Taina n-a fost o mamă obişnuită. Mă uit acum retrospectiv “în jur” la prietenii sau colegii mei din copilărie şi îmi dau seama că se simţea, veghind asupra lor, o prezenţă organizată, riguroasă, atentă la regulile scrise sau nescrise din viaţa copiilor. Aveau coperţi de plastic la cărţi şi la caiete, aveau stilouri chinezeşti “cu peniţă de aur”, penare colorate şi gumă de şters cu miros de zmeură. Aveau număr matricol, bentiţă şi inel la cravată. Cineva afla şi ţinea minte pentru ei în ce zile trebuiau să vină îmbrăcaţi în costum de pionier şi, atunci, mânecile cămăşilor le ajungeau, mereu, până la încheieturi. Fetele ştiau când să vină cu pampoane şi, culmea, aveau şi pampoane. Se vedea o mână sigură, deprinsă cu contururile şi cu haşurile, în desenele lor de la biologie. În caietul de lucru manual aveau mostre colorate de tricot, drepte şi pufoase. Ştiau când pleacă în vacanţă şi când se întorc. Aveau cheia apartamentului atârnată, la gât, pe un şnur.
Alexandra, Călina și Victor și Taina în penumbră, în Cico
Mama nu prea avea tangenţe cu treburile astea. Coperţi de plastic nu cumpăra, pentru că i se păreau de prost gust şi pentru că nu era de acord cu plasticele. Noroc că îmi învelea bunicul cărţile şi caietele în hârtie glasată. Nu ştiu care era filiera pe care se “făcea rost” de stilouri chinezeşti şi de gumă frumos mirositoare, dar era limpede că mama era outsider. Ecusonul cu numărul matricol probabil că se pierdea în secunda în care intram cu el în casă. Inelele de cravată la fel. În toate pozele cu clasa eu apar undeva în ultimele bănci, îmbrăcată cu uniforma, în timp ce toţi colegii sunt îmbrăcaţi în costume de pionier. În cele în care sunt şi eu pionier, mânecile de la cămaşă îmi ajung undeva între încheietură şi cot, iar poalele scurte ale cămăşii se încăpăţâneaza să iasă din strânsoarea curelei. În caietul de lucru manual aveam doar două pătrăţele din lână albă, murdărite de cazna cu care le împletisem singură, strâmt şi strâmb: unul pe faţă, unul pe dos. Cheie n-am avut niciodată.
Eu cu Ania și Sasha
Plecările în vacanţe erau guvernate de acelaşi principiu al incertitudinii. În ziua “Z” ne trezeam cu noaptea în cap, după ce aşteptasem cu nerăbdare marea plecare. Dar “ziua Z” era un termen pur orientativ, pentru că întotdeauna erau nenumărate detalii care ne întârziau plecarea. În cel mai bun caz, plecam noaptea, după o zi în care o ardeam aiurea pe lângă casă, şi, după un drum care părea nesfârşit, prindeam răsăritul la 2 Mai. Dar lungile aşteptări din ziua plecării erau compensate din plin de durata vacanţei. Cred că am fost printre puţinii copii care s-au plictisit vreodată de şederea la mare. Am plecat o dată din 2 Mai în ultimul moment înainte de începerea şcolii şi, cum Trabantul s-a stricat pe la Mamaia, am rămas la căsuţele din camping câteva zile, până au ajuns (îmi închipui acum), prin mandat poştal, banii necesari pentru repararea maşinii. Erau pustii, şi campingul şi plaja, şi ne-am plictisit crunt, cum nu credeam că se poate plictisi un copil la mare. Am fost peste măsură de bucuroşi, atunci, de întoarcerea acasă şi de începerea şcolii.
Suflând în foc la 2 Mai
Trabantul, de altfel, se defecta frecvent. Terminologia care descria simptomele diverselor lui afecţiuni făcea parte din vocabularul uzual al familiei. Aproape că ştiam şi noi, copiii, când era “într-o bujie”, când n-avea ulei sau când se înfundase toba. Hachiţele lui dădeau un aer de aventură oricărei plecări. Nu se ştia niciodată dacă Cico avea să se comporte frumos într-un banal drum până la Buşteni sau urma să ne petrecem noaptea în şanţ, pe la Băicoi, aşteptând să se facă dimineaţă şi să curăţăm toba, prin ardere, în curtea unui localnic binevoitor şi admirativ, pentru că, da, majoritatea afecţiunilor lui Cico erau tratate, sau cel puţin diagnosticate, de mama. Una dintre operaţiunile complexe realizate, sub îndrumarea ei, de fierarul Ioşca din Plaiul Foii a fost înlocuirea niturilor de la discul de ambreiaj, care se retezaseră. (Vă daţi seama că habar n-am ce înseamnă toate astea, dar pe atunci aveam procesorul nou şi mult spaţiu pe hard disk.)
