zis: HAI!

Am plecat cu el fără să știu prea bine ce fac. De fapt, mie mi-a fost întotdeauna mai bine într-o stare de semi-paralizie, semi-inconștiență, în care lucrurile se petrec cumva fără voie, fără să fim noi implicați, fără să fim noi cele care le dăm drumul în lume. Pentru că apoi ele încep oricum să își facă de cap, să ne umble nestingherite prin vieți. Așa se întâmplase cu bunica, așa se întâmplase cu mama. Cele două femei îmi aruncau zilnic în față puterea lor de a decide, de a începe și desface căsniciile în care fuseseră bătute și umilite. Încă mai visau, îmi spuneau ele. Dar eu tot mai căutam semne, prevestiri, care să mă lămurească. Crenguțe rupte de la mijloc, frunze strivite sub talpă, pe care le cercetam pe îndelete, încercând să ghicesc ce mesaje purtaseră veri la rândul, poate chiar ani, până la mine. Dacă se dă în ghioc, în cărți, se întorc cești de cafea până când zațul acela gros curge peste tot și îmbracă porțelanul ca o tămâie, de ce nu s-ar putea citi semnele fericirii noastre, răscrucile pe care le tăiem și cum să trecem de ele, în orice altceva, o lingură ușor curbată pe masă, o tuse alertă, un zgomot sec ca de dop de șampanie de Revelion, ca de aparat de fotografiat pornit la întâmplare?

 

36. Noi, nu, Ana-Maria Ene , București

 

Pierdusem o după-amiază întreagă în orăşelul ăla căutând o pereche de ciorapi pentru Dora. Şi-i rupsese la spectacol noaptea trecută şi nu voise în ruptul capului să îmbrace unii din nylon. Tot repeta că nu trebuia să venim, că trăise o noapte pe care n-o înţelesese şi, în plus, urma să dea explicaţii peste explicaţii la birou. Eram frustrat şi obosit, din toată femeia care mergea lângă mine nu reuşeam să văd decât o fiinţă care se văicărea pentru nişte găuri şi fire duse în mătasea de sub genunchi. Băusem destul de mult vin roşu adus de Ciri de la o mătuşă de lângă Drăgăşani şi-n cap îmi bătea gongul. Hotărâserăm să nu dormim după cântări şi să plecăm imediat ce era posibil, cu trenul de dimineaţă, înapoi acasă. Era mai, eram tânăr şi nu luasem în calcul oboseala pe care avea s-o simtă ea, atunci când mă sunase amicul meu să-mi spună că Cenaclul avea să deschidă sala de cultură din Craiova. Urcasem atât de entuziasmat scările de la Româno-Export, înainte să se termine programul ei şi aproape o luasem pe sus. Dora era stânjenită de fervoarea mea, cucoanele pestriţe şi şefa de birou oricum n-o aveau la inimă. Nu era ca ele, muncea acolo pentru că-i plăceau ţesăturile şi tiparele străine şi materialele de calitate. Se născuse în Bucureşti şi nu căuta atenţia nimănui şi nici nu trăgea sfori să avanseze. Locuise cu ai ei într-o casă din douăzeci pe strada Frumoasă până o luasem eu în cele două camere din Crângaşi. Era cea mai frumoasă femeie pe care o cunoscusem şi mă iubea pe mine, eternul student, dat afară din câteva facultăţi şi tolerat numai pentru că tata ţinea restaurantul de la CC. De fapt, nici nu-mi mai aduc aminte pe unde-mi făceam veacul în 75, ori la desen tehnic, ori la şcoala populară.

Poetul urma să fie la Craiova. Ştiam că iubea Oltenia, iar noi îl iubeam pe el. Dar asta era cu mult înainte să se apropie de ideile partidului, era un beatnic educat, un Bob Dylan al imaginaţiei colectiv-tinereşti, un izvor de versificări răscolitoare şi de pretexte pentru nopţi cu flirturi şi alcool. Nu ne dădea blues-ul occidental, dar erau chitare şi destulă durere din doine şi folk cât să ne cuprindă spre final moleşeala aia specifică răsăriturilor, când ai dat prea mult vin pe gât, iar femeia iubită tremură de răcoare pe scaunul de lângă tine. O urmărisem vag pe Dora noaptea trecută, era primul ei cenaclu. Stătuse ţeapănă mai tot timpul, cu un pulover pe umeri. I-am trecut şi ei sticla de vin de câteva ori, dar a dat-o de fiecare dată înapoi, fără măcar s-o miroasă. A schimbat câteva vorbe cu iubita lui Ciri, dar mi-era clar că n-o plăcuse, fata se ridica des în picioare şi cânta aruncându-şi capul pe spate şi fluierând cu două degete. O singură dată s-a lipit Dora de mine, când Stănculescu îşi dorea să treacă dincolo, legănat de iubire, pe ritmul chitarei. Îmi plăcea şi mie haidi haiul ăla dulceag, dar Ciri mă tot înghiontea cu sticla şi vorbea tare despre mobra aia nenorocită care i-a plesnit carnea de atâtea ori. Îmi ţineam mâna pe genunchiul ei cu gestul sigur al proprietarului mascul, şi-o clătinam în hohotele mele, iar de câteva ori am zgâriat-o neatent. C-un gest ce însemna şi fantezie şi rutină, exact ca-n melodia aia optzecistă. Şi ţie-ţi mai fac uneori aşa, dar tu vociferezi într-una şi-mi dai mâna noduroasă la o parte. Ce-ţi pasă ţie de gestul ăsta învechit de tandreţe paternă când femeile din generaţia ta conduc jeepuri rigide şi-şi cresc copiii singure? Dar, gata, o să zici că iar o iau pe arătură. M-ai rugat să-ţi mai zic de noaptea aia şi-aş face-o mult mai uşor dac-ai fi mai aproape, la un pahar de vin şi puţin tutun. Doar mă-ta se pricepe mai bine la scris, de ce n-ai copiat-o şi pe ea la mailul cu poza? Înţeleg, de fapt, ai intuit bine, cu toate că şi oboseala îi amăra obrazul. Îmi vine greu să-ţi spun asta şi nici măcar nu ştiu sigur, dar nu m-am purtat rău cu ea. Ţi-am simţit opoziţia mereu, la toate discuţiile din casă, dar aşa era pe-atunci, înţelegi? Ea cu grijile, oalele, datoriile şi părinţii, iar eu cu Vali, Moţu, Mircea, Ducu, Tatiana, Phoenicşii, anvelopele şi radioul. Noi nu eram ca ăştia de-acum, nu schimbam scutece şi nu ştiam ce-nseamnă col uterin sau infecţie urinară. Le iubeam, dar ne feream de ele şi de tristeţea aia a lor. Se hotărâseră simultan că nu le era permisă bucuria, dar nu-ţi imagina că erau solidare. Îşi asumaseră rolul supravieţuirii familiei şi se băteau la cozi şi se purtau execrabil unele cu altele în maternităţi. Iar eu am luat-o aşa, cu mentalitatea aia şi nu i-am putut da nimic bun. I-am lăsat rolul pe care şi-l reclama cu ură şi începuseră să fie din ce în ce mai rare clipele când mă simţeam în braţele ei ca-n raiul păcătoşilor. Iar poza pe care mi-ai trimis-o e de la începutul renunţării la feminitatea ei. Numai că nu ştiam pe-atunci.
———
n.a. Singurele reprezentaţii ale Cenaclului Flacăra din anii 1975 şi 1976 au fost la Costineşti, jud. Constanţa.

