„Inamicul poporului” este o piesă rescrisă de Smaranda Nicolau după cea omonimă a lui Henrik Ibsen. Procedeul nu e nou şi se poate discuta îndelung pe tema „De ce să rescrii în loc să scrii?” Dar, la urma urmei, ceea ce contează este spectacolul. În cazul de faţă – cel de la Teatrul Foarte Mic, regizat de Ioana Păun.
Montarea este inegală. A doua parte a spectacolului este mult mai covingătoare, mai dinamică, mai vie – ajungi să te simţi direct implicat, în vreme ce în prima parte pluteşte un anumit aer de inconsistenţă a structurii dramatice, despre care nu poţi să-ţi dai seama dacă aparţine textului, regiei sau amândurora. Sunt, încă de la prima scenă – o introducere despre care nu e clar ce caută în economia piesei – soluţii regizorale discutabile şi frazări rigide.
Reiese rapid că (la fel ca în textul lui Ibsen) ne confruntăm cu o problemă ecologică – adaptată timpului nostru şi relocalizată în România. Conflictul, însă, e puţin cam schematic: unele personaje se luptă să „tragă un semnal de alarmă”, în vreme ce autoritatea locală le atrage atenţia că pot afecta economia localităţii. Am revăzut de curând „Fălci” – e fix aceeaşi schemă. Primarul inconştient vs. specialiştii conştienţi. Cred că putem numi zeci de filme pe tema asta.
Inamicul poporului, foto Ad Bulboaca
Scenarista şi regizoarea au făcut însă două eforturi de îmbogăţire a textului. Primul nu prea le-a reuşit: ar fi vorba, ni se spune explicit, despre lupta dintre cei cu bani şi cei cu idei. Nu avem însă nicio informaţie că primăriţa ar avea bani; o femeie de afaceri, care are, este de partea protestatarilor; în fine, aceştia din urmă vehiculează nu atât idei, cât sentimente.
Al doilea demers, în schimb, le-a reuşit din plin şi dă o cu totul altă greutate celei de-a doua părţi a spectacolului: extrapolarea problematicii la ideea generală de luptă contra sistemului. De la un punct încolo nici nu mai contează aşa de mult problema ecologică. E revoluţie, pur şi simplu, e bătălia cu un mecanism implacabil.
Şi mai e ceva, extrem de preţios în economia montării: întrebarea „Până unde ţine curajul?”… Pentru unii, pentru majoritatea, până la prima ameninţare, până la primul semn de şantaj.
Peste asta, vine monologul cu mesajul final, impresionant şi greu de suportat… De fapt, un dublu mesaj: ce trebuie să facem cu copiii; şi ce soluţie, ce ieşire din scenă au la dispoziţie cei care nu au cedat sistemului, care au rămas revoluţionari până la capăt. Cum arată acest capăt… Nu vreau să vă fur emoţiile – trebuie să vedeţi spectacolul!
Reuşita efortului de-a da dimensiuni majore unei probleme de poluare locală se simte în tot: în atmosferă, în mişcarea scenică, în dinamism, dar mai ales în prestaţiile actoriceşti. Personaje care petrecuseră lungi minute pe post de decor, adică stând pe scaun şi nefăcând nimic sau li se puseseră în gură replici cam artificiale, capătă viaţă, iar actriţele (distribuţia e exclusiv feminină) pot şi ele să-şi dea în sfârşit măsura – care, în general, este una ridicată. Fiecare are momentele ei bune sau foarte bune – în funcţie şi de text, fireşte, şi de indicaţiile regizorale. Memorabilă, de pildă, „bombăneala” jurnalistei, care se aude din afara sălii, în timp ce coboară scările, continuată cu un acces de anxietate când dă de beznă. La fel – izbucnirea violentă a Petrei, sora doctoriţiei revoluţionare.
Deasupra tuturora, însă, pluteşte jocul sclipitor al Ioanei Flora! O mai văzusem jucând doar în filmul „Pescuit sportiv”, unde e bine, naturală, dar greu de spus mai mult de-atât în condiţiile unui film minimalist. Adică n-ai cum să-ţi dai seama ce poate omul.
Aici – da! Ioana Flora desfăşoară un recital complet, copleşitor, cântă, dansează, râde, urlă, se enervează, e blândă şi categorică, tandră şi sarcastică, miştocară şi profundă, răcneşte şi şopteşte, îşi ia la palme o tovarăşă de luptă care a făcut pasul înapoi, se prosteşte ca un copil, trece prin aproape toate sentimentele şi atitudinile umane posibile.
Dar nu atât gesturile violente, nu rostogolirile pe scenă, nu ridicările de voce sunt cele care dovedesc că este o mare actriţă – cât gesturile minuscule, care punctează minunat ceea ce are de spus: o ridicare de sprânceană, un chicotit înăbuşit, un zâmbet scurt însemnând „asta e!”, un fugitiv „Ptiu!” când textul zice „60% dintre voi cred în deochi”…
În monologul final Ioana Flora SE AŞAZĂ ca într-un jilţ. După atâta agitaţie, după atâta râs-plâns, a venit vremea de rostit concluziile. Nu tare, nu apăsat, nu gesticulând. Aşezat, cu voce calmă, profund. Acum, textul vorbeşte singur – nu e nevoie de accente şi sublinieri. Iar finalul final este, cum altfel, tăcerea. Restul e tăcere… Magistral jucat.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
