Nu aparţinem nimănui şi nimeni nu ne aparţine. Copiii noştri nu sunt extensiile vieţii noastre, nu sunt obligaţi să realizeze ce am ratat noi şi nici să trăiască aşa cum am făcut-o noi, pe celebrul şi imbecilul motiv că ” eu, la vârsta ta…”.
Nu ne aparţine bărbatul cu care la douăzeci şi ceva de ani am semnat un act şi ne-am jurat iubire veşnică. De exemplu, eu, pe acel bărbat pe care l-am luat din dragoste, l-am dispreţuit în câteva luni. L-am urât în vreo doi ani şi l-am lăsat după 7 ani. Prea târziu. Deja, anii cei mai frumoşi au fost compromişi. Era superb ca un zeu, disponibil ca o prostituată, iresponsabil ca un nebun, violent la beţie, ca o fiară, periculos de visător ca un bătrân naiv întârziat.
Dar m-au presat ani de educaţie ţărănească, bine întipărită în minte, pe considerentul că, la fel frumoasă fiind, m-am măritat fată mare şi am semnat acolo, o hârtie, prin care i-am luat numele … eheeei! Păi, nu i-am dat eu fecioria, „bunul cel mai de preţ al unei fete?”. Păi, să mă respecte! Uite că nu m-a respectat! Şi cum poate el să iubească pe altcineva, dacă eu i-am dat lui acel „bun cel mai de preţ”?
Aşa bine. Cu „bunul” ăla s-a lăudat peste tot, că vezi Doamne, el a fost primul, neştiind că de fapt, contează ultimul.
Bărbat mai străin de mine ca soţul meu n-am cunoscut pe nimeni dintre oamenii din preajma mea.
Elegant, prea elegant, mi-au spus cunoscuţii, i-am spus să divorţăm. Din vina ambelor părţi.
Am redevenit liberă, cu o mică zeitate legată de mâna mea. Puteam iubi din nou.
Am învăţat să nu mă agăţ de acte, că nu valorează nici măcar o miime din procentul unei mari iubiri.
Am învăţat că se poate termina. Şi, mai ales, că dacă nu merge, trebuie rupt dracului mai repede! Nimeni nu pleacă în altă parte, dacă îi este bine acasă. Unii vor mai mult, alţii mai puţin. Trebuia să plec de la prima femeie cu care s-a dus. Când ultima lui relaţie a durat mai bine de câteva luni, am ştiut că nu mai e nimic de făcut. În realitate, demult nu mai era nimic de făcut. Am înţeles că nu îmbrăţişezi trupul altei femei atât de mult timp, dacă o iubeşti şi o respecţi pe cea de acasă.
Îmi reproşez ceva? Da! Îngustimea minţii. Faptul că am crezut că ne leagă un certificat. Că n-am înţeles la timp. Că am crezut că fidelitatea mea, faptul că am făcut curat, am făcut mâncare, că am făcut un copil, e suficient. Nu e. Nu i-am atins sufletul. N-am înţeles. Nu mă mai iubea. Cum să trăieşti astfel? Mulţi însă pot. Nici unul dintre noi n-a putut. Doar că eu am fost singura care am ştiut că trebuie rupt.
De ce mă felicit? Că am plecat. Că nu am rămas pentru confortul financiar şi locativ. Că am preferat să mut munţii, dar să fiu eu, nu o femeie întreţinută şi aşezată civil şi social. Că nu mi-a păsat de neamuri, de lume, de vecini. Şi, mai ales, că am avut verticalitatea să nu pun copilul monedă de schimb. Că nu l-am întors împotriva tatălui său, aşa cum am văzut că fac cele mai multe dintre femeile trădate. Că am crescut un om vertical, aproape împreună, fără să fim, totuşi împreună. Fiecare cu viaţa lui. Şi mica zeitate blondă a învăţat să ne iubească fără părtinire.
Şi a venit apoi şi marea iubire. O cununie religioasă în vârful unui munte. Doar noi. Mi-am spus că acel om este, în sfârşit al meu. Din neomenesc de frumosul acestei căsnicii, într-o dimineaţă a venit moartea.
(…)
Dacă stai liber, într-un câmp de flori, cu faţa către cer, ŞTII. Când totul se termină, ştii că numai acele fapte din viaţa ta care au fost înconjurate de iubire contează. Acelea trebuie păstrate şi mers mai departe.
Nimeni şi nimic nu ne aparţine în lipsa iubirii.
M.
Și tu poți scrie pe Catchy! ?
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Da, dragostea este un accident!
Parthenope sau iubirea ca act necesar de supraviețuire
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
