„Acum nu posed nimic. Sunt o persoană fără acoperiș, dar înainte de toate o persoană liberă.”
„Activitatea mea, care vrea să atragă atenția asupra nedreptății, este o vocație. Nu am nevoie de vacanțe. Asta e una din erorile societății noastre, anume că separă pasiunea de muncă, pentru că cei mai mulți oameni fac ceva ce nu le place, doar pentru a câștiga bani și a-i cheltui pe lucruri de care nu au nevoie.”
„Banii ne distrag atenția de la ceea ce este important. La cum se prezintă lucrurile azi, pur și simplu nu mai funcționează. Cei mai mulți își dau deja seama de asta.”
Exemplul lui Heidemarie Schwermer se poate rezuma printr-un gest: când a primit banii de pe publicarea cărții sale „Viața mea fără bani” i-a distribuit între femei maltratate, asistenți sociali și diverse colectivități de întrajutorare. A făcut asta pentru că ei nu-i trebuiau.
Povestea ei începe în 1994, când a creat, în Dortmund, una din primele comunități de troc din Europa. În această comunitate se schimbă activități și abilități, nu bani. Dacă tu știi să gătești și îmi faci mâncare, eu îți repar mașina… Acest tip de tranzacții presupune o transformare radicală în modul de a privi economia.
Pentru început, are un efect de fortificare a personalității și a încrederii în sine: oferi ceea ce știi să faci, și odată cu asta dispare alienarea produsă de apartenența la o muncă ce nu te motivează și care nu are nimic de-a face cu tine.
În același timp are un efect foarte coroziv la adresa structurii bazate pe puterea banului-datorie: de vreme ce e o practică bazată pe încredere mutuală și solidaritate, distruge convenționalismele bancare bazate pe ideea „cât ai, atâta valorezi”. În contextul propus de Heidemarie Schwermer această idee nu mai are relevanță, întrucât toți știm să facem câte ceva, și atunci toți suntem egal importanți. În fapt, ea remarcă importanța egalității din interschimburi.
În 1996, a mai avansat un pas în alegerea făcută și a decis să ducă până la capăt ideea de a trăi fără ajutorul banilor. Casa a dat-o spre închiriere, mobilele și cărțile le-a făcut cadou. Toți banii au revenit copiilor ei. A început să trăiască în acord cu principiile trocului: în schimbul preparării mesei pentru cinci persoane are un acoperiș deasupra capului, în schimbul ședințelor de terapie are un telefon mobil. Și se consideră imens de fericită.
Decizia ei nu este una de moment: e consecința unei analize la rece a lumii în care trăim.
Ceea ce urmează este un interviu cu Heidemarie Schwermer apărut în 2002 în ediția online a cotidianului spaniol La Vanguardia. În 2010, a fost finalizat documentarul „Living without money”, pe care Heidemarie îl prezintă la festivaluri de film internaționale, dar și în cadrul unor vizionări publice în toată lumea.
– Câți bani ai la tine?
– Absolut nimic.
– Nici măcar un singur euro?
– Degetele mele încă n-au atins un euro! Trăiesc fără bani de mai mult de șase ani.
– Șase ani! Și de unde faci rost de mancare?
– Mi-o dau într-un restaurant bio. La schimb, eu le gătesc, le fac curat…
– Și de haine?
– Știu oameni cu care fac schimb.
– Aveți un colier frumos la gât…
– E un cadou. Și eu, la randul meu, dăruiesc.
– Cum ar fi?
– Timpul meu, conversația, abilitățile… Sau le schimp pe un bilet de autobuz. Alaltăieri am ajutat niște părinți să rezolve un conflict cu copiii lor și mi-au dăruit bilelete lor la Operă.
– Înțelegeți copiii?
– Am fost profesor, și m-am lăsat. Apoi am fost psihoterapeut, și m-am lăsat și de asta.
– De ce?
– M-am făcut profesor pentru că voiam să fac lumea mai bună. Dar nu avansam: sistemul educațional e conceput ca să alimenteze intelectul copiilor, dar nu și inima.
– Nu exagerați?
– Copiilor le este insuflată ideea de a fi competitivi într-un domeniu, ca astfel să facă rost de un serviciu bun și să câștige tot mai mulți bani. Asta e tot, domnilor? Și ce se întâmplă cu viața lor? Observați? Totul se concentrează pe a avea și nu pe a fi!
– Și ați schimbat pedagogia pe psihologie.
– Da. M-am specializat în terapie gestaltică și câștigam mulți bani la consultații. Am avut, succesiv, 15 automobile, o casă plină de obiecte… Și tot nu mi se părea că lumea s-ar fi schimbat în bine.
– Și v-ați lăsat și de psihologie.
– Am lasat tot. M-am dus la vecini și amici și le-am făcut cadou cărțile mele, mașina, mobilele, proprietățile. Când a rămas casa goală… am început să dansez, să dansez!… M-am simțit atât de ușoară, de liberă, atât de fericită…
– Și conturile curente?