 

37. Da, ştiu cine sunt cei doi, Alina Andrei, Brașov

 

Dacă nu eu, cine dracu. Hm. Revin. Încep din nou: Da, ştiu cine sunt cei doi. L-am scos pe dracu de aici pentru că ea nu ar vrea să citească asemenea cuvinte. Singura înjurătură pe care o foloseşte e „Moaşă-ta pe gheaţă“. E unica femeie care poate să spună aşa ceva fară să pară babă ramolită. V-ar plăcea de ea. Sigur, deşi nu mai arată la fel ca în fotografia lui Bresson. Normal! Au trecut atâţia ani. 38, nu? Prima oară am văzut poza la ei în vitrină. În sufragerie, între un bibelou tâmpit peşte şi alt bibelou tâmpit balerină. Nu erau genul ăla de oameni, cu bibelouri, dar le primiseră şi se amuzau să le vadă acolo, printre benzi de magnetofon, cărţi, pachete pline de Carpaţi, pachete goale de săpunuri străine şi alte rahaturi. N-au rezistat. S-au păruit de faţă cu noi într-o ceartă de-a lor, obişnuită. L-a zgâriat adânc cu unghiile – iar el a căzut pe dulap de s-au făcut praf bibelourile. Atunci s-au despărţit a doua sau a treia oară. Da, ce credeaţi??? Toată lumea când vede fotografia speră că au trăit minunat şi alte din ăstea. De iubit se iubesc şi acum. Spun prostii. Ea îl iubeşte sigur, sigur, el – mă îndoiesc – nu mai poate.

La un Revelion i-am văzut dansând pe Abba. Toţi dădeau din mâini şi din picioare, dar ei erau lipiţi ca timbrul de plic (altceva mai deştept nu mi-a trecut prin cap). Se învârteau sub lustră şi se pupau. Noi, copiii, râdeam sub masă. Până să iasă la pensie, mătuşa Elena (da, e mătuşa mea) a fost poştăriţă. Dăduse de câteva ori la Teatru, dar a picat de fiecare dată. Nu-i nimic, a fost şi mai e vedeta familiei noastre, un star ca din filmele franţuzeşti în care divele fumează ciufulite şi se uită îndelung la Sena, de pe un pod – gata să sară, gata să stea – probleme de amor. Aşa era ea, pe atunci. Sare sau nu sare, se întrebau toţi. Mircea a fost inginer. Asta nu spune nimic despre el. Mai bine încerc aşa: cânta la chitară, înjura, uneori îl durea inima („de la nebuna de Elena“ – aşa spunea), ştia să facă vin şi să joace şah, table şi Popa Prostu`. A învăţat engleză, cu un accent hilar, din piesele celor de la Beatles. Cel mai mult îi plăcea – NU întâmplător – „Yellow submarine“. Cânta la chitară, în bucătărie, cu ţigara în gură (uneori avea Kent, dar cel mai des – Carpaţi) – lălăia cuvântul yellowwwww de galbenul ăsta părea în capul meu ceva târâtor, un animal lunggggg care urlă la lună/soare. Totuşi cânta bine (atunci când nu-ţi venea să râzi). Ceva portugheză a învăţat din poezii de Neruda, împreună cu un coleg de la fabrica de tractoare. În serile de iarnă, lângă aragazul aprins, cu un borcan de murături desfăcut, pe masă, citeau cu voce tare „Puedo escribir los versos más tristes esta noche“ – muşcau din castraveţii cu oţet, „En las noches como ésta la tuve entre mis brazos.“ – ţuică, o privire spre mătuşa Elena care punea rufele la uscat –„Pensar que no la tengo. Sentir que la he perdido“ , bricheta aprinsă, şi tot aşa. Era bine.

Într-o altă fotografie, poate din acelaşi an ca cea din tren, e în bucătărie, lângă geam, cu un hamster care îi iese de mâneca puloverului. E făcută de taică-miu, cu un Smena rusesc. Mircea zâmbea cu ochii închişi, aşa a fost prins, iar în stânga se vede jumătate din mâna ei, cu o cană de cafea. În rest, Elena e în afara pozei, probabil zâmbind spre el. Poate îi scotea limba, nu ştiu.

Mătuşa Elena îi scria multe scrisori, chiar şi atunci când locuiau în acelaşi loc (Braşov, strada Ciprian Porumbescu nr. 10, sc. C, et. 4, ap. 19). Nu, nu era ţicnită, n-aş spune asta. Îi scria ce i-a lăsat de mâncare şi unde sunt hainele curate, desena papioane şi oameni care dansau – punea în plic, lipea timbrul şi lăsa pe masă, pentru el, când venea de la schimbul II sau III. Pare o ţicneală, ştiu, dar dacă stai să te gândeşti era ca şi cum i-ar fi lăsat bileţele lipite de frigider, dar unele mai lungi. Cele mai multe timbre erau cu cosmonauţi şi picturi de Toniţa. Am câteva, făceam colecţie. După ce citea, Mircea îmi dădea mie plicurile.

N-o mai lungesc. Aş putea să povestesc despre ei până dimineaţa. Pe scurt: într-o iarnă, anul 1980 şi nu mai ştiu cât, Mircea şi-a făcut un submarin în sufragerie. Da, ştiu cum sună. Cine crede acum că sunt mincinoasă mănâncă rahat (mătuşă Elena, dacă citeşti, fă-te că n-ai văzut nimic). Submarinul ăsta era un fel de conservă uriaşă din tablă, sau sicriu bombat, lipit cu aparatul de sudură şi vopsit, normal, cu galben. Un galben murdar, întunecat. Mircea avea de gând să fugă cu el din ţară, să treacă Dunărea. Singur, fără Elena. Erau certaţi, dar ea nu-l credea, oricum. Îi râdea în nas. Ar fi murit, desigur, înecat ca un şoarece, nimeni din familie nu se îndoia. Pe atunci nu prea vorbeam de submarin. Nu aveam voie. Mircea a murit în primăvară, de inimă, în autobuzul aglomerat, în drum spre muncă. Mătuşa nu s-a recăsătorit. Cam asta e. Mai spun doar că de Crăciun şi Paşte îi place (şi acum) să primească poezii de Neruda (mie – nu).

