„În numele cărei competenţe vorbesc eu despre fericire? Am un aer fericit?” s-a întrebat public Andrei Pleșu în deschiderea conferinței cu tema “În căutarea fericirii”.
Dacă aș fi fost în sală, printre cei 250 de curioși, aș fi răspuns nu, aș fi salutat și aș fi făcut cale-ntoarsă de unde se presupune că aș fi venit plină de speranțe să aflu încotro s-o iau ori ce să fac ori să desfac pentru a-mi afla fericirea. Dar oricât de cârcotaș ai fi, un motiv onorabil pentru a nu fi lipsit stă bine în picioare: Pleșu e savuros când vorbește sau scrie despre fericirea umană. Iată câteva spicuiri din discurs, consemnate de un coleg de la Dilema, prezent la conferință.
“Fericirea umană este un subiect vast, despre care se vorbeşte din Antichitate, dar care are o „suspectă actualitate”, devenind „monden”. În Occidentul zilelor noastre, un răspuns „la modă” la problema fericirii este „Gîndeşte pozitiv!”, aducîndu-mi aminte de o replică a scriitorului maghiar Péter Esterházy, care a spus că gîndirea pozitivă e opusul gîndirii. Nu poţi să fii un mecanism care livrează non-stop surîsuri, nu poţi să întîmpini totul într-o stare orgasmică fără întrerupere. Un alt răspuns standard, provenit de această dată din Orient, este „Detaşează-te!, „Desprinde-te!”, „Nu lua notă de cotidianul acesta care încarcă, tulbură, creează confuzie. Lasă-te purtat”. Cu alte cuvinte, în prima variantă ni se spunea să ne facem plante, aici ni se cere să ne facem nori. Lucrurile nu merg aşa… suntem nefericiţi pentru că suntem oameni, fapt ce porneşte de la păcatul originar: suntem nişte fiinţe «căzute», nu suntem în ordine, ni se ard siguranţele uşor, nu facem faţă la absoluturi…
…După mine, cea mai mare piedică în a fi fericit este să ai asta pe creier tot timpul. Problema fericirii, ca obsesie, e o sursă sigură de nefericire, de nevroză. În plus, există o boală foarte grea a lumii de azi: Bertrand Russell îi spune oboseală, eu i-aş spune faptul de a fi ocupat. A fi ocupat înseamnă a fi sub controlul altuia, a fi în stare de supunere faţă de ceva care îţi este exterior. De dimineaţa pînă seara sîntem ocupaţi, adică nu sîntem noi înşine. Asta înseamnă că ne lipsesc două lucruri esenţiale, în fiecare zi: ne lipsesc sau se micşorează enorm răgazurile – pauzele, momentele cînd înlocuieşti fapta cu o stare – şi singurătăţile. Cît timp din zi mai avem, ocupaţi cum sîntem, pentru reflexivitate, pentru zacere?”
Ce nu știam din ce-a spus Andrei Pleșu? Și dacă știam…?
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
