În condiții normale n-aș fi scris acest text. L-aș fi găsit inutil și mi-ar fi fost și rușine, poate chiar greață. Nu-mi mai este. Nu sunt condiții normale.
Sunt revoltat de confuzia dintre ziariști și non-ziariști și o să încerc să lămuresc unele aspecte pentru totdeauna. Mă scoate, deci, din minți confuzia care domnește cu privire la ce este, la cine este un ziarist.
Prea mulți, mult prea mulți impostori sunt asociați cu această meserie. Probabil, la fel se întâmplă în oricare alta, cert sunt impostori mulți, prea mulți, și în breasla electricienilor și a croitorilor, dar la noi, în presă, toate acestea se întâmplă în văzul lumii. Și consecințele asupra celor care n-au ales să se drapeze în catifeaua imposturii sunt dramatice. E în definitiv despre viața și moartea noastră – a celorlalţi.
Nu aș fi scris acest text, dacă nu ar fi fost următoarea situație. Mă găseam în sala de festivități a Liceului „Dinu Lipatti” din București. Urmează să predau într-un atelier de jurnalism pentru liceeni. În jurul meu, se denigra îngrozitor gazetăria, era o denigrare venind din toate direcțiile, simțeam că îmi fierbe sângele în aorte și nu mai pot tace. Am cerut cuvântul.
Când mi s-a dat, așteptarea generală era că voi lua apărarea jurnaliștilor. Nu am luat-o. Pentru că acolo nu se vorbea despre ziariști, ci exact despre non-ziariști, despre impostori.
Am încercat să le explic liceenilor că există presă bună și presă proastă, la fel ca în oricare alt domeniu de pe lumea asta. Și că atunci când consumă – fie şi întâmplător – presă proastă, o girează, o întrețin, ba mai mult o omoară, concomitent, prin ignorare, pe cea bună. Am fost virulent, am fost radical împotriva presei proaste. Nu mi-am schimbat părerea. Dar acea confuzie mă bântuie, mă urmărește, mă tulbură și mă înspăimântă.
O să le iau pe rând. Cine nu este, deci, un ziarist:
1) Moderatorul monden care trăieşte în coafor (indiferent de sex) şi care – o, Doamne – face, în acelaşi timp, și invesigații cutremurătoare. Când vedeți câteun moderator monden de televiziune care petrece mai multe ore pe zi în coafoar, dar pretinde și că face investigații, că slujește binele public, feriți-vă! Fugiţi! E un impostor, un acoperit sau pur și simplu un profitor al lenei generale de a mai distinge între autentic și fals. În plus, gândiți-vă că toți aceștia au fost aleși – pe sprânceană – de patroni care s-au dovedit cât se poate de penali. Ei nu doar că stau la masă cu aceștia, dar le și duc bățul nevoilor de colo-colo, câini credincioși doar până apare următorul stăpân care îi poate ajuta să-și împlinească destinul de slugă. Ce e de făcut? Când îi vedeți, închideți televizorul. Dacă mă întrebați pe mine, închideți în general televizorul .
2) Propagandistul. Fie ordine de zi pe unitate, fie pur și simplu directivele conducerii pe linie civilă, propagandistul combate telecomandat. Se produce îndeosebi în televiziune și poate fi recunoscut după cum jonglează cu vinovățiile – îndeosebi unilateral. Un ziarist care nu are libertatea (și nici dorința) de a vedea întregul tablou, de a căuta informații și la stânga, și la dreapta, de a la prezenta publicului onest, nu este un ziarist. Poate să fi fost cândva, ceea ce face totul mai greu. Dar – în situaţia aceasta – nu mai este, iar, în presă, prezentul vine întotdeauna înaintea trecutului. Presa este acum.
3) Moderatorul de emisiuni televizate despre vedete de carton. Credeam că e atât de evident încât nu ar trebui să mai fie spus. Nu e. Ei bine, o spun în clar: toți cei de pe canapele nu sunt ziariști. Sunt niște oameni care întrețin un spectacol jalnic, dar cu priză la public. Ăsta e circul secolului XXI, iar ei sunt doar ăia de discută cu oamenii circului, cu femeia cu barbă, cu piticul porno. De ce ați pune preț pe unul care tot ce a putut să facă în viață e să stea la taclale cu cucoana care spage cărămizi cu țâța stângă? De ce ați cumpăra salam sau chiloți, doar pentru că așa vă spun aceștia? Serios, orice om dotat cu o minimă rațiune ar înțelege cine-i cine în piesa asta.