 

38. Vineri, Mihalcea Georgia, București

 

Ruta de tren Craiova – București. Peron. Caracal. Primăvară. Seara. Marți.

Un tînăr, cam la 30 de ani cu un aer de proaspăt intelectual de la oraș și de bărbat încă preaplin, se uită nerăbdător cînd la ceas, cînd în zare. Are un păr ondulat, ușor rebel și te duce cu gîndul că ar putea fi inginer. Electronist, poate.

O voce de femeie anunță trenul în niște difuzoare mici suspendate pe stîlpii din gară. Nu trece mult și un rapid zgomotos ocupă o linie întreagă.

Bărbatul urcă în tren. Își ocupă locul într-un compartiment, unde sunt deja de cîțiva oameni. Se aude șuieratul trenului. Încet încet, copacii încep să se deformeze și să rămînă în urmă. Numai apusul rămîne pe loc. Sunetul sacadat al șinelor peste care se aud acorduri de chitară din celălalt compartiment se împletesc într-o muzică industrială hipnotică.

Ușa compartimentului se deschide și o tînără controloare își face apariția:

– Biletele la control, vă rog!

Nu are mai mult de 25 de ani. Lumina specială din ochii ei mari și verzi îi trădează pîntecul viu, iar părul blond cenușiu prins rebel o face să pară mai mult decît o controloare fără aspirații și vise intelectuale. O brățară de piele neagră de la mînă trădează micile ei fantezii, cel puțin muzicale, însă degetele ei grosuțe și parcă neterminate fac impresia unor mici impurități în rădăcinile ei familiale.

Îl privește fățiș, direct în ochi și foarte serioasă îi spune:

– Biletul la control! Vă rog. Domnule.

Bărbatul se scotocește de bilet prin buzunare și îl arată. Ea îl ia, atingîndu-i mîna, îl verifică fără să-l slăbească din ochi și schițînd un început de zîmbet în colțul gurii, îl compostează și iese, trăgînd ușa după ea.

El oftează adînc. Apoi un zîmbet larg i se așterne pe față. Oamenii se uită la el nedumeriți. Lui nu-i pasă.

Ruta de tren Craiova – București. Peron. Drăgănești Olt. Vară. Seara. Joi.

Același tînăr. Se uită cînd la ceas, cînd în zare. O voce de femeie anunță trenul într-un difuzor suspendat pe un perete din gară. Nu trece mult și un accelerat ocupă în viteză linia de lîngă peronul principal.

Bărbatul urcă în tren, își caută compartimentul, își ocupă locul. Soarele sculptează cu o viteză din ce în ce mai mare clădiri, cîmpii și copaci în stingerea lui treptată. Zgomotul sacadat al șinelor peste care se suprapune vocea unei puștoaice din compartiment care îngînă un refren dintr-un cîntec celebru, se transformă într-o muzică industrială hipnotică.

Ușa compartimentului se deschide și o tînără controloare își face apariția:

– Biletele la control, vă rog!

Este tot ea. Femeia cu aspirații. Gleznele îi sunt parcă mai umflate. Verdele ochilor îl încătușează în în privirea-i foarte serioasă:

– Biletul la control! Vă rog. Domnule.

Ca și cînd vocea ei i-ar fi topit genunchii, aproape căzînd din scaun îi întinde biletul la control. Ea îl ia, atingîndu-i mîna cu vîrfurile degetelor, îl privește fățiș și zîmbind aproape insesizabil, îl compostează și iese, trăgînd ușa după ea.

El inspiră puternic ca și cînd ar trage în plămîni un drog invizibil. Oamenii îl privesc nedumeriți. Lui nu-i pasă.

Ruta de tren Craiova – București. Peron. Videle. Toamnă. Seara. Vineri.

Într-un costum neasortat, cu pantaloni cu dungi și un sacou gri, încins cu o curea neagră și un tricou alb tras pe dedesubt, cu părul vîlvoi și uitîndu-se neîncetat la ceas, tînărul nostru își așteaptă trenul. O voce de femeie îl anunță la un microfon ascuns într-un ghișeu mic.

Un tren ocupă în viteză linia de lîngă peron. Tînărul zboară pe scările trenului și ocupă un loc într-un compartiment. Trenul șuieră și își ia zborul repede, intrînd în întunericul des al nopții.

Zgomotul șinelor se amplifică cu un alt tren care trece în paralel, de unde sute de fețe necunoscute se compun într-o singura fața care îl privește. Un radio pe baterii al cuiva din compartiment acoperă sunetul șinelor cu un șlagăr la modă și o muzică dintr-o altă galaxie își face loc.

Ușa compartimentului se deschide și o tînără controloare își face apariția:

– Biletele la control, vă rog!

Este ea. Poartă o rochie cu carouri mari care-i acoperă pîntecul ușor crescut. Parfumul ei de scoarță umedă de copac îl amețește și îl face să închidă ochii.

– Biletul la control! Domnule. Vă rog.

Inspiră adînc, deschide ochii și îi întinde biletul. Ea îl ia, atingîndu-i interiorul palmei cu vîrful degetelor, de la un cap la altul. Îl compostează încet încet încet și iese, lăsînd ușa deschisă după ea.

El se ridică și iese după ea. O urmărește pe culoarul trenului preț de cîteva compartimente. Ea intră într-un compartiment gol. El intră după ea. Ea îi sare de gît, se sărută pasional și fac dragoste ca cei mai mari îndrăgostiți.

Apoi ea se întinde toropită pe genunchii lui, el o învelește cu haina de la sacou, o încolăcește cu brațele lui pe după gît și adoarme încet sprijinindu-și capul de geam. Ea își plimbă degetele pe fruntea-i înaltă, fericită că a ajuns din nou acasă.

Murmurînd ca prin vis, o întreabă:

– Săptămîna viitoare pe ce rută ești, iubita mea?
– București – Tîrgu Jiu.

 

39. Clandestin, Antoci Lucian, Iași

 

Făceau asta în fiecare zi. “Le-o tragem frumuşel!” concluzionase el după ce le reuşise prima dată. “Victor, ai zis că te abţii. Poate om fi noi deştepţi, dar să nu-i subestimăm.”

El se pregăti să-i dea replica, doar ca s-o vadă “încruntăţică”, dar la uşa compartimentului apăru un domn cu un aparat Leica legat de gât. “Aia e sculă serioasă, îi şopti, dar Aurora îl calmă cu mâna pe buze “să nu-i subestimăm, iubire”.

Când fotograful împinse delicat mânerul, protejându-şi obiectivul ca pe un pui, cei doi soţi se sărutau deja cu foc, determinându-l să se aşeze stingher în faţa lor. Privi o vreme spectacolul şi biletul de tren rămas în mână ca o pavăză inconştientă. Apoi, fereastra prăfuită în dungi lungi. “Ciudată şi fascinantă e ţara asta.”

