Îmi luase capul între palme și mă ținea strâns, privindu-mă în ochi, disperat, agresiv, intens, dar cu același egoism care nu mă mai putea păcăli, de data asta: „- Ai zis că mă iubești! Ai uitat? Ai spus-o de atâtea ori! Mă iubești, nu-i așa? Trebuie să mă iubești, căci asta mi-ai promis mereu…”
Renunțasem de ceva timp la relația pe care o aveam cu el. De fapt, niciodată nu fusese o relație cu adevărat, ci o păcăleală, un surogat, o experiență în devenirea mea. Una dintre ele și greu de ieșit din ea, pentru că omul era genul scai, genul care nu renunța ușor, care nu te lăsa nici să mori, nici să trăiești. Nu-mi aminteam de o întâlnire cu el și cu prietenii; soră-mea îl ocolea, cunoscuții la fel. De viața lui vorbea puțin și după multă vreme am aflat că tot ce-mi spusese erau lucruri mai mult inventate. Locuiam singură de la 20 de ani și asta mereu a fost și piedică, dar și ușurare. Nu permiteam nimănui să-și aducă papucii, halatul sau vreo costumație de casă care să-i permită să găsească scuze pentru a se întoarce a doua zi. Greșit. Calculele mele au dat cu virgulă și au plasat multe necunoscute în ecuație. Îmi cunoștea programul și dimineața era instalat în fața blocului; mașina avea motorul pornit, totul era călduț, cu cafeaua în termos, gata sa-mi fie răsfăț în acea zi, cu zâmbet de frate mai mare care spunea cuvinte dulci, nepotrivite. Ispita perfectă. Cedam mereu. În definitiv, cei 25 de km, 50 dus-întors, făcuți zilnic cu trei mijloace de transport mă transformaseră într-o victimă clară, ca un copil care are 5 lei pentru un sendviș, dar îi dă pe o prăjitură, pentru că taraba cu dulciuri e așezată strategic înaintea băcăniei. Tot drumul, însă, mă gândeam cum să scap de el, cum să fac să-l evit, pe unde să zbor, unde să mă mut? Mă descopeream lipsită de voință și nehotărâtă, ca într-o dietă pe care o începi mereu de luni. Eram robul slăbiciunilor mele, deși știam cât de greșită e relația mea cu el.
13 ani ne despărțeau. El le trăise pe toate, eu voiam a le trăi. Nu m-aș fi supărat să mi le arate și mie, dar, se pare, că multe îl enervau și oboseau, deja. Cunoștea faptul că sunt genul care mă plictisesc iute și reușea magic să mă izoleze de toți cei cunoscuți, ca nu cumva să-mi vină vreo ideea mai bună sau să-mi apară neprevăzutul cu o armură lucitoare. Când reușeam să-l păcălesc și să fug de la serviciu înainte de a apărea el, ca un binefăcător, mă ținea în ședințe cum că mă văzuse prin mașini cu diverși bărbați. Paranoia lui mă dispera, încât gândul meu nu era decât cum să-l înșel mai repede, să aibă motiv adevărat pentru a mă suspecta și să scap de apăsarea aceea care-mi producea atâta suferință. De fapt, îmi doream o portiță de scăpare, dar cu ajutorul cuiva, nu să lupt singură în neputințe. Iar în timpul ăsta, cu scenarii multiple, ratam viața, ratam bucurii de tinerețe, ratam flirturi nevinovate, ratam seri de discotecă între prieteni din motive care-i făceau pe ceilalți să mă considere o ciudată. Cel mai grav însă era ca ratam stima de sine. Păream cotropită, într-o bătălie dată între adversari inegali. De la început, totul colcăise în minciuni, iar „adevărul” servit mie părea că îl absolvă de orice vină, deși era tare greu să-i spui că ceea ce încerca el să facă cu noi doi nu era decât un compromis de ocazie. Ar fi trebuit să se mulțumească cu frântura aceea și să nu tragă timpul ca o plasă, ca un năvod din care eu nu ieșeam ușor, atâta timp cât el avea ca scop să-mi fie umbră în tot ce fac.
Și totuși, am rupt totul, într-o zi. Cu forță, cu disperare, cu ajutor. Cu gând eliberator. Mi-era ciudă că lăsasem timpul să curgă, să se strecoare prin ochi de funie strânsă cu noduri. Multe noduri. Ca de robie, ca pe ceva ce greu reușești a-l desface, pentru ca erau multe, și cum terminai cu unul, cum dădeai de altul, de parcă erai în povestea poveștilor unde tăiai capul balaurului și creșteau două în loc. În ziua când i-am spus că îmi vreau viața înapoi, mă privea ca pe o nebună, iar eu stiam că are dreptate. Nimeni nu mă ținuse forțat. Cedam de fiecare dată în insistențe care acum păreau amănunte într-o întâmplare cu doi protagoniști care jucau scene diferite. Mai trăisem, până la el, astfel de spectacole incerte, dar acum era copleșitor. Mă întreba, insistent, de ce i-am zis că-l iubesc, când știa și el că n-ar fi avut dreptul să mă-ntrebe niciodată asta, el care oferea doar clipe, jumătăți de măsură și minciuni cărora le răspundeam la fel. Doar că ale mele erau de alcov, nevinovate, ale lui – otrăvitoare. Când mi-a oferit adevărul, eram deja obosită și epuizată.