Taina, cu spatele
Să nu vă faceţi o impresie greşită despre Cico. A fost o maşină grozavă. Doar că, pe când trebuia să ne ducă pe toţi cinci până la mare, (“până la mare” era, pe atunci, distanţa maximă pe care o puteam cuprinde cu ochiul minţii), era destul de bătrâior, săracul, şi bagajul nostru, pentru şederea pe timp nelimitat la cort, ar fi fost o provocare şi pentru cele mai generoase portbagaje din ziua de azi. Dar mama avea o metodă specială de a înghesui lucrurile în maşină – care justifica o parte din orele de aşteptare – şi bagajele încăpeau toate. Sau aproape toate. A rămas antologică printre vecini sticla de apă pe care am lăsat-o o dată pe trotuar pentru că n-a mai încăput.
Evident că acelaşi stil boem se aplica şi în gospodărie. Mama avea o lejeritate incredibilă în privinţa ordinii şi curăţeniei. Bănuiala mea e că excesul de curăţenie i se părea de neam prost. Aşa că nu făcea curăţenie niciodată. Şi nici ordine. O vizualizez cu uşurinţă făcând lucruri din cele mai variate şi mai demne de laudă: jucându-se cu copii, făcând de mâncare în doi timpi şi trei mişcări, pritocind varza pusă la murat, bătând un cui, săpând o groapă, aprinzând un foc, cosind sau îndesând fân, montând un cort, ţinând un curs, spunând bancuri, mi-o amintesc perfect căţărându-se sau meşterind sub capota Trabantului – dar nu, nu mi-o amintesc neam cu vreo mătură sau cârpă în mână.
Mama
La noi în casă era haos. Ştiu perfect că majoritatea oamenilor spun asta, la un moment dat, la trecut sau la prezent, despre casele lor. Ascultaţi aici – habar n-au ce spun. LA NOI în casă era haos. Noi cinci în două camere înghesuite, la etajul opt, plus câinele (Pemba), plus diverse pisici. Şi posesiunile aferente care includeau – pe lângă obişnuitele haine, jucării, cărţi, rechizite, oale şi alte alea – echipament de schi, camping şi alpinism, scule de tâmplărie şi croitorie, instrumente de pictat şi fotografiat/developat şi diverse alte obiecte cu utilitate dubioasă (îmi vine în minte acum o pompă de apă ruseasă: o chestie galbenă, masivă, care cântărea vreo 20 de kile şi care stătea ascunsă într-un colţ de cămară, aşteptându-şi cuminte trezirea la viaţă întru cine ştie ce scop măreţ).
Eu cu Pemba
Pentru că mama nu făcea ordine, lucrurile îşi găseau singure locul, în mişcarea lor browniană prin casă. Adică se întâmpla cumva de nu găseai schiuri prin pat, şi nici oale pe balcon. Dar astea erau cam singurele reguli, de tip utilitar. În rest, indiferenţa mamei abolea tot ce vi se pare a fi regulă practică, tradiţională, de bun simţ – spuneţi-i cum vreţi. Adică vasele se spălau înainte de a fi folosite, nu după. La fel şi hainele. Când plecam în vreo tabără sau în cine ştie ce alt fel de deplasare, hainele se spălau seara, târziu, şi se uscau apoi pe o sârmă întinsă în diagonală deasupra bucătăriei, cu toate ochiurile de la aragaz mergând. Dacă n-aveam de toate din cele trebuincioase, în aceeaşi noapte dinaintea taberei tata îmi făcea moonboots, de exemplu, sau pufoaică, sau rucsac. Pentru cel mai mişto rucsac pe care l-am avut în viaţa mea (incluzând toate nebuniile recente, de la cele mai tari branduri), a sacrificat un lighean. Îmi dau seama cum sună, dar da, tata îmi făcea rucsac de rucsac, rigidizând centura din talie cu o bucată din ligheanul de rufe.