Vreo 2 ore, timp în care îşi şoptiseră un întreg roman la ureche şi se îmbrăţişaseră de parcă se despărţeau pentru totdeauna, fotograful avusese timp să-i analizeze mai ceva ca un legist.

Purtau ceasurile amândoi pe dreapta şi verighetele pe stânga, uneori aproape ostentativ. Parcă se lăudau cu dragostea lor, cu recenta uniune dintre ei. Dar, în ochii lor, simţul înnăscut al fotografului depistă teamă şi disperare. La fiecare haltă, îndrăgostiţii se strângeau şi mai tare unul în celălalt de parcă printre noii pasageri ai trenului s-ar fi aflat şi unul în stare să-i separe definitiv.

Când şi penultima staţie rămăsese în întuneric şi compartimentul nu fusese cotropit de niciun alt intrus, cei doi oftară şi se relaxară subit. Îşi dădură seama din reacţiile fotografului că nu e de prin partea locului, poate chiar străin. Îl ignorară o bucată de vreme, preocupaţi de căsnicia lor. Da, reuşiseră să întocmească actele fără ca tatăl ei, secretar de partid, să afle şi să se opună la fel de brutal ca şi în cazul logodnei. Îl ameninţase pe el că va înfunda puşcăria dacă mai continuă să bată la uşa apartamentului din Primăverii. Ca să-l convingă, îşi chemase în ajutor un fost miliţian şi un angajat al Parchetului care îşi etalaseră educaţia sportivă asupra coastelor şi stomacului până la gară, în spatele geamurilor închise ale maşinii. L-au urcat în tren fără să se gândească că va sări în gara Basarab, când trenul încetinise.

Atunci îi veni ideea: să se căsătorească fără ştirea nimănui şi, apoi, să colinde cu trenul până… Fotograful îşi luă inima în dinţi şi-i întrebă într-o franceză impecabilă dacă următoarea staţie e cea înscrisă pe bilet. De le-ai fi zis că au câştigat la loterie sau chiar viaţa veşnică şi tot nu le-ar fi strălucit ochii şi le-ar fi săltat piepturile când au auzit limba pe care sperau ei că n-o învaţă degeaba la şcoală.

Îşi primi confirmarea alături de un şuvoi de întrebări, puse corect, dar fără un accent strălucit, de către cei doi care păreau să-l admire dintr-o dată pe acest necunoscut. Numele lui nu le trezise nicio reacţie, iar el nu reuşi să le înţeleagă pe ale lor, dar comunicau de minune. Ca nişte prieteni care urmează să se despartă pentru totdeauna. Dar după discuţia elevată despre pictori celebri şi paradisul aflat dincolo de zidul Berlinului, cei doi avură rugămintea cea mai neaşteptată. Să oprească pentru moment conversaţia care le umfla pânzele imaginaţiei pentru a o înlocui cu un banal somn.

Voiau doar să aţipească pentru jumătatea de oră ce-i despărţea de finalul călătoriei. Să-i întremeze puţin pentru următoarea. Căci altă soluţie nu găsiseră pentru a-şi prelungi cât mai mult “luna de miere” decât cea de-a călători cu trenul în continuu. Nu se gândeau prea mult la destinaţii. Ştiau doar că pe urmele lor se porniseră angajaţii tatălui ei, ştiau că nu puteau merge la niciun fel de rudă, ştiau că oricând puteau fi reperaţi şi reţinuţi, ştiau că, în acest caz, căsătoria le va fi anulată, el, închis şi ea, trimisă sub escortă la ţară. Până trece ruşinea.

Credeau că planul lor va ţine suficient timp pentru ca inima tatălui ei să se înmoaie. Sperau ca la un moment dat să găsească locul acela sigur, departe de orice ameninţare, unde să-şi poată trăi iubirea lor fără teamă. După trei săptămâni, încetaseră să mai spere la un astfel de loc. Nu în România cel puţin. Iar fotograful acesta nu putea să-i ajute cu nimic. Doar să le păzească somnul pentru o jumătate de oră.

Iar când, în sfârşit, cei doi păşiră în lumea cea mai sigură, respirând aerul unor vise luminoase, fotograful îndrăzni să le tulbure doar cu un click scurt debutul unui somn adânc. Fără blitz. Căci aşa se cuvenea să surprinzi România în tren în acei ani.

 

40. Nu contează ce vor spune, NinaT, Sf-Gheorghe

 

M-am trezit pipăindu-i braţul încolăcit de gîtul meu. Oh, baby it’s you! Simţeam strînsoarea ca un excitant bandaj şi nu voiam să-l desprind, era perfect cum ne înfăşasem amîndoi, ocrotindu-ne reciproc. Păcat de visul întrerupt de ieşirea din ritm a trenului. Mi-am dus tiptil mîna la tîmplă, gest pe care-l fac totdeauna la trezire, cu speranţa că voi reuşi să recuperez o firimitură din visul destrămat. Dar ceva indefinit m-a făcut să tresar şi visul s-a scurs printre pleoapele-mi întredeschise.

Pe bancheta cealaltă, l-am zărit pe aromatul franţuz, şi acum stă cu aparatul în mîini, poate de frică să nu pice de somn şi cineva să-i fure ispititorul însoţitor de drum. Nu cred că îi este frică de noi, l-am văzut cum jubila cînd a descoperit că vom împărţi acelaşi compartiment, de parcă ne-am fi regăsit după o lungă despărţire. Cînd l-am auzit vorbind franţuzeşte, îmi venea să-i strig: hei, omule, miroşi a libertate, în curînd lumea ta va fi la picioarele noastre, habar n-ai că vom face din întîlnirea cu tine prima pagina din jurnalul noii noastre vieţi. Şi acum stă ca şi ultima dată, cînd mi-am aruncat privirea spre el, de fotografiat nu are ce, dincolo de geam, întunericul este ca negrul din spatele oglinzii.

Ar fi fost grozav dacă aseară l-am fi avut la petrecere şi pe franţuz, l-am fi rugat să prindă o clipă din dansul nostru pe Baby it’s you, am fi rămas cu cel mai preţios tablou, la care să privim mereu şi mereu, indiferent unde vom ajunge şi ce se va întîmpla cu noi. De ce naiba m-am trezit eu? de frică în nici un caz, nu a mai rămas nimic din frica pe care am încercat-o chiar din prima mea călătorie cu trenul, singură, cînd mama m-a tot instruit să nu dorm decît cu capul pe valiză, sau cu ea în braţe. Acum nu mai am capul pe geamantanul moştenire de familie, cu care am plecat în lume la paisprezece ani şi pe care am adormit în epuizantele mele călătorii din liceu şi studenţie. Acum am adormit cu capul pe pieptul bărbatului care m-a despărţit de păţita mea valiză, burduşită cu ani buni de singurătate. O singurătate căreia de multe ori i-am atins adîncimea cînd mă trezeam ca acum, într-un vagon al unui tren ce gonea între obscure staţii. Nu pot uita tabloul ăsta, e tabloul anilor pe care îi las în urmă: staţii cu şerpuitoare trenuri şi ramificaţii, pierdute în dezolante spaţii.