Au trecut 20 de ani de atunci și, dacă aș putea, aș aduna toate fetele tinere din lumea aceasta, le-as da oglinzi multe, le-aș pune să se privească-n ele, le-aș povesti despre cum se vede lumea la vârsta lor când pot face orice, pot îndrăzni să se lupte pentru viața lor și să nu rămână încarcerate în relații pornite în minciuni și amăgiri. Să nu aștepte să le spună cineva că sunt frumoase, să nu se emoționeze la șoapte de iubire mereu, ci să le pună radar, detector de minciuni. E ușor. Faptele vor vorbi. Să nu-și lase tinerețea amanet într-un magazin de vise, căci s-ar putea să n-o poată răscumpăra la timp și o pierd pe mărunțiș nefolositor. Și mie mi-a zdrăngănit pușculița. Mai mult a gol, decât a plin. Știu doar că peste alți douăzeci de ani, cineva își va aminti de o poveste asemănătoare, căci ele se traiesc oricum, indiferent de avertismente.
Și ce, credeați c-am scăpat ușor? Da’ de unde? Cum priveam în oglinda retrovizoare, îl zăream în spatele mașinii, dacă mă uitam pe fereastra apartamentului, vedeam ca e parcat mult timp, până se asigura că nu e nimeni cu mine. Cum ieșeam în vreun loc, apărea ca într-o întâmplare. Trei ani mi-a fost umbră, trei ani mi-a chinuit sufletul, m-a umplut de frici și am descoperit că amenințările pot fi realități și nu scenarii de film. Trei ani m-a pândit, aiurea-n tramvai, deși știam amândoi că nu mai e cale de-ntors. Dacă acum urăsc a vorbi la telefon, i se datorează și lui, căci nu o dată sunetul celui fix mi-a făcut sufletul să tremure, iar încăperea să se umple de umbra lui stăruitoare. E o poveste despre care nu vorbesc des, e mult mai amplă, mult mai împovărătoare, iar când a dispărut total din preajma mea, am simțit că e o victorie amară. Pierdusem prea mult, mă pierdusem pe mine, pierdusem ani cu el, ani după el. Cei care încercau a se apropia de mine renunțau simțind răsuflarea balaurului vigilent. Tot ce aș fi putut învăța bun de la acel om era sugrumat din fașă de nenorocul de a-i fi cobai în pasiuni amăgitoare. Singurătatea mea fusese la îndemână, nu se gândea însă că te schimbi, iar din fiecare sentiment ostil și neplăcere însămânțată vor crește copaci, va crește pădure, arbori puternici care nu se vor mai lăsa ușor tăiați din rădăcină. Am avut noroc, am avut rădăcini puternice, dar numai eu știu câte crengi am pierdut în lupta mea de a rămâne încă in picioare. -De ce nu te iubesc? – Pentru că nu știu ce-i iubirea. – De ce am zis ca te iubesc? – Din nevoia de iubire! – Voi iubi vreodată după o astfel de mutilare sufletească?, mă întrebam atunci.
Mulți știți răspunsul, dar completez cu un lucru – după fiecare relație-eșec mi-am zis „mai rău de atât nu se poate”. Și Dumnezeu a râs, mai apoi, de mine. După fiecare poveste de nepovestit am rămas cu privitul peste umăr, „ca nu cumva să”… Și nu a fost un lucru înțelept. A mai trecut vreme și am adunat experiențe, cu episoade care au avut, cândva, un „va urma”, până când, într-un final, să pot face acel nod strâns, de nedesfăcut. Până nu m-am iubit suficient, nu am putut nici măcar povesti altora lucruri-trecere, amănunte dintr-un ieri îndepărtat. Eu nu sunt mai puternică datorită acestor întâmplări, dimpotrivă, aș spune; dar iarba fiarelor, a cuvintelor magice, mi-a descătușat gânduri strânse ca într-un miez dintr-o toamnă-nucă. Și e tare bine!
Pe Adriana o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Andropauza (menopauza masculină)
Ce trebuie să știi despre condițiile de împrumut la amanet pentru bijuteriile din aur
Povestea pantofilor portocalii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
