Mie mi-e frică de durere. Trupească sau sufletească, nu contează, durerea iși sapă tranșeele mai adânc și mai trainic decât în orice război inventat, inutil și penibil, de oameni. Te înjunghie, te zgârie, îți susură la ureche perfidă și alunecoasă și nu poți nicicum să-i dai un bobârnac peste nas, să te scuturi de ea ca de un mărăcine rătăcit pe cracul pantalonului tău de week-end.
Și învățăm să trăim cu ea și să întindem la maxim clipele de răgaz pe care, torcând ca o pisică răsfățată, ni le îngăduie din când în când.
Azi a fost luni. Și a fost prima săptămână de când o prietenă dragă a obosit să mai lupte și s-a dus la culcare. A închis ochii și a plecat. Și eu nu m-am dus să o văd. Nu am putut.
Nu am putut.
Ce să-i spun? Că e prea curând? Că nu trebuia să plece?
Lena știa asta.
Ce să vorbesc cu tanti Neli, mama Lenei? Să-i spun că mama mea a închis ochii și ea de Crăciun, după ce trei săptămâni m-am rugat mai dă-i, Doamne, ani de viață, lasă-mă să o duc vie acasă, la tata, când acum patru luni, buimăcită și disperată, rămasă fără sprijin material și moral, și-a îngropat soțul, pe nea Tomiță, tatăl Lenei, mort și el în urma unui accident stupid? N-am putut să mă uit la ea cum face cele de cuviință pentru fiica ei, trup și sânge din trupul și sângele ei, răsturnând și inversând iremediabil ordinea firească a vieții și a morții.
Doamne, ce prostie… de ce să fie firească moartea?
Lena a fost cea mai frumoasă fată din oraș. Era înaltă şi zveltă, cu ochi de cărbune strălucitor pe faţa măslinie, dreaptă şi mândră ca o regină africană, mirosind a noapte înstelată cu iasomie și bujori. Pătimașă – când se supăra, greu mai găseai cale de întors, iar când râdea – te împăcai cu restul lumii pentru toată viața.
Lena intimida și cucerea în aceeași secundă, nu-ți dădea răgaz de analiză și de răspuns. N-a făcut compromisuri și a trăit prea puțin pentru a-și găsi sufletul pereche. Poate dincolo… sigur!
Ultima dată când am vorbit cu ea la telefon a fost în decembrie, în aceeași zi în care am vorbit ultima dată la telefon și cu mama. Timpul s-a împrăștiat pentru mine de atunci, mama a făcut infarct, a închis ochii și am lăsat-o să plece. Pe Lena am sunat-o de Constantin și Elena, pe 21 mai. Nu mi-a mai răspuns. Să nu te superi dacă nu-ți răspund la telefon, îmi spusese ea înainte, poate că mă simt rău, dar te sun înapoi, imediat ce pot. Nu m-a mai sunat.
Somn ușor, fată dragă, n-am avut nevoie să te mai văd încă o dată. Ești parte din viața mea și chipul tău frumos s-a așezat cuminte lângă cele mai dragi amintiri ale mele. Trebuie doar să-ți rostesc numele și te văd, te simt adiere de primăvară și hai, hai să mai dezlegăm rebusuri amândouă… mai știi… odinioară, demult, pe când credeam în tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.
Citiţi şi
Tu ce faci când te doare ceva?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