Probabil, cînd voi ajunge dincolo, mult timp voi visa tot trenuri, vagoane, culoare, oameni, bagaje şi staţii. Tot într-o staţie abia ne-am despărţit de-ai noştri, într-o staţie unde nu se ştie dacă ne vom mai întoarce vreodată. Nu am suflat o vorbă despre mult plănuita noastră fugă, dar toţi au înţeles că am fost în vizita de adio. Decît să plecaţi brambura, mai bine zugrăveaţi, de cînd v-aţi mutat în apartamentul ăla vă tot lăudaţi c-o să-l reparaţi, ar fi bine s-o faceţi înainte de venirea copilului, mi-a spus mama cu ochii pe telefon şi cu gîndul la urechile care poate ne ascultă. Mda, poate la întoarcere facem o cerere pentru un apartament mai bun, am completat eu. Şi am auzit că la Belgrad se găsesc lucruri mişto pentru bebeluşi, da pătuţ nu o să car de acolo, am găsit şi aici un meşter care face nişte pătuţuri de vis. Şi tata, ce figură, mi-a dat şi nişte bani, să comand pătuţul înainte de plecare.

Dacă securiştii sunt pe urmele noastre, excursionişti pe picior de plecare în ţara vecină şi pretenă, să vadă că nici prin cap nu ne trece să ne luăm tălpăşiţa, gîndul nostru este la întoarcere şi la viaţa din pîntecele meu. Totuşi, mai e mult pînă să vină micuţul, ar trebui să nu exagerăm cu pregătirile, putem da de bănuit din te miri ce. Ştim cum au păţit-o alţii.

Pînă acum, ne-am mişcat fără greaşeală. Mai sunt două zile pînă la marea evadare şi ele mă apasă de parcă ar fi două veacuri. Să fim odihniţi şi calmi, mi-a şoptit sora la despărţire, odată trecută graniţa, nu se ştie cînd veţi avea primul somn liniştit. Liniştea somnului am pierdut-o însă demult, de cînd am început să lucrăm în subteranele evadării noastre. Să fim odihniţi şi calmi. Dar oriunde şi oricît am dormi, ne trezim obosiţi de atîta aşteptare. Aş vrea să păstrez ceva din călătoria asta, ceva care să mă întoarcă la visul pierdut, din care m-am trezit cîntînd, baby it’s you! O să păstrez biletele.

E ultima noastră călătorie în ţară, biletele la clasa întîia au fost cadoul tatii. Poate aveţi noroc şi veţi fi singuri în compartiment, mi-a şoptit el. Şi am avut noroc, suntem singuri, străinul fotograf şi doamna lui sunt atît de discreţi, sunt o companie aproape invizibilă, le simţim doar aroma parfumului de libertate. Închid ochii şi nu mai simt decît vigoarea braţului încins de gîtul meu, suntem pierduţi în timp şi spaţiu, eliberaţi de frica graniţelor pe care le avem de trecut. Mai e puţin şi vom ajunge la capăt de linie, vom coborî din tren şi va începe numărătoarea inversă pentru călătoria noastră dincolo de orice graniţă. Cînd se va afla, oare ce vor spune despre noi? It doesn’t matter what they say/ I know I’m gonna love you any old way …

 

41. Prima plecare, ultima dragoste, Tiberiu Lovin, București

 

Îşi simţea genunchii leşinaţi, iar mâinile îi tremurau de frică. Mai avea doi paşi până la tren, dar părea blocată de groaza de a urca în el pentru prima oară. Apoi, capătul drumului îi era necunoscut ca viitorul jucat la zaruri. Nu avea încotro.

Geamantanul – întreaga avere – părea mai greu ca locomotiva ce pufnea ca un cal nărăvaş, dar se urni. Încă un pas, se încuraja singură. A atins bara, dar genunchii tot neputincioşi erau. “Pot să vă ajut, domnişoară?”, o întreabă zâmbind un tânăr care n-a mai aşteptat răspunsul şi a ridicat-o uşor în vagon. Încă îi ţinea mâna când îl privi cu recunoştinţă. “Tudor, încântat”, a spus el, serios. “Maria, de la…”, a răspuns ea, oprindu-se înainte de a rosti numele satului natal, din reflex, ca la ţară. “De la?”, întrebă el, curios să afle ce vrea să spună tânăra strânsă într-o cămaşă de in care te trimitea cu privirea spre talia subţire, apoi te făcea să te întorci la ochii ei ca două albăstrele numai bune de brodat. “De la ţară”, a spus ea râzând în hohote pentru că şi-a dat seama de gafă. Ca un ecou, râsul ei a fost preluat de Tudor.

Aveau loc unul lângă altul, alături de doi bătrâni, iar ea i-a mărturisit că e înfricoşată de calătorie, pentru că e prima cu trenul, după ce până acum cel mai iute mijloc de transport a fost căruţa. “Tu ai mai fost?”, îl chestiona ea cu ochii de copil mare. “Zilnic. Sunt scriitor, dar nu se câştigă. Aşa că lucrez la fabrică. Fac ţevi până voi da lovitura cu romanul vieţii mele”, a replicat Tudor autorionic. Uluită că are în faţă un scriitor, un om care scrie cărţile acelea groase pe care ea le deschidea ca pe un cufăr secret, Maria bângui: “şi-ai scris multe cărţi?”. “Nu, niciuna, dar mă străduiesc să găsesc povestea, povestea aceea care să te facă să o iubeşti. Mă refer la carte, desigur. Sunt sigur că asta trebuie să fac. Am luat numai 10 la compuneri la şcoală”, a spus el mândru, dar şi uşor trist că o dezamăgeşte pe tânăra care deja îi intrase sub piele cu naivitatea şi frumuseţea fără farduri.

Se lăsă tăcerea. El se uita stingherit spre pantofii cuplului din faţa lui. Apoi, ea privi spre geam, după o secundă în care întâlni ochii bătrânilor din faţa ei. Ochi ce păreau să zâmbească. “Poate n-are nicio şansă, aşa cum nici eu nu voi avea la oraş, dar visează. Şi visează aşa frumos!”, se gândi Maria, pipăindu-şi genunchii care acum păreau plini de viaţă. Ar fi alergat prin tren de bucurie că a avut curajul să plece de acasă şi cu ultimii bani să-şi cumpere biletul spre viitor. Şi-a dat seama c-ar fi privită ciudat, aşa că se uită iar la bătrâni. Ei continuau acum să zâmbească nu doar cu ochii. “Tinere scriitor, ai nevoie de o poveste?”, spărse tăcerea bătrânul îmbrăcat la costum ca un învaţător de modă veche, din care atârna lanţul unui ceas de argint. “Am nevoie disperată, dar printre fiare şi-n tren nu cred că o voi găsi”, şopti el, uşor intrigat de intervenţia pasagerului. “Dacă vrei, că timp avem berechet, putem să ţi-o spunem pe-a noastră. Nu ştiu dacă e de roman, dar cred că dragostea are mereu cititori”, îi replică bătrânul, în timp ce-l privi direct pe Tudor.

