Recent am revăzut, transpusă cinematografic, povestea lui Temple Grandin, autoarea best seller-ului “Gândesc în imagini. Autismul și viața mea”.
Temple Grandin, doctor în științe al Universității din Illinois, profesor colaborator la Departamentul de Zoologie al Universității de Stat din Colorado, lector în cadrul conferințelor despre autism. Temple Grandin, ea însăși diagnosticată cu autism la vârsta de patru ani, într-o epocă în care se știau puține lucruri despre această particularitate a minții, încă tratată ca o boală.
Evident, nu voi intra în amănunte de ordin medical. De fapt, nu povestea de succes a fetei autiste din Sud mi-am propus să o redau aici, deși spectaculoasă și inspirațională. Da, Temple a reușit, aproape pe cont propriu, să-și depășească limitele, să ajungă cunoscută, faimoasă, o eroină al cărei nume se află inclus pe lista celor 100 de personalități care au schimbat cursul lumii.
Realitatea este că Temple a fost un caz fericit. Autismul nu se “vindecă” prin terapie, ori cu medicamente. El se asociază cu diferite grade de retard mental și în unele cazuri copiii afectați nu “cresc”, nu se maturizează, nu pot deveni autonomi. Niciodată.
Nici pentru cei excepțional dotați, cum este cazul lui Grandin, nu e deloc ușor. Vorbim despre integrare, despre capacitatea de a empatiza cu cei din jur, despre ușurința de a-ți exprima emoțiile, despre blândețe și bunătate, despre înțelegere și reciprocitate. Suntem tentați să credem că noi, cei aflați dincoace de linia despărțitoare a acestor două lumi paralele, posedăm ca pe un dat firesc aceste abilități. Că nu-i nevoie să le exersăm, că ele se vor cultiva de la sine. Suntem ispitiți de demoni să ne considerăm buni, iar pe toți ceilalți, care nu ne înțeleg și nu ne aprobă, răi.
Temple Grandin gândea în imagini și proiecția ei mentală, atunci când se afla în fața unui obstacol dezarmant, aparent de netrecut, era o ușă. O ușă închisă, dar nu încuiată. O ușă care putea fi deschisă, aștepta să fie deschisă. În fapt, de aceea se și afla acolo, ca să îi asigure trecerea către un alt nivel, o altă etapă. Posibil o nouă viață, în mod cert o altă perspectivă.
Trăim vremuri în care sunt sigură că nu doar eu mă tem de alienare. Trăim câte două-trei vieți simultan, jonglăm între lumi care nu comunică poate niciodată între ele. Nimic nu mai e simplu și nu se mai derulează firesc. De multe ori mă văd, nu doar pe mine, dar și pe cei din jur trudind amarnic să ne deslușim drumul, aidoma unor cobai prinşi în labirinturi perfid proiectate de o entitate care ne domină.
Comunicarea tinde să devină o monedă calpă, bătută într-un spațiu virtual, wide shut. Precum Temple Grandin își crease un dispozitiv de presiune care simula o îmbrățișare, prinzându-se în el ca într-un jug, de bunăvoie și silită de necesitatea de a se liniști, de a face să dispară gândurile negre, atacurile de panică, anxietatea, noi, cei “normali”, ne creăm o “second life” pe rețelele de socializare, în care ne concentrăm pe imaginea, de cele mai multe ori lipsită de conținut, a ceea ce ne-am dori să părem în ochii celor din jur. Acceptarea se măsoară în numărul de prieteni din listă. Aprecierea în like-uri.
Dezvoltăm și cultivăm, fără să ne dăm seama, un comportament autist. Evităm contactul fizic, dar schimbăm cu ușurință între noi mesaje. Zâmbim prin emoticoane, în timp ce stăm încruntați, cu buzele strânse. Sharuim citate zen, când în noi clocotește furia. De la un anumit punct încolo, nu o mai facem conștient, din cabotinism ori din ipocrizie, ci o facem reflex. Devine un automatism, un tipar în care ne blocăm ca într-o cavitate strâmtă, dar care ne conferă acel sentiment de adăpost în lipsa căruia suntem pierduți și împinși să reacționăm agresiv.
Și mi se pare extrem de curios faptul că, în timp ce unii se luptă din greu să învețe emoțiile, se autoeduca să simtă, alții dimpotrivă, fac eforturi uriașe de a se izola. De a închide exact acele uși al căror rost e să fie date de perete.
Temple numea “emoţie complexă” atunci când simți lucruri contradictorii în același timp. Când plângi de bucurie, de exemplu. Când moartea cuiva, eveniment tragic în sine, aduce cu ea un sentiment de ușurare.
Când preaplinul sufletesc ajunge să doară fizic și totuși asta să-ți dea sentimentul unei depline fericiri. Trăiri pe care un autist nu le poate înțelege.
Prințesa dintr-un basm citit în copilărie râdea cu un ochi și plângea cu celălalt. Și nimeni nu o consideră nebună.
Cred că așa e normal, cum spunea Oana Pellea: să te doară tot, să te bucure tot. Să nu faci un atac de panică dacă lumea nu urmează un curs dinainte stabilit și se mai abate câteodată de la normă. Să nu trăiești după norme. Să gândești în imagini.
Să-ți învingi teama de a simți.
Probabil, dacă s-ar fi născut patruzeci de ani mai târziu, Temple n-ar mai fi fost diagnosticată cu autism. Noi, toți ceilalți, însă, da!
Pe Marilena o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