4) În general, blogării care „acceptă provocări”. Aţi observat cum se foloseşte cuvântul “provocare” în secolul ăsta? Ai acceptat să îţi bagi trei morcovi în cur ca să faci reclamă la o răzătoare-minune, ai acceptat să porţi pene pe spate ca să promovezi o campanie de awareness asupra drepturilor peruşilor de sufragerie, ei bine, amice, nu eşti ziarist. Eşti doar o entitate cu morcovi în cur sau cu pene pe spate. Entităţile acestea sunt bine plătite pentru că e mai uşor pentru o companie să angajeze aceşti saltimbanci decât să lucreze cu ziariştii adevăraţi. Un ziarist adevărat e incomod. Să zicem că eşti o companie care produce iaurt şi compania ta cumpără publicitate în gazeta ziaristului adevărat. Iar ziaristul adevărat descoperă că de fapt tu, ditamai compania producătoare de iaurt, speli bani printr-o fabrică din – să zicem – Tecuci. Ziaristul adevărat şi numai el va face publică informaţia asta. Înţelegeţi cine ce e?
5) Cei care le dau tuturor celor care îi plătesc dreptate. Nu contează că îi plătesc pe pişcoturi sau cu sute, mii, zeci de mii de euro lunar.
6) Cei care sunt portavocea oarecare a unor “servite”. Aşa se spune în jargonul redacţiilor – “servite”. Sunt acele informaţii care ajung la ziarist fără ca măcar el să fie nevoit să se ridice de pe scaun. Şi nu pentru că e foarte bun, ci pentru că e foarte util celor care îl folosesc. Accentul cade aici pe verbul “a folosi”.
7) Cei care scriu în presă, fără să îşi ascundă dispreţul pentru ziarişti, cei care doar se folosesc de presă ca de o tribună, fără să depună cel mai mic efort de a-i înţelege pe cei cu care împart pagina. Vedete de tot felul, de la filosofi de ziua a şaptea la diverse curve, toţi foarte vocali şi foarte înţelepţi, părerologi redutabili. Dar nu sunt ziarişti. Unii nici nu vor să fie, treaba lor! Unii cred că ziaristul e un fel de sub-om, un pitic al scrisului. Inutil să mai spun că pe ei îi dispreţuiesc cel mai mult şi că i-aş plasa, danteşte, direct în bolgia cea mai adâncă.
Cine este, atunci, un ziarist?, fiindcă nu mai rămân multe variante!
Aţi auzit de Fidipide? Cel mai probabil, nu. Legenda spune că el e prostul ăla care a alergat patruzeci şi doi de kilometri să anunţe victoria de la Marathon. Apoi a murit.
Fidipide ar fi fost astăzi – nu mă îndoiesc – un ziarist. Ziaristul e prostul ăla care aleargă ca să afle adevărul, ca să descopere, ca să spună poveşti, ca să vă deschidă ochii. Înţelegeţi? Cereţi-le ziariştilor nu numai fluturaşii de salariu. Cereţi-le rezultatele analizelor medicale!
Daţi-mi analizele medicale a o sută de persoane. Voi şti să vi-l indic pe ziarist. Ştiu, ştiu prea bine, dureros de bine, cum îi arată ficatul, şi inima, şi stomacul. Ştiu câtă cafea bea şi câte ţigări fumează.
Ziarist e prostul ăla care stă pe garduri, care intră pe geam şi pe sub pragul uşii, dacă e nevoie, doar ca să afle şi ca să spună ce a aflat.
Ziarist e reporterul, ziarist e omul care pune întrebările pe care ceilalţi nici nu au curaj să le gândească, ziarist e ăla care îşi riscă viaţa prin războaie. Ziarist e ăla care îşi lasă familia cu bradul de Crăciun pe jumătate împodobit şi morţii pe jumătate îngropaţi dacă e nevoie de el altundeva.
Ziaristul aude muzica unei chemări anume. De ce face el asta? Cine ar putea să spună? Din păcate, Fidipide a murit şi nu a mai apucat să ne spună dacă doar a primit un ordin să anunţe sau era altceva în el – acel altceva care îi mişca picioarele, metru cu metru, în maratonul acela. Bănuiala mea e că Fidipide era şi foarte tânăr.
Ziariştii adevăraţi sunt maratonişti. Întotdeauna pe alt drum, întotdeauna după o poveste, cu un reportofon sau o cameră foto sau video, alături, ei sunt cei care merg pe contrasens şi la sfârşit mor chiar aşa: tineri şi uitaţi.
Şi când le spui numele, lumea ridică o sprânceană. Fidipide? N-am auzit! În schimb, din cele mai vechi timpuri până azi, sunt cunoscuţi impostorii.
E epoca informaţiilor, ce dracu’!, haideţi să începem prin a ne informa cine ce e. Altfel, timpul va fi trecut degeaba, nimic nu se va schimba niciodată şi nu va fi dreptate pe lume.
Şi, fără ca măcar să vă daţi seama, în jurul vostru nu va mai fi presă, ci muzica montonă dictată de cel care dă mai mult.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