Tânărul îşi scoase conştiincios carnetul şi creionul, după care aşteptă. În timp ce-şi ţinea soţia de mână, femeie care părea lipită nu doar fizic de el, bătrânul începu c-un ton potolit, ca de povestitor la radio. “În urmă cu 38 de ani, am întâlnit-o pe doamna din faţa ta. Era o fată de la ţară, iar eu băiat de oraş. Ne-am întâlnit la un târg, unde ea căuta materiale pentru o fustă, iar eu, eu visam să-mi cumpăr un ceas de argint. Uite, ăsta pe care îl vezi acum. Mai aveam bani două pahare de bragă, dar doream să ud ceasul, să fac o nebunie. Eram prea fericit că după un an de zile de economii mi-am văzut visul cu ochii.

Atunci i-am văzut ochii ei care se holbau la ceasul meu. Uitaţi-vă la ei! Mi-a venit să o sărut, scuzaţi-mi sinceritatea, dar am fost fermecat. Mi-am făcut curaj şi-am invitat-o. A dat din cap, că nu mi-a spus nicio vorbă de-am crezut că este mută, mărturisi bătrânul în timp ce râdea la amintirea care-l bucura şi după 38 de ani. Şi de atunci am fost nedespărţiţi. Dumnezeu nu ne-a lăsat nicio zi unul fără celălalt. Credeţi că e o poveste bună?, mai spuse bătrânul în timp ce se întoarse tandru spre soţia lui, care îşi lăsase capul pe umărul lui. Surprins de poveste, de faptul că acelaşi lucru l-a simţit pentru Maria de când i-a atins degetele fine, Tudor n-a putut decât să dea din cap. A făcut pauză o secundă, apoi a cerut detalii. Şi-a notat tot drumul.

Într-un an, Tudor a scris romanul. Prima cititoare a fost Maria, pe care a cerut-o de soţie pe peron, acolo unde pot fi surprinse cele mai sincere sărutări. Editura acceptase să-i publice romanul, dar nu avea ilustraţie. Atunci, firma a apelat la celebrul fotograf Henri-Cartier Bresson, iar modele au fost chiar Tudor şi Maria, cuplul care apare pe coperta cărţii “Prima călătorie, ultima dragoste”, un roman în care povestea bătrânilor a fost continuată de a lor.

 

42. Stăpânul cuvintelor, Dan Alexe, Bruxelles

 

Când a intrat în compartiment, fata zăcea cu capul pe pieptul băiatului, care, lăsat pe spate, fixa zâmbind vag amurgul de afară. S-a așezat la fereastră în fața lor, în vreme ce trenul se hurduca, iar stâlpii cu berze se făceau din ce în ce mai rapizi.

– Ai văzut puiul ăla de barză? zise băiatul.

Nu, ea nu-l văzuse, căci se uita doar în sus la el, cu adorație mută.

– Odată, copil, mergând spre casă pe malul râului, am dat peste un pui de barză cu aripa ruptă… Era înalt cât mine și tremura de o frică fără nume, pe râpa apei. Se uita țintă în ochii mei. L-am strâns în brațe, era greu, i-am șoptit că merg după ajutor și a înțeles tonul… Am fugit la bunici și le-am spus, iar ei au râs, au zis că inventez, dar până la urmă au venit cu mine la râu… Iar pasărea nu mai era acolo!…

Pierită, fata se strânsese în el, mângâindu-i obrazul.

– Ești stăpânul cuvintelor, nu doar al meu.
– Nu m-au crezut că luasem în brațe un pui de barză… Au râs de mine, ba s-au și suparat că i-am deranjat duminica până la apă…

Privi spre elegantul domn așezat în față.

– De câte ori sunt trist și vreau să plâng, îmi amintesc de asta.

– Je ne parle pas roumain, spuse străinul, crezând că i se adresa lui.

Tăcură toți trei.

Deodată, băiatul își drese vocea și pronunță, formulând grijuliu, într-o franceză graseiată puțin afectat :

– Aș dori să vă solicit o favoare, Monsieur. Reprezentați pentru mine o ocazie unică. Mă simt muncit de vorbe într-o măsură pe care nu v-o inchipuiți. Sunt străbătut de versete tulburătoare, fragmente de discurs si înlănțuiri de cuvinte care, dacă ar deveni publice, ar răsturna ceea ce oamenilor li se pare firesc in discursul de aici… și de oriunde. Ați putea lua cu dumneavoastră un text de-al meu spre publicare în vest? Ceea ce scriu eu nu poate să apară aici.

Vorbind, se animase, ochii aprinzându-i-se posedat. Surprins de cerere, prudentul domn se puse să mângâie mașinal, stînjenit, metalul aparatului foto din buzunar.

– Vă dați seama ce-mi cereți? Nu pot să iau cu mine un manuscris într-o limbă pe care n-o înțeleg.

– Nu va fi în română, spuse băiatul. Vă pot scrie un text acum, pe loc, direct în franceză.

– Imi pare rău, zău, dar n-am nici măcar un carnet, sau o agendă.

– Aveți un pachețel de batiste de hârtie, insistă băiatul.

– Mon dieu, fu tot ce ieși din el.

Un șomoiog de batiste scrise de altcineva in buzunar. Se văzu o clipă percheziționat la aeroport, interogat, amenințat. Făcu o mină neputincioasă.

– Atunci scrieți dumneavoastră, iar eu vă dictez. In mod sigur nu veți fi suspect pentru că aveți în buzunar note în franceză scrise chiar de dumneavoastră la cafenea.

Sedus de atâta încăpățânare, zâmbi și dădu din cap. Iși scoase pixul, despături batistele și așteptă.

Băiatul închise câteva clipe ochii. Fata îi ținea mana și deodată i-o sărută.

Atunci băiatul începu sa incanteze, ca în transă, străpuns de Logos, de parcă toată existența lui depindea de acel exercițiu profetic, irepetabil. Franceza îi era simplă, pe înțeles, nepretențioasă. Pixul prelua totul în ritm continuu, negrăbit, nepierzând nimic, necorectând nimic.

Un fior îl traversă în momentul în care realiză ca era pe cale de a transcrie cel mai închegat, nepractic, naiv dar cutremurător, mesaj politico-metafizic pe care îl auzise vreodată. Că asculta o orgie de imaginație verbală care îi evoca lumi în coliziune și că asemenea har este de nereprodus.