Ce vreau să spun e că îndeletnicirile casnice nu se înscriau într-o inerţie tradiţională, programatică, de genul “sâmbătă dimineaţa facem curat”, ci urmau unor constatări pragmatice, punctuale, cum ar fi: “copiii nu mai au cu ce să se îmbrace”. Şi, cu excepţia mîncării, care se producea prompt, din nimic, exista întotdeauna un delay. Adică nu se spălau rufe, pur şi simplu. Se puneau întâi la muiat. Cîteva zile.
Taina cu Călina pe balconul apartamentului din Apolodor
O cam bombăneam eu, în gând sau cu voce tare, pe mama pentru dezordinea ei, şi nu o dată am visat că, de la înălţimea responsabilităţii mele adulte, o certam pentru asta. Cred că am avut o revelaţie când tata i-a povestit soţului meu (care, la rândul lui, mi-a povestit mie) că Taina ura “obiectele”. Mi s-a părut atunci că “obiecte” înseamnă lucruri fără utilitate: bibelouri, statuete, boluri, vaze, covoraşe, sau diverse alte lucruşoare pe care le înnobilăm cu o mai mică sau mai mare valoare sentimentală. Dar, de fapt, “obiecte” însemna TOT. Tot ce nu e vital, oricât de practic ţi-ar fi. Tot ce te desparte de cine eşti cu adevărat, oricât de mult te-ar ajuta. De asta era la noi uşa mereu descuiată, chiar şi când eram toţi plecaţi. Presupuşii hoţi n-ar fi avut ce să fure. În schimb, un prieten care voia să doarmă peste noapte la noi ar fi rămas pe dinafară. (Mi-a povestit tata că au venit o dată târziu într-o noapte acasă şi au descoperit pe cineva dormind în patul lor. N-au aflat decât dimineaţa cine era, l-au lăsat să doarmă.) Oricum, cred că, în cazul în care chiar am fi avut un obiect de valoare în casă şi vreun hoţ informat şi-ar fi pus în gând să-l fure, i-ar fi luat mult timp să-l găsească. Ar fi cedat nervos mult înainte.
Probabil că multora dintre părinţii prietenilor mei li se părea total inacceptabil stilul de parenting al mamei. Dar copiii erau, fără excepţie, muţi de încîntare când veneau pe la noi. Şi nu cred că, în amintirea celor care au cunoscut-o pe Taina, atârnă în vreun fel lipsa de organizare gospodărească. În loc de organizare, era libertate. În loc de reguli, creativitate. În loc de vigilenţă, iubire cât cuprinde. Toate mi se păreau fireşti.
Eu cu Sasha
Peste câteva zile se fac douăzeci de ani de când am auzit ultima oară de mama şi nu ştiu cum să marchez momentul ăsta altfel decât mulţumindu-i pentru haosul din casă. Că, în lista priorităţilor ei, ordinea şi curăţenia veneau mult după toate lucrurile minunate, memorabile, irepetabile, care o făceau să fie Taina, the one and only, e lucrul pentru care o iubesc cel mai tare. Şi nu văd, după douăzeci de ani, lecţie mai importantă decât asta: fă-ţi loc şi timp în viaţă pentru lucrurile esenţiale.
Mama mea, Taina Duţescu Coliban, şi mama fraților mei Victor şi Călina, lector la Facultatea de limbi străine a Universităţii din Bucureşti, Catedra de engleză, a fost, probabil, cea mai importantă figură a alpinismului feminin românesc. Împreună cu soţul ei, Emil Coliban, a făcut numeroase premiere în Bucegi şi în Alpi şi a participat, în 1985, la prima expediţie românească în Himalaya. În 1992, Taina şi Sanda Isăilă au dispărut în timpul unei expediţii pe vârful Dhaulagiri (8167) din Himalaya.
Text publicat în mai în 2012, aici. Peste puțin timp, Aniei i s-a alăturat Sasha.
Pe Alexandra o găsiți cu totul aici.
Foto: Bogdan Lazăr, Dan Zincenco
Citiţi şi
Îi zici destin, o faci. Și apoi?
Ultima șoaptă de zăpadă, întâiul gând de ghiocel
SuperBlog 30: Scriem, visăm, cucerim… și ne jucăm cu social media!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
