Unele mişcări artistice se întâmplă în mod organic. Impresionismul şi fovismul, spre exemplu, au apărut natural din prietenia şi practica artiştilor. Numele şi filosofia estetică a Impresionismului au apărut aproape ca un gând ulterior, accidental. Şi totuşi atât de numele, cât şi conceptul, s-au păstrat. Un cuvânt jignitor aruncat de un critic de artă la adresa tabloului lui Monet, „Impresie, răsărit de soare” a devenit sămânţa care a oferit în cele din urmă acestui grup de artişti o imagine recognoscibilă.
Alte mişcări artistice se întâmplă programat. Suprarealiştii nu ar fi putut să fie ceea ce au fost fără structura filozofică şi concentrarea uneori dogmatică, îngustă, pe care a conferit-o scriitorul André Breton artei lor.
În ziua de azi, curentele artistice pot apărea în spaţiul virtual. Internetul pune în legătură artişti aflaţi în toate colţurile lumii, care nu s-ar fi întâlnit niciodată, nu ar fi creat împreună, nu ar fi observat că împărtăşesc aceeaşi viziune, nu ar fi putut deveni prieteni. Aşa a apărut postromantismul. Înainte de a cunoaşte vreun artist, am scris despre valorile estetice pe care le-a pierdut arta contemporană şi pe care ar trebui să încerce să le recupereze. Am numit această estetică „postromantism” şi am postat-o pe Internet. Însă postromantismul, ca mişcare, nu a luat fiinţă înainte de 2002, când un artist, sculptorul mexican Leonardo Pereznieto, şi-a descoperit arta reflectată în cuvintele mele. De atunci am descoperit zeci de artişti care îşi identifică arta cu viziunea noastră estetică. Cartea mea, numită „Romantism şi postromantism” (Lexington Books, cartonată 2007, carte broşată 2010), prezintă pe câţiva dintre aceşti artişti şi curentul postromantic. Acest scurt eseu de mai jos descrie cum a luat fiinţă mişcarea postromantică.
Un mod logic de a explica natura artei postromantice este acela de a începe cu denumirea sa. Cu siguranţă, având un nume ca acesta, postromantism, această mişcare are legătură cu artă romantică. Şi totuşi, pentru că există un „post-” acolo, probabil că vine după Romantism, fiindu-i oarecum contemporan. Postromantismul este, într-adevăr, în primul rând, dar nu exclusiv, inspirat de arta romantică a secolului al nouăsprezecelea. Pictorii postromantici admiră arta lui Bouguereau, ale cărui imagini senzale, palpabile de femei angelice şi păstoriţe au fost în cele din urmă înlocuite de stilul mai puţin idealizat al impresioniştilor. De asemenea, ei şi-au găsit inspiraţie în picturile prerafaeliţilor, care au şocat societatea victoriană, dar au rezistat testului vremii ca una dintre cele mai interesante moşteniri artistice ale acelei perioade. Sculptorii postromantici se identifică cu arta sculptorului Rodin, care a revoluţionat sculptura, ca expresie a pasiunii, senzualităţii şi emoţiei.
Când am vorbit cu o jurnalistă despre arta postromantică, ca să-i ofer o introducere la una dintre expoziţiile noastre colective, ea a ridicat mai multe întrebări de o importanţă crucială pentru explicarea acestui curent. Ea m-a întrebat: unde se află „post” din postromantism? În ce constă originalitatea artei postromantice? Ce face din acest grup de artişti împrăştiaţi în toată lumea un curent artistic? Mai jos voi răspunde la aceste întrebări.
1. Romantici în inspiraţie
Este relativ uşor de indicat continuitatea dintre curentele Romantism şi Postromantism. Ca şi artiştii romantici, postromanticii suprind în lucrările lor pasiunea umană, senzualitatea şi frumuseţea. Ei oglindesc şi, în acelaşi timp, idealizează realitatea vizuală. Când te uiţi la sculpturile lui Leonardo Pereznieto sau Nguyen Tuan, depistezi imediat influenţa lui Rodin. Tot astfel, picturile lui Edson Campo evocă puritatea senzuală a lui Maxfield Parrish, precum şi poveştile alegorice şi eleganţa prerafaeliţilor.
Însă artiştii postromantici încorporează şi alte stiluri de artă în stilul propriu. De aceea, ceea ce îi face postromantici nu este doar inspiraţia pe care o găsesc în mişcarea romantică, ci şi faptul că, asemenea romanticilor, privilegiază exprimarea frumuseţii, pasiunii şi senzualităţii în arta lor.
2. Originali în creaţie
Problema originalităţii este foarte complicată. Cineva ar putea să se întrebe, şi pe bună dreptate, cum sunt aceşti artişti originali, atunci când ei imită în mod evident stiluri de artă care au cel puţin două sute de ani? Mai mult chiar, oare stilurile moderne de artă – expresionismul abstract, pop art şi instalaţiile postmoderne, parodiile şi pastişele – nu au înlocuit deja tradiţia artei care imită şi idealizează realitatea?