Tulburat, își spuse că la fel se va fi simțit și profetul Mahomed, ascultând, pierit, dictarea îngerului Gabriel, cel care îi întindea un ghemotoc de foi răvășite poruncindu-i : “citește“.

Epuizat, cu ochii strânși, tânărul se lăsă pe spate. Figura lui trasă purta expresia tragică ce vine după un orgasm. Fata își puse la rândul ei capul pe umărul lui.

– Vă mulțumesc, șopti băiatul fără să deschidă ochii.

Curând adormiră. Îi privi vreme îndelungată, plin de emoții ce nu-i aparțineau.

Ridică aparatul. Scena era perfectă. Până și lumina era desenată expert, fără umbre inutile. Trase un singur clișeu. Simțea că nu trebuie să facă mai multe, că nu se poate juca cu taina.

Coborî în prima gară fără să-i trezească.

Reuși apoi chiar să-i uite, schimbând trenuri și fotografiind biserici și bătrâni și cai și berze și parcuri, șervețelele cu mesaj profetic umflându-i în permanență, dizgrațios, buzunarul hainei.

La aeroport, la plecare, văzu de departe, prin pâcla fricii, doi domni în civil lângă polițistul de la frontieră, care îl privea fix pe măsură ce el se apropia.

Băgă mâna în buzunarul umflat și scoase pumnul de hârtii moi.

– Șervețele folosite, spuse calm.

Le aruncă în coșul de alături, păstrând unul cu care își șterse fruntea, întinzând pașaportul.

– Încă mai avem multe de învățat de la francezi, zise bonom vameșul, indicându-i direcția porții de îmbarcare.

În avion, despături batista strânsă în pumn. Frazele incomplete scrise de el acolo fără punctuație erau moarte, lemnoase, lipsite de sens.

Mototoli iar șervețelul și își șterse cu el lacrima pe care nu o chemase.

 

43. Spre Paris, tu, demenţă…, Trofin Raluca Ştefania, Craiova

 

Vântul îmi mătură apatic gândurile tăvălindu-le pe sub trenul sugrumat de şinele prăfuite ale unei Românii distorsionate. Mă agăţ cu disperare de mâna unui tânăr pe care de mult nu îl mai recunosc sub pletora de cârlionţi. Cea care îi inundă fruntea şi îi maschează cele mai încăpăţânate riduri. Îi simt verigheta muşcându-mi pielea sub palma transpirată de emoţie. Îl privesc în ochii-i verzi, aproape narcotizaţi de adrenalină. Cu teamă, cu fragilitate îmi astup urechile. Trenul îşi urlă monotonia aici, lângă peron, aproape de aceste umbre care se joacă de-a oamenii în noapte. Ne-am jucat şi noi cu ei până aseară. Marionete inutile, incandescente care dansează pe ritmul impus de o societate mult prea sugrumată de legi.

Numele lui este Andrei şi ne-am căsătorit acum doi ani în suburbiile aceluiaşi Bucureşti vaporizat de agiaţie pe care cu toţii l-am spionat aievea sau sedaţi in reverie. Ne-am trăit împreună povestea, blonzi de fericire, reasamblaţi, atârnând deasupra acestui piedestal politic. Am ignorat naivi grijile, responsabilităţile scufundându-ne asemenea unor corali în albastrul intens al unei vieţi magnetizante. Lăsam foamea să ne scrijelească papilele gustative pentru ca în următoarea zi să atentăm la provizii şi să gătim o plăcintă cu mere şi nucă, ori să fumăm un pachet de Carpaţi pe blocul de lângă Lujerului privind scrumul cum se învârtea rotocoale sub cerul senin. Râdeam. Pe atunci radiam. Poate din naivitate, poate pentru că stăteam chirciţi cu genunchii la piept muşcând aerul sub aripa protectoare a tinereţii. Nu că acum am fi îmbătrânit. Dacă privim atent încă putem distinge sângele clocotind sub pojghiţa de piele care ne îmbracă sufletele. Nu! Suntem tot acolo, aici, în prezent. Şi poate vom înşela cronofagul pentru încă o decadă de-acum încolo!

O pisică răstoarnă trei cutii de conserve jonglând cu ele sub banca din spate. Sunetul metalului frecându-se precum moleculele de asfalt ne face să tresărim. Mă uit înapoi cu dezgust, căutând un ultim motiv pentru care să mă agăţ de această epavă. Ăsta este cu adevărat sălaşul iubirii noastre, leagănul materiei păgâne care ne-a călăuzit fericirea?! Andrei îmi strânge degetele albite de frig, îmi mângâie părul dezordonat şi mă sărută pe frunte. Căldura respiratiei sale mă face să tresar. Un sentiment familiar, aproape îngrijorător de confortabil… Uşile trenului se deschid mecanic, ruginite lăsând întunericului spaţiul necesar pentru a-şi începe jocul. Neantul este înfricoşător. Nimeni nu coboară şi nimeni nu urcă. Ar fi aproape macabru dacă nu aş şti că lângă mine zace neclintit devotatul meu Adonis. Mă trage intim, conspirativ pe scările murdare ale CFR-ului. Privim hipnotizaţi peronul de la fereastra clandestină a trenului. Ştim ca alergăm pe suprafeţe periculoase căutând subterfugii care să nu ne afunde şi mai adânc in pământ. Şi cu un ultim scrâşnit de şine pleacă. Şuviţele blonde îmi biciuiesc obrajii zvârcolindu-se în derivă. Ne aşezăm stupefiaţi de emoţie într-un compartiment pătat de vreme. Andrei mă îmbrăţişează aşezându-mi capul pe pieptul său. Liniştea mea este spulberată de ticăitul ceasului său de mână şi bătăile stângace ale inimii care parcă ne monitorizează respiraţiile. Ne detoxifiem ostentativ de noi cei vechi pe care i-am injectat clipă de clipă cu idei care nu ne aparţin. Dacă reuşim, ne mutăm visele în alte serviete şi plutim spre un alt peron, într-o lume mai bună.

Făceam gogoşi cu zahărul şi făina furate noaptea de la magazinul din colţ pe care doamna Popescu, bătrână fiind, uită adesea să îl încuie. Andrei lipea cu scotch filele unui volum din Shōgun rătăcit prin podul casei bunicilor săi. Martoră a dragostei noastre, garsoniera, era luminată de trei lumânări mocnind. Era aproape ora zece seara şi mirosul dulce al gogoşilor mângâia deja fiecare colţ al încăperii. Vrăjiţi de muzica lui Frank Sinatra înregistrată pe discul de vinil îmbătrânit de vreme şi aproape simţind gustul dulciurilor abia scoase din cuptor am început să dansăm învârtindu-ne şi răsucindu-ne printre taburete şi picturi. Murdari de acuarele, ochii ne râdeau contopindu-se undeva departe de Bucureşti şi de lume. Apoi ne-am înţeles. Tacit. Inuman. Să ne ambalăm visele şi să plecăm! Am împachetat picturile lui Andrei şi le-am îngropat cu grijă într-o servietă alături de economii, rod al celor doi ani petrecuţi împreună. Aşa am pornit noaptea următoare, acum, învăluiţi într-o chintesenţă de frică, vinovăţie, emoţie şi nerăbdare spre boemul oraş al romantismului.