– Mama mea îmi spunea mereu: „Ce mult mi-ar plăcea să câștig la loto ca să vă fac cadou banii!” Asta am făcut eu cu banii mei: i-am repartizat între copiii mei și apoi am anulat conturile.
– Nu vi s-a spus că sunteți nebună?
– Ba da, de multe ori. Dar rețineți un lucru: eu nu îndemn pe nimeni să facă ce fac eu.
– Și de ce faceți ceea ce faceți?
– Am început să mă blazez și aveam nevoie realmente de atâtea lucruri, și dă-i și cumpără. Și m-am convins că nu e așa. Că sunt posibile forme de viață care să nu treacă prin bani.
– Banul ca simbol al costului lucrurilor, e o invenție practică, foarte comodă.
– A fost un mare pas înainte, nu-i așa, în sistemul de schimb… până când s-a transformat într-o valoare în sine, și a-l acumula a devenit scopul, și posedarea lui a început să măsoare valoarea oamenilor: „Atât ai, atât valorezi!” Nu sunt de acord!
– Când s-a golit casa, ce ați făcut?
– Am abandonat-o. Niște prieteni plecau în călătorie și mi-au lăsat casa lor, iar eu urma să am grijă de grădina lor în schimb. Acum dorm în mansarda biroului firmei unor prieteni. Eu le fac curat și ei mă lasă, de asemenea, să mă folosesc și de un calculator.
– Nu e o viață foarte dură?
– La început mi-a fost greu. Nu voiam să cer ajutorul nimănui. Toată acea singurătate… A fost greu. Dar puțin câte puțin, oferindu-mi munca în schimbul obiectelor, creând o rețea de troc…
– Cum vine asta?
– Am fondat, împreună cu alte persoane, în Dortmund, un centru de schimb pe principiul „dai și iei”: fiecare dă ce are și ia ce îi trebuie. Lecții de gătit contra lecții de limbi străine, câteva ore de babysitting contra un tuns, zugrăvirea unui apartament contra îngrijirii unei grădini…
– Nu mă văd trăind fără un sfanț…
– Păi eu, acum, sunt mai bogată ca niciodată! Am de toate. Și fac ce-mi place.
– Eu trebuie să plătesc colegiul copiilor.
– Nu vă cer să faceți ca mine! Dar vă sugerez să vă gândiți așa: pot să mă lipsesc de unele lucruri pentru care azi mă străduiesc atât?
– Cu siguranță că da. Parcă ați fi Iisus când spunea „Dacă ai două tunici, dăruiește una din ele”.
– Ha, ha! Sau aia cu „florile câmpului nu au nevoie de haine, nici păsările de case”, nu? Da… eu am abandonat până și asigurarea socială.
– Imaginați-vă că vă îmbolnăviți foarte rău.
– Nu îmi imaginez asta! Dacă îți imaginezi ceva, ajuți să se întâmple… Și dacă vrei ceva, realizezi. Printre prietenii mei sunt și medici care mă vor îngriji, iar eu voi compensa mai apoi.
– Nu platiți impozite, desigur.
– Nu. Cum nu am domiciliu fix, nu am nici drept la vot. Sunt o „persoană fără adăpost”.
– Cineva v-ar putea spune: „Sunteți o femeie antisocială și lipsită de solidaritate”.
– Mi-au spus-o deja. Că sunt o confuză, o profitoare… E foarte nedrept! Ideea mea e că se pot face lucruri, se poate coopera și munci mult fără să fie nevoie de intermedierea banului. Eu fac asta. Anumiţi oameni se înfurie când mă văd făcând-o.
– Descrieţi-mi lumea ideală.
– O lume de indivizi responsabili: fiecare ia ceea ce îi trebuie și apoi dă ceea ce poate, fiecare are ceva de oferit! De exemplu, în cafeneaua asta eu aș bea o cafea și aș pleca… Se înțelege că pe urmă, în alt loc, aș oferi eu ceva, un serviciu, o activitate, un ajutor. Ar fi mult mai puține ore petrecute muncind închiși în birouri și fabrici și ar fi mai multe relații interpersonale! Și s-ar termina și cu prăpastia între bogați și săraci.
– Pentru asta ar trebui să fim mai întâi toți niște sfinți.
– Toți trebuie să ne autoperfecționăm: asta e foarte important și e posibil.
– Și ce facți cu banii câștigați din publicarea cărții?
– I-am împărțit. Iar acum cer să mi se remunereze ceea ce scriu prin servicii.
– Veți rezista așa… până la final?
– Da, îmi place viața mea! Scriu, fac în fiecare zi ceea ce îmi place: trăiesc. Sunt foarte bogată!
Articol preluat și tradus din limba spaniolă cu acordul El Blog Alternativo.
Citiţi şi
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