Pentru a explica de ce şi cum este postromantismul original, haideţi să vedem mai întâi ce înseamnă originalitate. Ce face arta să fie originală? Spre deosebire de ceea ce este nou? Spre deosebire de ceea ce este trecător? Spre deosebire de ceva care are doar o valoare de şoc momentan?
Întreaga noţiune potrivit căreia arta trebuia să fie mai presus de toate îşi are originile în secolul al al XIX-lea, în mişcarea impresionistă. Artişti precum Manet sau Monet socoteau valoarea artistică în capacitatea ei de a merge împotriva normelor stabilite de Academie şi Saloane. Ei au prezentat realitatea într-o manieră complet nouă. Aşa cum a explicat celebrul romancier francez Emile Zola, Manet şi impresioniştii stabilesc noul standard pentru ce face arta fie artistică: originalitatea, care presupune nu doar noutatea de stil, ci mai ales o noutate relevantă şi revoluţionară. Cu alte cuvinte, o noutate importantă pentru societate. După impresionism, arta moderna a fost percepută mai degrabă ca provocatoare pentru gândire, decât doar stimulatoare pentru plăcere sau emoţie. Şi astfel arta a devenit, aşa cum a afirmat criticul Arthur Danto, din ce în ce mai conceptuală.
Arta Modernă – tendinţele numite cubism, expresionism abstract, pop art şi arta postmodernă – socoteşte că valoarea ei constă în stabilirea acestei noutăţi relevante. Cu toate acestea, arta contemporană, care continuă tendinţele demarate la începutul secolului al XX-lea, nu mai poate lua de bun faptul că este nouă şi relevantă pentru societate. Când Duchamp şi-a expus pisoarul într-o expoziţie la New York la începutul secolului XX, cu siguranţă a şocat, fiind şi cu totul şi cu totul, cu certitudine, original. Dar oricine face instalaţii şi prelucrări postmoderne astăzi va trebui să se gândească critic la originalitatea artei lui/ei. Dacă faci ceea ce a făcut Duchamp cu optzeci de ani în urmă nu se poate presupune măcar să mai fie de ultimă oră în zilele noastre. În mod similar, când Jackson Pollock a aruncat nişte vopsea pe o pânză şi a stabilit epicentrul artei internaţionale la New York, a fost controversat şi original. Acum tradiţia abstractizării are deja optzeci de ani vechime. Orice artist care pictează astăzi în stil abstract nu poate automat să-şi prezinte opera ca pe ceva original, proaspăt şi modern.
Nu am stabilit încă în ce constă originalitatea artei postromantice, dar am arătat că nici concurenţii nu au făcut asta. Ne aflăm cu toţii în aceeaşi barcă. De fapt, este indiscutabil mai nou şi diferit să găseşti inspiraţie în stiluri de artă vechi de trei sute de ani, decât să le imiţi pe cele vechi de cincizeci de ani. Tendinţele moderniste sunt mult mai comune şi acceptate de ceea ce este astăzi artistic. Asta înseamnă că ar trebui să abandonăm căutarea originalităţii în arta contemporană?
Cu siguranţă, nu. În ziua de azi, arta poate fi încă originală numai dacă pune un nou accent pe indiferent ce tradiţie din istoria artei urmează şi dacă arată că acest accent este încă interesant şi relevant pentru societatea şi cultura vremurilor proprii. Pentru că arta este mai mult despre public – promovare, vânzări, influenţă, consacrare – decât despre procesul de creaţie şi artiştii individuali.
Pentru a ilustra acest lucru, voi împrumuta o analogie de la romancierul şi creatorul de paradoxuri Borges. Borges a scris odată o poveste despre un autor, pe nume Pierre Menard, care a încercat să rescrie romanul Don Quijote în secolul al XX-lea. Menard a reprodus textul lui Cervantes, cuvânt cu cuvânt. Şi totuşi, dintr-o anumită perspectivă, romanul lui era complet diferit. Borges demonstrează că, atunci când transpui ficţiunea într-un context cu totul nou, totul se schimbă.
Cervantes a creat un nivel cu totul nou de limbă spaniolă, nepretenţioasă şi uşor de înţeles pentru vremurile sale. Însă scriind în aceeaşi proză câteva secole mai târziu, Menard suna stătut şi bizar pentru cititorii săi. Ba mai mult chiar, ipotezele sociale şi religioase pe care Cervantes le lua de bune, Menard a trebuit să le înveţe cu mare efort din biografii, istorie şi învăţând limbile clasice. Nu în ultimul rând, în timp ce romanul lui Cervantes se potriveşte de minune în contextul în care a fost creat şi a pus bazele tradiţiei scrierii romanelor, Don Quijote al lui Menard iese din contextul literaturii secolului XX, ca un deget rănit între celelalte. Pe-atunci, cititorii erau obişnuiţi cu stilul de gândire şi fragmentare a ficţiunii moderne. În acest context, un roman ca Don Quijote părea flagrant de tradiţional. Povestea lui Borges arată că arta nu este niciodată doar conţinutul său, ci este, în mare parte, un produs al contextului său social. Scrisul şi cititorii, arta şi publicul său, sunt inextricabil împletite. De aceea nu poţi să aduci trecutul înapoi exact aşa cum a fost, chiar dacă reproduci, până la cele mai mici detalii, stiluri mai vechi.