Frigul îmi arde gândurile lent, asiduu. Andrei îmi îmbracă genunchii goi în puloverul său gri. Gri asemenea nouă, insomniaci eterni, avizi de speranţă, de vitalitate. Ştim ca izbânda aşteaptă la capătul liniei de tren aclamând regăsirea. Numai dacă am reuşi! O, Doamne, dacă am reuşi! Noi, surpaţi visători, veritabili maniaci, închidem ochii prefăcându-ne că dormim pentru a nu vedea grijile şi pericolele ce sunt gata să ne mănânce iluziile. Spre Paris, tu, demenţă…

 

44. Ani fericiți, Raluca Bătănoiu, București

 

Cu uniforma ce obliga la respect, controlorul se chinui să alunge gândul necurat ce îl invadă când intră în compartiment și îi zări genunchii ieșind atât de atrăgător de sub tivul cadrilat. Îl reprimă cu o muștruluială nerostită la adresa rochiei ei de vară ce lăsa să i se întrevadă picioarele frumos conturate. Când o privi cum caută în poșetă biletele mici de carton, observă că purta o verighetă la fel ca cea de pe inelarul stâng al tânărului de lângă. Un dram de gelozie se ascunse frumos sub o mulțumire politicoasă cu mâna la chipiul albastru, după ce le înapoie tovarășilor pasageri biletele compostate.

Când ușa compartimentului se închise la loc, cei doi rămaseră o clipă privind muți la perdeaua cu litere CFR cusute în relief. Răcoarea de la geamul deschis pe culoar îi învioră puțin, dar nu reuși să le alunge oboseala. Era trecut de miezul nopții, iar cum controlorul plecase, ea îndrăzni acum să își întindă picioarele ostenite pe banchetă. Și când te gândești că de dimineață părăsiseră capitala într-un personal ca vai de el, plini de speranțe și vise la escapada lor romantică.

Pe locul de la geam el își sprijini capul de perdeaua ce ar fi vrut să fie o pernă. Amintirile zilei atât de proaspete în minte începeau să se scufunde ușor în somnul ce îl podidise brusc. Pusese totul la cale și totuși nu îi reușise. Făcuse rost de bani de cazare și de scutire medicală pentru a absenta de la raportul săptămânal ce pica taman de ziua ei. Numai că la hotelul din inima Carpaților unde visa să o ducă, recepționera le-a spus că trebuie să îi înregistreze pe amândoi cu seria de buletin, conform directivelor de turism din Republica Socialistă România. El și-a dat seama că așa vor descoperi că au mințit, că nu sunt căsătoriți așa cum se pretindeau, și nu vor mai primi patul matrimonial la care tânjeau de atâta timp. Poate dacă ar mai fi avut un pachet de KENT, altfel ar fi stat lucrurile. Însă pe unul îl dăduse doctorului ce îi scrisese scutirea, iar pe celălalt bijutierului din Văcărești de la care închiriase verighetele. Când s-au văzut fără cazare, el a decis să o invite măcar la un restaurant local, înainte de a lua trenul înapoi, de data asta la clasa I, fiindcă îi rămăseseră bani. Cum șampania nu se afla decât pe meniu, au ciocnit în schimb cu bere, iar el i-a pus pe mâna dreaptă o brățară din piele precum cea dintr-un film franțuzesc ce-l văzuseră amândoi acum câteva luni la cinema Volga. El nu i-a mai spus apoi cum o rostuise de la o cunoștință de la mercerie ce văzuse și ea filmul și o cususe din amintiri și un rest de material de la o haină scurtată.

Respirația lui devenea tot mai apăsată. Adormise pe banchetă cu brațul drept întins, iar ea și-l puse precum un colier în jurul gâtului, în timp ce haina lui, ca un pled pe picioare, o făcea să se simtă protejată. Se gândi că poate ar fi fost mai simplu dacă de ziua ei s-ar fi dus amândoi la o mascotă la cofetărie, și pe urmă la o plimbare prin Herăstrău, de mână, privind în depărtare la turnul Casei Scânteii. Ar fi fost poate mai romantic decât o zi în provincie unde se dădeau drept soț și soție, când ei nu erau decât doi studenți restanțieri într-un cămin universitar plin de igrasie și gândaci. Se întrebă dacă nu cumva verighetele împrumutate le-au adus ghinion, după ce a ei era prea strâmtă, iar acum nu o mai putea scoate de pe deget. Și totuși nu-i displăcea să o poarte, când știa că el avea perechea. Zâmbi singură la amintirea restaurantului pe care abia l-au părăsit ca să ia trenul, după ce s-au dănțuit ca doi nebuni pe șlagărele festivalului de la Mamaia de anul trecut, din ʹ74, unde ei cel mai mult îi plăcuse Corina Chiriac cu piesa Ani fericiți.

Ticăitul ceasului de pe brațul lui ce o ținea strâns de el se oprise, fiindcă nu mai fusese întors. Mândră de noua brățară ce o făcea acum, la 23 de ani, să se simtă precum o franțuzoaică, adormi cu mâna la tâmplă și capul așezat pe pieptul lui ce își făcea auzite bătăile inimii. Visă că erau la hotel, într-un pat matrimonial, cu trupurile încolăcite după o noapte pasională. Tresări în somn, iar zgomotele trenului pe șina ce îl aducea către București, mișcându-l dintr-o parte în alta, îi aminti că de fapt erau în Orient Express către Paris, înghesuiți într-o cușetă ce-i legăna ușor. Când se trezi, erau aproape de Gara de Nord, iar șuieratul trenului o sperie, după o noapte ce îi amorțise picioarele ghemuite pe bancheta catifelată, și îi șifonase rochia cea nouă, croită la mașină, după un tipar de revistă.

Nici el, nici ea nu știau că între timp un turist din străinătate se aciuase la ei în compartiment cu un aparat de fotografiat ce le imortalizase somnul prin clipirea unui bliț de o secundă. Apoi i-a părăsit la fel de silențios, invidios și sufocat de intimitatea însurățeilor dorminzi, ce miroseau a dragoste și pasiune așa cum nu vedeai decât la tinerii abia îndrăgostiți.

Zorii noii zile le șterse somnolența de pe gene și le aminti că mai aveau câteva ore până la adunare: era o zi de muncă patriotică.

Citiţi şi

Alice Munro – am început să scriu proză scurtă pentru că nu am avut timp să scriu altceva

„Femeia dintre lumi”. Dansul între realitate și iluzie

Robert Capa: “Dacă fotografiile tale nu sunt destul de bune, n-ai fost destul de aproape”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.