N-am vorbit despre ea de mult timp. Moartea ei m-a dărâmat, fizic m-a dărâmat, am primit-o ca pe un pumn în plină figură, m-a lăsat amorțită zile la rând. Nu m-am dus la înmormântare, am fost doar la priveghi. Și când am văzut-o întinsă, îmbrăcată într-unul din costumele ei ”bune”, cu bluză cu guler de dantelă și cu mâinile liniștite pe piept, am știut că trebuie să plec. Și am plecat la țară, la mama, am pus sute de kilometri între noi, de parcă așa aș fi putut schimba ceva.
Ar fi împlinit 68 de ani. De Sfântul Ilie. Dar n-a trăit decât 63.
A făcut accident cerebral vascular și ochii ei albaștri, umbriți de cele mai lungi gene pe care le-am văzut vreodată, pe bune, fără strop de adăugiri mondene, s-au închis tăcuți peste lumea din jur. I-a fost alături doar nepoata, ființa pe care a iubit-o cel mai mult și de care, acum, ar fi foarte mândră.
Am fost colege de serviciu 14 ani. Și a fost femeia care mi-a influențat viața în cel mai adânc mod posibil, și nu numai în bine. Am luat decizii după deciziile ei, mi-am lăsat rațiunea să doarmă și am pășit pe drumul ales de ea. Uneori a fost bine. De cele mai multe ori, nu. În mod paradoxal, toate vorbele și toate sfaturile pe care le-am primit de la ea mi-au fost de mare ajutor în viața personală. Pe plan profesional, însă, s-au dovedit fundația unei imense greșeli, pentru care plătesc de aproape 15 ani.
©Denis Sarazhin
Și, când am conștientizat ce prăpastie mi s-a deschis în față, am tăiat încet, încet, toate punțile de legătură dintre noi. N-am rostit cu voce tare acuze la adresa ei, dar nici nu i-am găsit circumstanțe atenuante. Am ocolit potecile bătute de ea și de cei care ne fuseseră colegi de serviciu atâta amar de ani, tocmai pentru a evita întrebările, insinuările, zâmbetele atotștiutoare. Și neputința m-a ros ca un vierme scârbos, mi-a măcinat credința în oameni și mi-a transformat râsul în simplă schimonoseală de dragul de a fi politicoasă.
Era bolnavă de inimă de când o știam. Mereu spunea că nu va trăi prea mult, că va muri rapid, fără să -și dea seama, așa cum se întâmplase și cu mama ei, care plecase dimineața în pădure și pe care o găsiseră fără suflare, seara, lângă un copac. Mă enerva când o auzeam. Eram sigură că nu va muri. Nu că nu va muri așa. Eram absolut sigură că nu există moarte pentru ea. Că va fi veșnic acolo și că eu îmi voi aminti veșnic că nu am știut să gândesc, să întreb, să văd, că nu am fost suficient de puternică să spun nu. Și a plecat dimineața la târg și nu s-a mai întors. A plecat însoțită de nepoțica ei, lumina ochilor ei, copil excepțional care, în ciuda faptului că avea doar 12 – 13 ani, a știut exact cum să reacționeze în momentul în care ea a făcut atacul. A sunat la ambulanță și și-a sunat apoi tatăl, care era la serviciu. Mama a primit vestea mai târziu, cu sufletul topit de explicațiile copilului ” l-am sunat pe tati primul, că era mama lui”.
Uite c-a murit. Asta am tot spus zile întregi. Probabil că mulți m-au crezut nebună, femeie în toată firea și să spui că nu crezi că ea poate muri. Dar moartea ei m-a făcut să-mi fie rușine de toate cele gândite și nespuse, de toate cele spuse la supărare, m-a făcut să-mi fie rușine de toți anii aceia în care am lucrat pe brânci, ca la ocnă și, totuși, am luat decizii greșite. Amândouă.
Moartea ei m-a dărâmat așa de tare, că mama s-a speriat. M-a cocoloșit tot timpul cât am stat la ea, m-a îmbărbătat și m-a îmbrățișat. După doar doi ani, pleca și ea.
N-am mai vorbit cu nimeni despre doamna Marieta, de-atunci. Doar cu fiul ei, o dată, în treacăt. Încerc din răsputeri să mă iert, să ne iert pe amândouă. Încerc din răsputeri să vorbesc despre perioada aceea ca despre o perioadă obișnuită din viața mea, încerc să mă conving că este viața mea, chiar dacă nu așa o percep. De 15 ani, am închis-o într-un glob de sticlă fumurie, să nu se vadă nimic înăuntru și am pus-o într-un colț, sub un maldăr de întâmplări vechi și prăfuite.
Știu că e vremea să o scot la lumină.
Poate de-aceea am vorbit despre doamna Marieta. Poate de aceea mi-am adus aminte că atunci, de Sfântul Ilie, am uitat să o sun să-i spun La mulți ani! Ea nu uitase niciodată. După două zile, când mi-am amintit, am zis no, lasă că-i zic de Sfântă Mărie! N-a mai apucat-o.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
