Eram într-a zecea. Îmi părea că sunt cea mai neînţeleasă fiinţă din galaxie, ce zic, din univers! Citeam cărţi pe care credeam că le înţeleg mai abitir decît oricine, descopeream sensuri profunde ale existenţei şi eram înconjurată numai de neghiobi, desigur, care nu vedeau ce fiinţă evoluată eram eu. Citisem recent Romanul adolescentului miop şi mă gîndeam că soluţia frustrărilor mele intelectuale şi a căutărilor metafizice ar fi să fug la o mănăstire, unde să mă educ şi să găsesc o spiritualitate adîncă, vecină, pasămite, tocmai cu extazul mistic. Nu văzusem nicio mănăstire pe dinăuntru, habar nu aveam despre rînduielile vieţuitorilor de acolo. În mintea mea ingenuă şi adolescentină, mănăstirile erau nişte lăcaşuri de spirit, numai bune să te retragi şi să plonjezi în lecturi grele, pline de adînci înţelesuri, care să îţi reveleze adevăruri inaccesibile plebei. Fantazam, romanţios, la o chilie albă, acoperită de dor-de-zid şi trandafiri înmiresmaţi, pe dinafară, iar pe dinăuntru, cu cărţi, în care să mă cufund şi să nu mă mai opresc pînă ce nu m-aş fi iluminat. Am flirtat cu gîndul ăsta un trimestru întreg. Mă şi imaginam în rasă, frumoasă şi tristă, cu figura ascetizată de la atîta citit la lampa cu ulei, cu ochi halucinaţi de adevăruri mistice. Nu aveam să mă mai întorc în lumea proastă şi profană niciodată, unde nu eram oricum înţeleasă şi acceptată. Nu am apucat să aflu că viaţa la mănăstire e cu rînduieli şi muncă grea, cu ore de rugăciune şi slujit la biserică, că lecturile care mă atrăgeau pe mine nu aveau ce căuta într-o chilie de măicuţă şi că, oricum, nu aş fi avut vreme de ele, că m-am amorezat lulea şi am abandonat fanteziile mele monahale. Pe cele cu fugitul de acasă, însă, nu.
Aveam aproape 17 ani. El ar fi împlinit în noiembrie al acelui an 18. Ar fi devenit major, deci independent, aşa cum tînjeam cu toţii. Vara în care ne iubiserăm dement era pe terminate.Tata, care fusese plecat în ţări străine la lucru, urma să se întoarcă acasă. Mă temeam că, odată venit, avea să ne întrerupă brutal amorurile juvenile. Apoi, mai erau şi ai lui, care nu mă puteau înghiţi nici cu apă. Mi-a propus să fugim de acasă, împreună. Nu am stat nicio secundă pe gânduri. Ne-a luat câteva zile să plănuim totul. Urma să stăm o vreme la un prieten de-al lui, din Craiova, apoi, cu ajutorul prietenului, să plecăm în Germania, unde amorezul meu trăise aproape doi ani înainte să-l cunosc. Am scris un bilet, lung, mamei, în care îi spuneam că ne iubim şi să nu ne caute, că ne vom sinucide ca Romeo şi Julieta, din dragoste. Am fugit noaptea, pe geam, şi am luat un tren de noapte, către Craiova. Aveam cu noi două bagaje, nişte bani, un chintal de vise nebuneşti şi-o infinită dragoste rebelă şi inconştientă. Nu ne păsa de legile omeneşti, nici de suferinţa pe care am fi putut-o provoca, voiam să fim liberi şi să ne iubim. Urma să ne căsătorim, plănuiam, imediat ce ar fi devenit major El cu E mare.
Au fost trei zile fără cusur. Ne-am cazat la un han, îmi amintesc cum se numea – Hanul Doctorului –, undeva lângă oraş, lîngă Craiova. Ne-am plimbat şi ne-am iubit. Nu aveam nicio grijă – doi copii inconştienţi. Am fi putut pune pariu că toată viaţa va fi aşa. A treia zi, am luat un tren spre mare, să petrecem un weekend pe litoral, nu-i aşa, să ne distrăm puţin înainte ne năpădească grijile de oameni mari. Când am coborît din el, părinţii noştri ne aşteptau pe peron. Mi-am văzut fericirea spărgîndu-se cu zgomot pe asfaltul peronului. Dacă ar fi trecut un tren, m-aş fi aruncat sub el, atunci. Unchiul lui, fost colonel de secu, îl strînsese cu uşa pe un prieten de-al nostru, complice. Care le-a spus tot, bineînţeles. Practic, veniserăm cu acelaşi tren. Nu am prins şi noi măcar o baie înainte să fim capturaţi.
După fuga de acasă, nimic nu a mai fost la fel. Ai lui i-au interzis să mă mai vadă. Tata, întors acasă şi pus la curent cu evenimentele, mi-a interzis să-l mai văd. Până la sfârşitul verii, ne-a fost aproape imposibil să ne mai întîlnim. El se plimba pe câmpuri, cu lacrimi în ochi, eu stăteam închisă în camera, cu draperiile trase, refuzând mâncarea. De despărţit, nu au putut să ne despartă, însă, mai mult ne-au înverşunat. A făcut-o moartea, doar cîţiva ani mai tîrziu, cînd un plop i-a retezat existenţa. A murit înainte să împlinească 24 de ani, la nici 6 ani de la fuga noastră. Atunci nu m-am gândit, în egoismul meu feroce, cum s-a simţit mama când a descoperit răvaşul de adio, împănat cu ameninţări de suicid. Prin ce spaime a trecut. Mi-a zis la un moment dat să am grjă, că o să am şi eu copii. Am avut. Copii, nu grijă. Primul dintre ei chiar cu El, bărbatul primei mele vieţi. Într-o seară, am primit şi eu, nu bilet, că scrisul de mînă e anacronic, ci un sms de la cea mare, fiica fugarilor în lume de altădată. Că ea nu vine acasă, că vrea şi ea să fugă de acasă, ca toată lumea, să vadă cum e. Să nu mă îngrijorez, să nu o caut, să o las în pace, că e bine. Am derulat înapoi. Abia atunci am înţeles. Pe propria piele, învineţită de cît m-am strîns să nu urlu. Pe palmele sfîşiate de unghiile înfipte. Pe inima micşorată şi apoi mărită şi iar micşorată haotic. Pe gîndurile mii, deraiate şi reurcate pe şine, ca să nu înnebunesc. Acum ştiu.
Petronela-i toată aici.
Citiţi şi
Călătoriile mele, de la Bari la Alicante
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
