Credeai că, dacă ai fost primul, vei rămâne primul. Te-ai înșelat. Eu nu aveam nevoie doar de mângâieri dulci și de întâlniri furate ca să te vreau mai mult. Eu aveam nevoie să vorbești cu mine. Să-mi zici ce ai pe suflet, dar nu ca la psiholog. Sau atâta doar cât să te poți simți liniștit și în siguranță în preajma mea. Eu nu aveam nevoie să-ți știu trecutul punct cu punct. Eu doream să mă incluzi în prezentul și viitorul tău, dar pentru asta trebuia să știu cine te-a rănit și cum te pot ajuta.
Vezi tu, fără a-mi vorbi, ai rămas pe dinafara sufletului meu. Nu am putut să continui să te iubesc, dacă tu nu aveai completă încredere în mine. Întotdeauna am dorit să știu că cei la care țin se pot baza pe mine. Însă tu nu ai încercat să mi te destăinui și eu, cu forța, nu te-am determinat să faci asta. Totul trebuia să vină de la tine. Dar nu a venit.
Eu te-am iubit nebunește și mi-a fost atât de greu să te uit. Erai un suflet bun, dar pierdut. Pierdut în trecut. Iar eu nu pot să mă imaginez în prezent cu cineva care trăiește în altă lume. Poate dacă te deschideai, aș fi înțeles. Așa, toate sunt pierdute. Pierdut ești tu pentru mine. Pierdută sunt eu pentru tine. Degeaba ai încercat după să mă întrebi de ce am ales să plec. Motivul era evident. Odată ce nu ai vrut să mă incluzi în toată viața ta, nu aveam de ce să rămân cu tine.
Te iubeam nebunește. Și tu ai zis că m-ai iubit. Probabil că mi-ai spus asta în beția de trăiri din momentele bune. Poate că am fost altfel. Tu, cu siguranță, ai fost totul pentru mine. Atunci. Acum nu mai pot decât să te privesc, să te salut și să îmi amintesc de ce a fost frumos. Totul a fost frumos. Până când ai decis de unul singur că suferința ta era doar a ta. Și așa a și rămas. Eu ți-am spus atunci că, de m-ai fi vrut alături, am fi împărțit tot ce am fi avut. Și fericirea, și necazul. Dar nu. Odată ce m-ai exclus din partea întunecată a vieții tale, poate dorind să mă ferești de tristețe sau de întunericul din inima ta, te-am exclus și eu din viața mea. Dar complet.
Ne era bine. Mi-era atât de bine cu tine, încât simțeam că parcă zburam. Fiecare moment petrecut cu tine, doar privindu-te sau ascultându-ți vocea blândă, îmi făcea bine. Mă simțeam întreagă. Nu mai conta ce era în jur, cine era și ce credea. Te-aș fi iubit așa cum erai și împreună am fi construit o lume proprie. Nici eu nu eram perfectă, de aceea te iubeam că mă iubeai și că m-ai ales pe mine dintr-atâtea. Nu ai fost rău. Nu m-ai judecat. Nu îmi spuneai ce să fac. Erai tu. Și eu eram eu. Eram amândoi perfect sincronizați. Până când ai ales să te retragi într-o tăcere care mie nu-mi suna a bine.
Dacă ai fi în fața mea acum, nu cred că te-aș mai putea acuza de ceva. Dar în scrisoarea asta îți scriu tot ce am pe suflet. Deși nu va ajunge niciodată la tine, îmi place să îmi imaginez un răspuns al tău. Cel mai sincer. Răspuns pentru toate „de ce”-urile pe care ți le-aș fi adresat. Și poate așa m-aș liniști. Nu m-aș mai acuza că am plecat când îți era, probabil, cel mai greu. Dar am făcut-o pentru că nu suportam să te văd închis în lumea ta, tu cel luminos de altădată. Pentru că nu m-ai considerat suficient de înțeleaptă încât să te înțeleg și să te pot susține. Pentru asta te-am urât pe moment, pentru că mi-ai refuzat dreptul de a te mai iubi.
Și totuși acum îmi doresc să te știu fericit. M-aș bucura să aflu că ai găsit persoana care ar fi putut suporta acel întuneric și te-ar fi putut scoate la lumină. Îmi pare rău doar că nu am fost eu aceea.
A ta, cea din vremurile bune,
Oana M.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