3. Ies în evidenţă
În mare parte asemenea versiunii de secol al XX-lea a lui Don Quijote scris de Menard, arta postromantică iese în mod deliberat în evidenţă pe fundalul artei contemporane, atât de puternic dominată de artă modernă şi în special postmodernă. Dar arta postromantică nu este reacţionară. Artiştii postromantici îşi dau seama, ca în parabola lui Borges, că ar fi un ţel imposibil aducerea înapoi a Romantismului din secolul al XIX-lea. Nu dorim să înţepenim în timp niciun curent artistic. În schimb, artiştii postromantici păstrează cea mai bună tradiţie – punând accentul pe competenţa tehnică, frumuseţe şi pasiune – ţinând pasul cu vremurile – prin folosirea tehnicilor de new media, prin faptul că sunt sensibili la publicul nostru contemporan şi prin crearea de noi stiluri.
Consider că mişcările artistice nu sunt doar cronologice, sau se succed una după alta, ca în istoria artei, iar apoi se disipează şi mor pentru totdeauna. Mai degrabă arta este, în acelaşi timp, „cronotopică” (ca să folosesc celebra expresie a lui Bakhtin): noua artă este fertilizată în mod constant de diferite stiluri şi mişcări anterioare, pe care le reînnoieşte pentru propriul context. De aceea veţi descoperi parodii postmoderne, amestecate cu o serie de tehnici tradiţionale în picturile lui Edson Campos şi David Graux şi utilizarea de tehnici new media – iluminarea cu vopsea acrilică şi fibră optică – în sculpturile lui Leonardo Pereznieto, inspirate de Rodin. Ca să nu mai vorbesc despre fotografia rafinată a lui Guido Argentini, care înzestrează imaginile moderne cu frumuseţea, nemişcarea, expresivitatea şi rezistenţa sculpturii romantice şi moderniste. Originalitatea noastră constă în echilibrul dintre vechi şi nou. Suntem inovatori în combinarea unică şi armonioasă de tehnici moderne şi tradiţionale. Suntem relevanţi în oferirea sofisticării pe care o caută criticii, amestecată cu frumuseţea, pasiunea şi accesibilitatea pe care le preferă publicul.
4. Mişcarea postromantică
Faptul că suntem originali, în unele privinţe, ne face să fim o mişcare? În general, ce face ca ceva să fie un curent artistic?
În primul rând, o mişcare trebuie să includă un număr semnificativ de artişti, un grup. Un astfel de grup trebuie să fie format din artişti cu reputaţie pe cont propriu, individual. Mişcarea noastră, care abia a început să prindă formă, cuprinde deja zeci de artişti din mai multe ţări, inclusiv Mexic, Brazilia, Statele Unite, Franţa, Belgia, Elveţia, România şi Italia. Şi creştem rapid, pe măsură ce tot mai mulţi artişti se recunosc în arta postromantică.
În al doilea rând, pentru a fi o mişcare, un grup de artişti trebuie să propună nişte tehnici comune şi o viziune coerentă. Artiştii postromantici au implicit în comun acest lucru. Treaba mea ca scriitor este să scot în evidenţă ce au mai evident în comun, prin articularea unei viziuni estetice.
În al treilea rând, şi cel mai important, o mişcare trebuie să se mişte. O mişcare artistică afectează publicului; este discutată de criticii de artă şi mass-media; se adaptează la societate; este contestată şi apar reacţii împotriva ei (în caz contrar, acesta devine impasibiliă şi statică); se răspândeşte şi se transformă; este imitată sau urmată de alţi artişti. Începem tot mai mult să îndeplinim şi acest standard mai profund. Despre artiştii postromantici şi arta lor s-au scris articole peste tot în lume. Au avut câteva expoziţii colective, inclusiv Biennale di Firenze, expoziţia de artă de la Florenţa, Italia, unde o secţiune întreagă a muzeului a fost dedicată artei postromantice.
Cu toate acestea, în cele din urmă ceea ce va face această mişcare să se mişte sunteţi voi – publicul şi cititorii noştri – pentru care pictăm, sculptăm, fotografiem şi scriem. Voi sunteţi cei cărora le dedicăm postromantismul, arta pasiunii.
Traducere şi adaptare din limba engleză Anca Cristina Ilie
Citiţi şi
Orhan Pamuk despre Dostoievski
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
