Aveam căpuşe. Nu pe mine, ci în curte. Era anul acela în care apocalipsa şi sfârşitul lumii urmau să se tragă de la căpuşe, după cum relatau canalele de ştiri. Prin urmare, auzind eu de la babele din sat că există un leac miraculos, m-am dus la farmacia veterinară din colţ şi am cerut licoarea ucigătoare. Mi-a dat o sticluţă micuţă, de vreo 5 ml.
Acasă, înainte de a o dilua într-o găleată cu apă, citesc îngrozită pe etichetă: o picătură poate ucide o vacă. Minunat, zic în mintea mea și pun sticluța goală, după ce o diluez, pe chiuveta din bucătărie, în ideea ca o voi arunca la coș după ce voi merge la baie. În drumul meu spre baie, pe blatul bucătariei observ o ciocolată deschisă. Intru instantaneu în șoc hipoglicemic și îngurgitez cât ai clipi toată cicocolată, lingându-mi la propriu degetele. Apoi merg la baie, fac ce era de făcut și când să mă spăl pe mâini eticheta „o picătură, o vacă” îmi sparge retina. Creierul se inundă, limba începe să mă piște și conștientientizez în ultima clipă a vieţii mele: degetele, soluția, vaca…
Târându-mă aproape (de spaimă, nu din alte cauze), ajung la telefon și sun la cabinet: „doamnă, am lins soluție de-aia cât să moară o ciurdă de vaci…, ce e de făcut?”. O simt pe doamna că intră în panică, aproape strigă și mă imploră să fug la spital.
Cu soțul îngrozit după mine și cu sticluța bine ambalată într-o sută de pungi, ajungem la spital. La primul ghișeu, când dau buletinul și arăt sticluța, recepționera trage semnalul de alarmă: panică totală.
– De unde aveți această soluție?
– De la farmacia veterinară. Ce-i în neregula? Am dat 12 lei pe ea.
– Este interzisă!
Ce pacienți cu capul spart, picioare rupte ori infarct, eu devenisem pacientul „numărul 0”. Urgent mă intind pe un pat și extrag din mine o cantitate nedefinită de sânge. Întreb sfârșită: vreți să mi-l înlocuiți total? Asistenta nu are chef de glume, răspunde sec: „facem analiza toxicității! Stați liniștită, nu de la sângele ăsta o să muriți!” Înghit în sec și în minte mi se derulează toata viața, de când am avut primul ghinion încoace, în doar câteva fracțiuni de secundă. Mi se pun perfuzii la ambele mâini și sunt sfătuită să stau liniștită cu ochii închiși și să mă gândesc la ceva frumos. În salonul de urgențe apar unul după altul pacienți cu răni și stări grave, plini de sânge, unul chiar în convulsii. Medicii se precipită, încercând să-i salveze pe toți. După o vreme, vine și medicul meu, cu fața căzută și privire fără speranțe: „vă vom interna, nivelul de toxicitate este foarte mare”. Eu simt că mă scurg și, printre lacrimi și sughițuri, zic: dar de ce, nu am făcut decât să-mi ling degetele, nu mă puteți interna pentru atâta lucru.
Medicul îl ia deoparte pe soț și-l roagă să mă convingă să rămân. El, rugător, îmi explică avantajele internării. Eu mă gandesc că am de terminat un PUZ în această noapte și-mi vine să-i iau pe toți la bătaie. Dar accept sa rămân, pentru că începe să mi se pară chiar gravă situația.
Mă transportă într-un scaun cu rotile, supravegheată de un jandarm, într-un salon special pentru otrăviți accidental (cred eu). Aud la intrare o asistentă: vine aia care și-a lins degetele, apoi chicoteli…
Trag aer în piept și înfrunt bravă situația.
Asistenta: „vă rog să vă dezbrăcați!”. Eu, spirituală, zic: de tot? Răspunsul categoric îmi alungă orice urmă de veselie din încercarea mea de a a lua în glumă ceea ce mi se întâmplă: absolut tot! Eu încerc din nou: și chiloții? Răspunsul loveşte din nou: și!
Simt că ceva e în neregulă. Privesc în jurul meu și remarc lucruri stranii: un acvariu din spatele căruia mai mulți oameni în halate albe privesc, niște cămăși de forță într-un cuier, un pacient legat de pat, resimt temperatura scăzută din salon, cca. 16 grade și, șocant, geamurile au gratii. „Cred ca sunt la nebuni…”. Mă dau înapoi și încerc să găsesc soluții pentru a scăpa de acolo: „doamnă, să vă explic, am un copil acasă, doar mi-am lins degetele, credeți-mă, sunt nevinovată”. Doamna cât ușa pune mâna pe mine și se răstește calm: dezbrăcați-vă! Eu, rugându-mă ca la Dumnezeu: „vă rog, lăsați-mă cu șoșetele…” și ochii îmi alunecă peste pereții căptusiți cu burete ca peste un scaun electric. Cred că am făcut eu ceva bun la viața mea de am înduplecat-o să mă lase cu șosetele în picioare. Mi-am luat în primire patul și m-am ghemuit deznădăjduită sub cearșaful transparent pe care-l primisem.
A fost o noapte de coșmar. Am dârdâit de am răcit la ovare, am ascultat poveștile vecinei de lângă mine pe care încerca s-o omoare soțul turnându-i otravă pentru șoareci în păr, o femeie vomita negru la două paturi distanță, iar eu… tremuram ca o periuță electrică uitată pornită, dezbrăcată, total nevinovată, cu noi perfuzii în mâini.
Dimineaţa a venit psihologul. Nu cred că l-am convins că nu a fost tentativă de sinucidere (știu, mi-a spus, este greu sa recunoașteți dar, pentru binele copilului dumneavoastră ar trebui să identificăm cauza pentru care ați recurs la un asemenea gest), dar mi-au revenit analizele, fără strop de toxine în sânge (primul set de analize se încurcaseră cu cele ale unui drogat sosit în acelaşi timp cu mine) şi mi-au dat drumul acasă, spre fericirea tuturor că au scăpat de „aia care și-a lins degetele”.
Ajunsă acasă am constatat că în casă nu mai era picior de căpușă, migraseră toate în curte, la căldură, la soare, la plajă. Se plimbau nestingherite pe alee. Da, bună soluție, într-adevăr! Înțeleg acum de ce e interzisă…
De nervi am desfăcut o nouă ciocolată și da, mi-am lins degetele de plăcere.
Happy end!
Guest post by Otilia Cîmpeanu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Am venit să îmi caut fericirea și m-am găsit pe mine
15 ianuarie, cea mai deprimantă zi din 2024. Pe bune?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
